Desu-urile istoriei faţă cu unele fetişuri artistice contemporane

Oamenilor,

Ţara asta scârţâie sub multe poveri, una dintre ele fiind alergia genetică la deodorant a populaţiei sale, iar alta fiind Antena 3, însă lor li se adaugă şi cea unei dezinformări sinistre, ale cărei urmări nu pot fi decât jalnice pentru viitorul ei şi al generaţiilor care astăzi îşi şterg mucii cu foile cărţii de română. Ca babă ce mă aflu, nu pot lăsa lucrurile aşa. Dar s-o luăm de la început. Începutul e că săptămâna trecută, după cum ştim cu toţii care nu suntem madam Chirpici de la etajul patru, care crede că Măruţă e om, Poarta Sărutului a marcat un moment important al istoriei sale: cel în care s-a stricat.

Comisii peste comisii au jucat volei cu vina faptului că măgăoaia de piatră a fost restaurată până i-a venit ameţeala şi s-a îngălbenit brusc. Au zburat de-o parte şi de alta dovezi care de care mai bune că nimeni nu ştie, de fapt, ce face. Institutul Naţional al Patrimoniului a aruncat pisica în ograda proiectantului lucrărilor de restaurare, pe numele lui Dorin Dănilă, doar-doar nu s-o întreba nimeni cum, din august până în octombrie, în instituţia care se ocupă cică de soarta patrimoniului cultural românesc nu i-a trecut nimănui prin cap să verifice ce şi cum fac băieţii ăia pe mâna căruia a fost lăsat unul dintre cele mai importante monumente publice din Grădina Carpaţilor. Dorin Dănilă, la rândul lui, acuzat că a distrus practic un sfert din moştenirea României de pe urma lui Brâncuşi, a aruncat Universul în aer cu informaţia că Poarta ar fi fost spălată cu jet de apă, ca la spălătoria de maşini, chestie care a deranjat compuşii de fier de prin travertin, ce au plecat la plimbare. Ergo, Poarta a ruginit. Nu ştie nimeni, fireşte, cine ieşise la un waterboarding prin parc şi şi-a zis să dea un jet şi pe monument. Dorin Dănilă zice că a venit noaptea Institutul Patrimoniului şi a făcut isprava. Fireşte, el, proiectantul lucrărilor de restaurare, habar n-are de nimic. El mânca griş cu lapte la ora aia, după care s-a şi dus la nani, că o aştepta pe Zâna Măseluţă.

În toată această tevatură, lumea ignoră adevărul. Noroc că exist eu ca să-l scot la lumină, veţi zice şi veţi avea dreptate.

Adevărul, lume, e că Poarta Sărutului s-a îngălbenit pentru că s-a pişat pe ea Victor Ponta. Nu s-a mai putut abţine. Pe comunitatea academică s-a pişat anul trecut când cu plagiatul, pe alegători când cu Roşia Montană, pe justiţie în repetate rânduri, pe el când cu vizita în SUA. Mai rămăsese din toată România doar Brâncuşi, şi de Coloana Infinită normal că nu putea să se apropie, pentru că e un băiat uşor de complexat. Masa Tăcerii îi făcea cu ochiul, doar că e posibil să fie nevoie să campeze acolo când va fi luat, în sfârşit, la întrebări în legătură cu nişte chestii. Or, după cum se vede din relaţia lui cu Iliescu, omul ştie un adevăr util: nu te pişi unde unde te ascunzi când te bat copiii mai mari. Dovadă că am dreptate stă şi declaraţia halucinantă a primului ministru în legătură cu celelalte opere ale lui Brâncuşi, anume că judecătorii ar fi făcut un mare rău României dând înapoi operele omului celor cărora le aparţineau de drept. Această ieşire, lesne confundabilă cu idioţenia (cu atât mai mult când vine de la un, cică, procuror; bine, şi plagiatul e ceva comic cu atât mai mult când vine de la un procuror), se explică şi ea foarte simplu. Doar nu o să credem că un om care a activat în sistemul de justiţie al României de după 1989 ar putea declara vreodată că dreptul de proprietate păleşte în faţa interesului naţional şi că operele de artă nu aparţin celor care au plătit artistul pentru realizarea lor sau le-au cumpărat după aia, ci statului. Asta ar fi legea 63/1974, a.k.a. Legea Patrimoniului, al cărei rezultat cel mai fericit a fost Muzeul Colecţiilor. Or, nu putem să-l bănuim vreodată pe Victor Ponta de mentalităţi comuniste.

