Protestul Roșia Montană infinit: Through The Never

Sunt acuzată că scriu numai despre Roșia.

Păi e normal, pentru că – așa cum ar fi destul de evident și pentru Stevie Wonder – această poveste a devenit expresia nemulțumirilor unei bune părți a societății românești. Mai mult, a unei generații care acum are mijloacele și contextul potrivit pentru a se revolta altfel decît au făcut-o părinții lor în 1989. Un fapt destul de incontestabil, nu?, drept dovadă stînd și acest blog.

Și cu toate astea, azi am să fac o recomandare oarecum diferită, deși într-un final se va vedea că și ea tot spre aceeași problemă converge. A nemulțumirii unei generații care va prelua în curînd frîiele sistemului, fie că acest sistem își dorește acest lucru sau nu. E natural. Așa a fost dintotdeauna.

Dar mai întîi recomandarea, courtesy of Cineforum, care au fost atît de amabili încît să invite o băbăciune ca mine la avanpremiera filmului IMAX, 3D (!!) Through The Never, al cui altcuiva decît al băieților de la Metallica. Motiv pentru care mi-am luat sacoșele de pogo, după care am lăsat ochelarii de vedere acasă și i-am schimbat – nu cu ăia ai lu Steveie Wonder, ci cu ăia de albină anaglifă, recte zburătoare stereoscopică 3D.

Ce să zic. Băi copiii babii, cînd a-nceput filmu, nici n-a durat trei minute și să zic că am umplut scaunu de lichid maro e puțin. Iar asta nu numa pentru că povestea pe care o-nfiripa acolo regizoru Nimord Antal era căcătoare, dar și pentru că împletirea muzicii cu firu narativ era de o măiestrie și acustică care te lăsa cretin/ă (da, coloana sonoră trebuie neapărat ascultată cu un asemenea sound-system, sau mai bine deloc). Pe scurt, dacă vă imaginați că metaliștii, cît sunt ei de mari, cad în asemenea plase ieftine precum cultu personalității în care probabil că s-ar scălda Gabriel Dorobanțu dacă s-ar face un film despre viața lui, ei bine, vă înșelați amarnic. Nu. Filmul e văzut prin ochii unui amărît de băiat de la departamentu electric al industriei itinerante care e Metallica atunci cînd pleacă în turneu, iar acest amărît de băiat abia așteaptă să-și încheie treaba la care-l pun șefii lui idioți (și despre care James Hetfield nici nu are habar, probabil, că există) și să urmărească liniștit concertul. Stadion frumos, american, te caci, pe tine, atmosferă de NBA dacă de exemplu Michael Jordan ar cînta la saxofon, peste 50.000 de oameni.

Da ce să vezi. Nu e ca să fie, dacă mă-nțelegi. Exact cînd boxele cu care e dotat IMAX îți trec prin tine toți fiorii universului odată cu primele acorduri Metallica, taman atunci se găsește și bou’ de șef să mi ți-l trimită pe băiet la una bucată treabă misterioasă prin oraș. Să te-apuce dracii, nu alta, că suferi și tu pentru ăsta că nu poa să stea și el în sala aia mare și frumoasă, să se bucure. În fine. Treaba făcută de Antal mișto, noir, misterioasă, detalii, băiatu are la retrovizoarea camionetei o păpusă spînzurată, ciudată, parcă vie, în oraș e noapte, umbre, chestii, acorduri intră, ies, riffurile lu Hetfield, solo-uri babane de-ale lu Hammett,  bassu lu dementu de Trujillo, de Ulrich nici nu mai vorbim. E și din momentu în care înțelegi că muzica rochiștilor nu e decît suport pentru ce face băiețașu ăsta printr-un oraș care devine încet-încet post-apocaliptic, în care dezordinea se așterne peste tot și toate cu siguranța unei nesupuneri civice determinată de actualele inegalități sociale pentru care pînă și străbunu nostru Marx se răscolește în mormînturi, e, atuncea parcă începi să înțelegi unde bata Metallica și cu Nimrod Antal. Totu de o epicitate care te face să te întrebi cît de departe ești cu adevărat de un The Wall, totu de o spectaculozitate care te face să nu înțelegi dacă scena pe care cîntă Metallica și din care ies tot felu de chestii de necrezut, obiecte, statui, cimitire, tot ce vrei, deci dacă scena asta nu e de fapt un teatru mobil, sau spectacolul unui mare magician, sau pur și simplu – de fapt – scena celei mai mari trupe de metal a epocii contemporane, și anume Metallica. Totul culminînd, cînd crezi că nimic nu se mai poate întîmpla, cu distrugerea totală a totului, cu apariția unuia din călăreții apocalipsei însuși (with the four horsemen ride… pentru cunoscători) și cu lucruri care te fac să te întrebi dacă nu cumva nu asiști la unul din cele mai mișto spectacole rock făcute vreodată, dar pe care totuși am să vă las plăcerea să le descoperiți singuri. Sper, pentru că merită să dați oricît pe bilet ca să vedeți așa ceva

Pe scurt, o experiență superbă, care se întîmplă de ca și cum ai face parte efectiv din ea. Evident, din moment ce e IMAX 3D, dar parcă de data asta pînă și respectiva cucerire a tehnologiei e altfel. Cît despre faptul că auzi toate piesele importante, așa cum le știi, de pe albume, ce dreacu să mai zici. Eu, cel puțin, cînd a început Justice For All, am început să mă dau cu capu de scaunu din fața mea.

Cît despre discuția cu Roșia, prieteni, e simplu. Unii oameni, așa cum o fac și Nimord Antal cu băieții de la Metallica, înțeleg spre ce ne îndreptăm. Anume spre o nouă societate, care nu va fi nicidecum utopică, dar în care, după lupte dure contra actualului sistem muribund, se va trece la o nouă organizare a societății în care oamenii își vor da seama, cu foarte, foarte multă greutate, că sunt cu toții o mare familie. Și, mai important, că această mare familie nu trebuie să se numească neapărat comunism.

Cam atît. A, și mai sunt, desigur, ceilalți, cei care nu înțeleg acest lucru. Îi vedem zi de zi, sunt printre noi, sau la televizor. Ei sunt cei leneși la minte și puțini la suflet, obișnuiți cu lucrurile previzibile și căcăcios-călduțe.

Sunt ei, dragii babii, care cred că fiecare mîine e identic cu orice azi și prin urmare un drept cîștigat pentru totdeauna. Ei, care trăiesc cu resturile pe care le consumăm noi, cei care facem lucrurile să se întîmple. Și care, odată ce tot noi vom face lumea asta de mîine, cel mai probabil cu sudoare și niscai sînge, se vor lăuda cum au știut ei cît de mari o să fim de fapt și, mai ales, se vor umili ca niște slugi să nu-i strivim.

Că doar așa e lumea, de cînd e ea.

Vizionare plăcută!

 

1 comentariu

  1. textul Vetei se va citi pe muzica lui Richard Strauss,
    nu valsuri, lasa prostiile, alalalt Strauss, „also sprach Zarathustra”. cine n-o are la indemana in miuzicoteca nu are ce cauta in revolutia asta. dar treaca, il ajutam de data asta cu linkul urmator http://www.youtube.com/watch?v=dfe8tCcHnKY

    hehe, când va fi numita Veta la ministerul Bunastarii Sociale si al Metal-Urgiei Neferoase Fara Cianuri, adica in curând,
    vom avea Metalica la difuzor in loc de ora exacta, din sfert in sfert.

    da, Rosia Montana e o ultima Thule a tolerantei.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s