Motivul care stă la baza acestei declaraţii e că, totuşi, Poarta Sărutului e destul de mică pentru capacitatea lui Victor Ponta de a se pişa pe lucruri. Şi atunci omul a făcut ce ar fi făcut oricine în locul lui: s-a uitat în jur după altele. Din păcate pentru el, aproape 40 de ani cam târziu. Dar avem încredere în liderul capabil. N-o să-l oprească un detaliu. Aşa că eu una îmi deschid o nouă afacere: o casă de pariuri al cărei unic obiectiv este ghicirea datei la care Victor Ponta va declanşa un scandal diplomatic, fiind prins pişându-se în atelierul lui Brâncuşi de la Pompidou. Îmi face impresia unui om care, pe o parte, e bine hidratat, pe de altă parte are o tendinţă de retenţie a apei, aşa că alea iacta est.

Anunțuri

TIPOGRAFIC MAJUSCUL (și alte caractere subversive)

O poveste care merită toată atenția. Una adevărată, adică. Și în același timp o poveste care, așa cum le stă bine poveștilor bune și adevărate, veți vedea că poate fi privită din foarte multe perspective. Una dintre ele ar fi cea a vîrstei, să zicem.

Acum cîteva săptămîni, protestatarii anti-RMGC treceau pe sub geamurile studenților cazați la Leu 2, sperînd ca aceștia să confirme scenariul conform căruia aceeași studenți ar fi urmat să îngroașe rîndurile coloanei de manifestanți cu miile. S-a dovedit însă că acești prieteni de nădejde ai revoluțiilor aveau alte treburi. Vreo 10 au coborît, în vreme ce restul priveau galeș de la geam și făceau cu mîna. Sigur, s-a încercat ulterior să li se găsească o scuză, cum că ei de-abia se întorseseră în cămine și, fiind nevoiți să doarmă cîte 5, 6 în niște debarale de 10 metri pătrați, se chinuiau să facă față situației. Total de acord, mai mult că sigur că imediat ce vor rezolva problema, studenții au să recupereze marșurile pierdute încolonîndu-se toți odată și mărșăluind câteva zile în șir fără pauză.

Spre deosebire de ei, în urmă cu 32 de ani, mai precis în toamna anului 1981, un puști de 17 ani din Botoșani dădea dovadă de (mult) mai multă conștiință civică și începea să facă revoluție de unul singur. Îl chema Mugur Călinescu și, uluitor pentru vîrsta lui, începea să aștearnă pe pereții mai multor instituții comuniste niște mesaje care vorbesc de la sine: „CETATENI! TREBUIE SA FIM CONSTIENTI DE ROLUL NOSTRU IN SOCIETATE SI SA SPUNEM UN NU HOTARAT STARILOR DE LUCRURI CE SE CONTUREAZA LA NOI! IN POLONIA PRIETENA, OAMENII AU DOBINDIT O LIBERTATE REALA, AU SINDICATE LIBERE, SI ACESTEA LE REPREZINTA CU ADEVARAT DREPTURILE, CHIAR DACA AU ACELEASI PROBLEME ALIMENTARE CA SI NOI!” Sau: „NE-AM SATURAT DE STAT LA COZI IMENSE! NU MAI PUTEM ACCEPTA MIZERIILE SI NEDREPTATILE DIN TARA ASTA!”

Firește, înscrisurile lui „dușmănoase”, așa cum aveau să le numească securiștii, scrise cu „caractere tipografice majuscule”, nu aveau să producă efectul (probabil) scontat. De vină era, desigur, nimic altceva decît frica morbidă a populației. Cît despre efectul înscrisurilor asupra autorului însuși, bietul Mugur nu făcea, cîțiva ani mai tîrziu, decît să prefigureze destinul altui scriitor subversiv, care deși nu avea să publice pe ziduri, urma să poarte în adîncul sufletului același mesaj lipsit de echivoc față de conducerea comunistă și sistemul pe care-l instalase. Numele lui, evident, Ioan Petru Culianu.

Un alt unghi din care se poate privi această poveste exemplară sunt înscrisurile însele. Cu alte cuvinte, probabil că dacă am aplica o lentilă istoriografică artei de a scrie pe ziduri începînd cu momentul Mugur Călinescu și pînă astăzi, mai mult ca sigur că am observa o involuție absolut halucinantă. Astfel, de la afirmația de bun-simț a acestui puști cum că ȚARA NOASTRĂ ARE O SITUAȚIE ECONOMICĂ GREA. DATORIILE EXTERNE AU ATINS 10.000.000.000 DOLARI, ÎN TIMP CE ÎN PRESĂ PLOUĂ CU „PETALE ROZ”, a fost nevoie, iată, de dispariția regimului căruia Mugur i se împotrivea pe față, pentru ca înscrisurile publice să capete următoarele forme: VREM COCA-COLA, TRAGE UN BILET LA BINGO, HAIDE STEAUA, MUE RAPID, ȚÎȚE MAI MARI, REDUCERI DE SĂRBĂTORI, IONUT O IUBESTE PE RODICA ETC. ETC. ETC. Ciudat paradox, care mă face să declar aproape convinsă: dacă atît Mugur cît și Culianu ar fi prevăzut această stare de lucruri, inclusiv înscrisurile publice virtuale tip FB și weblog 2.0., probabil că fiecare dintre ei ar fi lăsat-o mai moale cu dizidența.

În fine, ultima perspectivă pe care o propun pentru a privi această poveste este chiar cea dramaturgică, întreaga (și fabuloasa) poveste a unuia dintre puținii eroi reali pe care îi are această țară fiind dramatizată de regizoarea Gianina Cărbunariu la Odeon. Dramatizată, adică, la modul că tot ceea ce se vede pe scenă este transpunerea scenică a dosarului făcut de securiști lui Mugur Călinescu, ceea ce, să recunoaștem, nu e tocmai simplu. Spectacolul este excelent, dincolo de orice dubiu, așa că vă invit să mergeți să-l vedeți și să vedeți în același timp de ce, spre exemplu, Chris Simion nu e Gianina Cărbunariu și nici nu va deveni vreodată. În rest, faptul că vă veți familiariza cu ceea ce a făcut acest băiat curajos acum 32 de ani, nu poate decît să funcționeze foarte bine ca o oglindă a propriei voastre conștiințe socio-politice acordată (sau nu) la vremurile acutale.

vrem libertate

Pasiuni arzătoare (tragi-comedie în nu ştim câte acte)

Oamenilor,

Tocmai molfăiam o carte şi frunzăream un cotlet de caracatiţă, când mi-am adus aminte că am uitat să râdem aici de o chestie. (Bine, am uitat să râdem în general, dar pentru asta exist eu, baba care se piaptănă când ţara arde, deşi are 5 cm de păr. Baba, nu ţara. Revenim.) Chestia despre care zic e capabilă s-o facă să hohotească până şi pe prinţesa aia care nu râdea niciodată, că altfel o punea ta-su’ să se mărite. (Dacă nu ştiţi despre ce-i vorba, o să presupun doar că pe la vârsta de şase ani voi citeaţi Summa Theologica şi încercaţi să verificaţi empiric cele quinque viae. Bravo vouă.)

 Poate vă amintiţi că, acum puţin mai bine de un an, nişte colecţionari mândria ţării, mânaţi de cele mai fierbinţi pasiuni artistice, au decis că nu mai pot răbda să nu posede câteva capodopere de artă universală sechestrate pe nedrept de muzeul de artă din Rotterdam. Sat care se află în Olanda, deci în Europa de Vest, deci în lumea civilizată. Lume în care teoria spune că nu merge cu găinării estice gen băgat arta în chiloţi şi fugit cu ea în coteţ, că de-asta înţeleg că se tot reportează romii de ceva timp încoace. Practica, pe de altă parte, spune că trei români fără nici un fel de experienţă în ale furturilor de nivel înalt (spre deosebire de politicienii români, care ar fi fost mult mai potriviţi pentru treaba asta) pot intra într-un muzeu din acest sat oarecum înaintat ca la ei acasă, iar apoi, profitând că erau la ei acasă, să dea jos de pe pereţi câteva tablouri care ar face orice colecţionar din lume să băloşească cu ochii cât cepele de Buzău. Unul de Picasso, unul de Matisse, două de Monet, unul de Gauguin, unul de Meyer de Haan şi unul de Lucian Freud. Bine, de ultimii doi nu prea auziseră ei, că gusturile lor elevate se îndreptau mai ales către clasici, dar erau în drum şi, în plus, panotarea era acum dezechilibrată, ceea ce le zgâria grav hipersensibilitatea estetică.

În timp ce-şi sunau decoratorul italian ca să-l informeze că vor să schimbe ceva prin casa lor din Rotterdam, că pereţii par mai nou prea goi, şi-n plus nu se poate dormi de bipăitul alarmelor şi termohigrografelor, colecţionarii români în cauză şi-au dat seama că de fapt nici nu le plac tablourile alea atât de mult, văzute de aproape, aşa că mai bine le vând şi fac bani de nişte tapet Armani pentru holul casei de acasă, din megalopolisul Carcaliu, judeţul Tulcea. Zis şi făcut, doar că pierduseră actele tablourilor, care desigur că le aparţineau de drept, ultima dată când fuseseră la budă, adică într-un tufiş de pe malul portului Rotterdam. Ce-i de făcut? s-au întrebat cei trei avizi amatori de artă (aviz amatorilor, tot pe-acolo), scărpinându-se în cur cu nişte furculiţe de argint Fabergé. Colecţionarii străini n-ar fi pus mâna în veci pe ele, că tablourile erau prea cunoscute. Zambaccian e mort. Notându-şi mental ca la redecorarea Louvre-ului să se asigure mai întâi că au un fence bun, pasionaţii colecţionari români în cauză s-au învârtit ce s-au învârtit şi au hotărât că cea mai bună soluţie e să ardă tablourile respective. Nimic mai logic. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum se întâmplă cu toţi marii amatori de artă, între timp gusturile lor începeau să se schimbe. În cazul lor, ele păreau să dezvolte rapid o acută alergie la conceptul de linii verticale apropiate la câţiva cm. unele de altele.

Prin urmare, spre surprinderea nimănui, câteva dintre cele mai importante picturi realizate vreodată în istoria acestei arte s-au făcut fie scrum, fie muşamale pe la nişte ucrainieni, moldoveni sau belgieni.

Moment în care, văduviţi şi de bucuria estetică a contemplării artei, şi de banii de pe urma valorificării acestei bucurii a altora, şi niţel şi de libertate (pentru că autorităţile europene n-au pic de respect pentru proprietatea personală de facto), cei trei colecţionari români, deveniţi între timp vreo şase (pasiunea pentru artă se molipseşte, ştie oricine), au decis că vor dreptate. Şi ce fac nişte colecţionari români care s-au îndrăgostit atât de grav de nişte capodopere încât le-au tratat ca şi cum ar fi de-ale lor? Păi, fireşte, dau în judecată muzeul care le sechestrase. Staţi, nu leşinaţi încă.

Celor care au glumit vreodată că culmea hoţiei o să fie atinsă când hoţul o să dea în judecată păgubitul trebuie să le amintim, ca să nu le amintească avocaţii cetăţenilor în cauză, că aici nu avem de-a face cu hoţi şi cu vreun furt (vai, ce cuvinte urâte!), ci cu nişte colecţionari absolut înnebuniţi după arta modernă, care au găsit de cuviinţă să repună capodoperele ei acolo unde le-a fost locul dintotdeauna, adică în circuitul artistic liber.

Sau în sobă. Same difference.

Avocaţii cetăţenilor despre care vorbim vor argumenta, fără îndoială, că aceştia au avut încă din copilărie puternice şi bine-cunoscute convingeri dadaiste. Iar celor care încă ridică din sprâncene, o întrebare: ce bă, voi aţi iubit ceva vreodată atât de mult încât să-i daţi foc, numai să se nu se mai întoarcă în prizonierat? Eh?! Q.E.D., R.I.P., A.L.AE., S.O.S şi FML.

Dictatura lui Victor Ponta și motivul pentru care se vor folosi, de fapt, cocktailurile Molotov

Dragele babii,

Ne aflăm la o lună, cel mult două distanță de un nou 13-15 iunie 1990. Doar că de data asta, firește, pentru că anotimpurile au prostul obicei de a se succeda cronologic, ne vom afla în plină iarnă. O bună ocazie pentru Grinch, dacă există, să asiste la un Crăciun așa cum îi place: însîngerat (să nu vă gîndiți că mă refer la un Claudiu Crăciun însîngerat, ci la sărbătoarea în sine). Sigur, în același timp ne putem afla și la o lună-două distanță de un nou decembrie 1989, depinde cum vă place să priviți. Variantă care nu ar face decît să confirme, evident, sloganul conform căruia „Singura soluție înc-o revoluție”.

Lucrurile care vor duce la această situație sunt la mintea oricui. Să le recapitulăm:

– Mentalitatea cripto-comunistă deține în acest moment nu peste 50% din Parlament, nu 80%, nu 95%, ci undeva la 100% din Parlament. Da, that’s right, la 23 de ani după momentul decembrie 1989, situația se prezintă în acest mod, cel puțin conform consilierului prezidențial Cristian Diaconescu, cu care am avut ocazia să discut acum cîteva săptămîni. La propriu, adică, discuția. Variantă pe care personal n-o cred, dar nici departe de adevăr nu cred că e. Probabil că un procent de 90% e pe undeva mai corect.

– Opoziția nu există. Ori ea nu există din două motive: unu că nu deține în acest moment nicio figură fie credibilă ori remarcabilă și doi că și-a dat seama de un lucru destul de interesant, cel puțin din punctul ei de vedere: faptul că dacă va lăsa Piața să scoată castanele din foc în ce-l privește pe Victor Ponta (principalul vinovat al situației actuale), va putea să apară ulterior fără prea mari pierderi și să revendice ruinele a ceea ce va fi la momentul respectiv România. Sigur, asta se înscrie la categoria wishful thinking, iar ciuperca opoziției care va răsări după ploaie va fi mai degrabă halucinogenă. Să notăm aici și că toate aceste efecte actuale, ba chiar și cauza care stă la baza lor, sunt la rîndul lor efecte mai mici ale unei cauze mult mai mari: faptul că Traian Băsescu s-a înconjurat, sistematic, ani în șir, de oameni mediocri care se pliau perfect personalității lui egolatre.

– Trei la mînă este și cel mai grav aspect. Cu alte cuvinte psihologia inversă aplicată de Victor Ponta la momentul anterior busculadei în urma căreia a ajuns (ilegitim) la guvernare și care acum s-a transformat într-o adevărată înfierare proletară mînioasă (eu știu că tu știi că eu știam că nu cred ce promiteam acu an jumate, da nu contează, pentru că între timp deși eu știu că mă comport ca un element periculos la adresa siguranței naționale și știu că și tu știi asta, am să te conving că ce știi e de fapt eronat și că de fapt ceilalți sunt elemente periculoase pentru statul de drept). Clasic, nu-i așa, vechi de cînd lumea. Manual de psihologie clasa a patra, sau, mă rog, anul 1 de facultate.

Prin urmare, ca să revin, acești trei factori cumulați (și alimentați grav de sfidarea fără precedent pe care o practică Victor Ponta) vor duce la ceea ce se va întîmpla în scurt timp. Și da, ca să-i răspundem lui Tudor Chirilă (care apropos, în ciuda conflictului meu cu el, are o atitudine absolut remarcabilă vis-a-vis de ce se întîmplă în România acum), se vor folosi cocktailurile Molotov și nu numai. Motivul e firesc: foștii golani-ciumpalaci-ajunși hipsteri bla bla bla, acționează ca anticorpi și în momentul în care o țară întreagă se duce dracului se văd nevoiți să reacționeze. Cu alte cuvinte să acționeze ca efect al cauzei (și pe măsura) care este Victor Ponta. Și ca o paranteză, da, mă văd nevoită să mă întreb: ok, o grevă generală nu e posibilă în acest moment, pentru că Piața are în mod evident un caracter eterogen; și cu toate astea, măcar o dictatură a pizdii n-ar fi posibilă? Mă refer, desigur, la Daciana Sârbu, care dacă ar avea vreun pic de conștiință (jos sau sus, nu contează) ar acționa ca atare.

În orice caz, ca să concluzionăm: situația va deveni în curînd extremă, așa cum îi place lui Victor s-o definească. Dar ce e și mai important de remarcat este disperarea, la propriu, de care e cuprins Victor Ponta însuși. Știind foarte bine că sistemul este heteroclit și, prin urmare, predispus la breșe, e cît se poate de avizat asupra faptului că nu are, de fapt, nici un atu – jandarmii nu sunt toți idioți sau inumani, zecile de mii de furnici pesediste la gîndul cărora juisează penalul Dragnea sunt, la rîndul lor, oameni cu preferințe și simpatii, iar ideea conform căreia marele public poate fi mințit și orgasmează la vederea jocului de-a dreptul dictatorial pe care-l face, e pur și simplu ilară.

Cu alte cuvinte, da, Victor Ponta se manifestă cu toate „prerogativele” unui dictator. Cît despre argumentul ultim al disperării lui și despre care a scris mai toată lumea, inclusiv Dan Tapalagă, este și cel care ar trebui să fie, pentru el, cel mai pragmatic: voturile pe care le pierde și, implicit, căderea liberă în sondaje.

Vă dați seama, așadar, ce tristețe nemărginită a ajuns să-i cuprindă suflețelu dacă trece (cu bocancii) pînă și peste acest lucru.

O nouă eră: Surorile Marx decretează statul în stat

Dragili babei,

începînd de astăzi, eu, Veta Marx, am hotărît că nu mă mai supun niciunei legi a țării cunoscută cu numele de România. Bine, nu se poate spune nici că-mi plăteam taxele foarte des, dar bruma aia de cotizații sociale pe care le mai lăsam să scape din buzunar, va dispărea și ea. La fel și la autostradă la Fetești, la RATB nu mai vorbesc, în orice ipostază imaginabilă, oricît de măruntă, voi încerca și voi reuși să păcălesc statul.

Care stat, ăsta e lucrul care nu se înțelege încă în Piață, nu mai există. A încetat să respire în momentul în care eu, Veta Marx, am cerut ceva, orice și nu am fost ascultată. Că era vorba de prețu la kilu de roșii sau simplul fapt de a mi se asculta părerea pe mineritul cu cianuri, nu contează. S-a dovedit că vocea mea, a lui, a ta, a noastră, nu contează și că acest dialog nu există. De asta și pentru asta se va trece la măsuri extreme, dar pentru care e nevoie mai întîi să elaborăm următorul cadru în care se vor desfășura lucrurile:

Așadar, pentru că această CONVENȚIE numită stat nu mai există, automat nu mai avem cunoștință nici de constituție și nici de legi. Dar pentru că nu putem trăi de-a-n pulea, va trebui să facem altele, noi. Iar ele vor exista în contextul unui nou stat, care se va numi, evident, tot România, dar care va exista în paralel cu cel care tocmai a decedat.

Asupra detaliilor tehnice gen steag și imn nu vom insista, nefiind vitale. Pentru imn, poftim, putem să luăm Kill’em All, de la Metallica, sau dacă nu vi se pare ok putem să votăm asupra a orice altceva.

Lucru care mă face să dezvălui și cadrul politic în care vor evolua lucrurile. Iar acesta este, evident, democrația participativă pe facebook, lucru care ne este la îndemînă și perfect viabil. Asta e. Va trebui să ne sculăm o dată pe săptămînă toți la aceeași oră și să votăm asupra proiectelor de lege. Vă asigur însă că democrația participativă la o cafeluță, de dimineață, va fi mult mai plăcută decît ceea ce trăiam în România care a murit. Și pe care, repet, am decretat-o moartă și îngropată. Ba chiar foarte, foarte putrezită.

ca să nu mai lungim lucrurile:

Avem nevoie de voi, toți care aveți chef și plăcere, să faceți un pas în față la Piața Universității și să ne ziceți ce vreți să faceți în viitoarea Românie. Practic, pe competențe. Care vreți și puteți la educație, care la justiție, care la sănătate ș.a.m.d. Pentru că, evident, este ceea ce se va întîmpla în mod logic și în conformitate cu legile firești ale naturii: încet-încet, vom penetra TOATE structurile de putere rămase și le vom popula cu oameni noi.

Vă asigurăm că Surorile Marx lucrează în ascuns, așa cum le stă bine, pentru îndeplinirea acestui plan. Și vă mai asigurăm că nu va da greș.

Vă așteptăm.

steagul-romaniei

Caveat, sau despre ce se întâmplă când Universul mă tentează cu filme

Oamenilor,

Acum câteva zile, aproape străbăteam ţara dintr-un motiv întemeiat, când ce să vedeţi? La televizorul din autocar se dădea un film.

(Fac o paranteză – o şi fac, şi şi spun că o fac. Aşa sunt eu, o babă redundantă. – ca să recunosc că, acum şi mai câteva zile, Dragonii şi Rhetta, încurajaţi în acest demers filantrutopic de o cantitate oarecare de vin, au compilat o listă deschisă de filme pe care ar trebui să le vadă un extraterestru dacă ar pica brusc pe planeta Terra şi s-ar apuca de vizionat asemenea manifestări culturale. Sau subsemnata, dacă s-ar decide să se lege de un fotoliu ca să poată sta locului două ore. Ea, lista, începea probabil aleatoriu cu Silence of the Lambs, motiv suficient ca şi eu să încep la fel. Despre progresia acestei liste, pot să vă spun doar că a păţit ce spune una dintre multele, foarte multele zicale politically incorrect ale poporului român că a păţit la mal un membru al minorităţii conlocuitoare cunoscută sub denumirea europeană de „rom”. Situaţia probabil nu va rămâne aşa, dar şi mai probabil că da.)

Revenind la călătoria mea. După cum ştim, este absolut interzis printr-o rezoluţie ONU ca televizoarele din autocare să difuzeze filme măcar apropiate de decenţă (singura încălcare consemnată a acestei legi fiind un dvd cu Million Dollar Baby, rătăcit prin nu se ştie ce întâmplare în torpedoul unui şofer acum vreo trei, patru sau cincizeci şi patru de luni). Drept urmare, la televizorul din autocar se dădea un film pe care nu pot decât să încerc să vi-l povestesc, pentru că el ar putea conţine, sunt sigură, premisele unei capodopere. Iar ocaziile de genul ăsta nu trebuie ratate, mai ales că ne citesc oameni cu imaginaţie şi nu se ştie ce focuri poate aprinde o scânteie. Deci, să scăpărăm.

Filmul începea cu următoarea scenă: ceva Lamborghini Gallardo galben se opreşte în mijlocul unei esplanade împănate cu palmieri, sub un cer ţipător de senin. Un tip iese din maşină. În slow motion, fireşte. Un alt tip, de pe acoperişul unei clădiri aflată la o distanţă suspect de mică de ţintă pentru activitatea pe care urma s-o desfăşoare, scoate o puşcă cu lunetă şi trage în rezervorul maşinii galbene. Acesta are minimul bun-simţ să sară în aer (în slow motion, fireşte), ceea ce dă privitorului de la început o idee destul de clară despre producţia cu care urmează să aibă de-a face. Ideea continuă să se formeze în următoarele minute, în care o voce (vă rog să mă credeţi că nu mai ştiu dacă masculină, feminină sau klingoniană, nu că ar conta) ne spune, în timp ce pe ecran se mişcă nişte oameni care fac nişte chestii: „Acesta este Somon Căciulă, unul dintre cei mai mari mafioţi din lume. Nu se fereşte şi nu se teme de nimic. Nimeni nu-i stă în cale când vrea să obţină ceva, pentru că a pornit de jos şi nu are scrupule.” (Vă jur, cu exact acest nivel de subtilitate şi destul de probabil cam aceste cuvinte. Tipuleţul, cu moacă de cocalar din Ferentari – sau oi fi eu culturally biased, că era un indian îmbrăcat ca orice nouveau riche mafiot – efectuează în acest timp ceva activităţi de intimidare, care cred că implicau arme sau uitat urât la un destinatar absent, nu mai ştiu. În fine.)

Vocea continuă: „Pisi, sora lui şi ajutorul lui de nădejde, parteneră de afaceri. Când cineva îi stă, totuşi, în cale fratelui ei, Pisi se transformă într-o asasină de temut.” (Aici am reţinut destul de clar sintagma finală, pentru că sigur am râs că trebuie să fie mişto să întâlneşti un asasin care nu e de temut.) În primul cadru cu Pisi, în care ea coboară din elicopter, aflăm o chestie pe care ne-o vom confirma pe parcursul celor ce urmează, anume că Pisi este absolut alergică la hainele despicate până o distanţă mai mare de 3 cm de muntele lui Venus. Propriu. În cadrul imediat următor, Pisi împuşcă în plin ring de dans aglomerat al unui club un tip care avusese proasta inspiraţie de a nu crede vocea care, în urmă cu cinci secunde, spusese că nimeni nu-i stă în cale lui frate-su. Slow motion, fireşte, ăla cade, iar ea îşi crăcănează şliţul epocal al rochiei şi îşi bagă pistolul… nu, aţi greşit, nu în pizdă, ci într-un toc de armă prins de piciorul cel mai expus de ante-menţionatul şliţ. Booon.

Vocea, în care deja am învăţat să avem încredere, continuă, în timp ce un nou tip intră în cadru: „Acesta este Mânătarcă Bulbuc, posesor al cinci cazinouri şi niţel mafiot la rândul lui. Somon Căciulă vrea cazinourile lui.” ne răpeşte ea orice dubiu şi şansă de a ajunge agenţi Scotland Yard.

Tocmai când ne gândeam că vocea a terminat de povestit toată intriga şi că urmează ză end credits, ea recidivează, în timp ce un al treilea tip, musculos şi parcă şi puţin pletos (bad boy până în chiloţi, adicătelea) iese dintr-un ocean, scuturându-şi fizicul. În slow motion, fireşte. „Acesta este Furioşel Bedboi. Nimeni care se pune cu el nu ajunge bine.” Sau ceva de genul. Tipul e ăla care ieşise din maşina galbenă şi degrabă explodatoare la început, dar de asta nu trebuie să ne dăm seama decât la final.

Vă vine să credeţi sau nu, toată această introducere a durat doar cinci minute. Onorurile fiind făcute şi toată lumea lămurită (că dacă era 3D întindeau ăia din ecran mâinile să dea noroc cu spectatorii, nu se face să fii prezentat aşa frumos şi să te faci că plouă), oamenilor, nu vă mint, se dă drumul la următoarea acţiune:

Nişte unii jefuiesc din mers un tren. De la ştiri aflăm că în vagonul de tren, ridicat cu totul (şi cu ajutorul unui elicopter) din mijlocul zisului tren, se aflau ceva tone de hârtie de printat euroi. La Mânătarcă Bulbuc se prezintă Furioşel Bedboi, care-i zice că-i vinde tonele de hârtie de bani, în valoare de 150 miliarde euro (falşi, adicătelea suma aia putea fi printată pe hârtia din dotare, aţi înţeles), pentru doar 50 de miliarde euroi reali. Îl convinge că banii falşi sunt indetectabili zicându-i că tocmai i-a rulat prin sistemul infailibil de depistat bani falşi al cazinoului lui (Mânătarcă Bulbuc era ăla cu cele 5 cazinouri de le voia Somon Căciulă, ţineţi pasul, ce naiba.) Una peste alta, Bulbuc n-are banii, deci îi împrumută taman de la Somon Căciulă, singurul care doarme cu asemenea sume sub pernă. Gaj, aţi ghicit, cele 5 cazinouri. Ideea se dovedeşte proastă peste numai trei minute, când Mânătarcă Bulbuc se trezeşte fericitul posesor al unui seif plin de hârtie igienică şi al unei datorii de 50 de miliarde către Somon Căciulă. Care, pe cale de consecinţă, se trezeşte fericitul posesor al cazinourilor lui Mânătarcă Bulbuc (ăsta se şi împuşcă din motivul respectiv, făcând astfel singurul lucru deştept de când e prezent pe ecran.) Two down, one to go, dar noi încă nu ştim asta.

Somon Căciulă, care ştie rolul jucat de Furioşel Bedboi în toată această poveste (datorită lui Furioşel Bedboi însuşi, normal. Vocea divină şi-a făcut treaba şi trăieşte deja de pe urma banilor pe această prestaţie undeva în Caraibe.), îl invită pe Furioşel la tradiţionalul poker pe care-l joacă pe iahtul lui cu potenţialii parteneri de afaceri. Asta pentru că Furioşel i-a propus, fireşte, o afacere extrem de profitabilă şi de sigură. Încă nedezvăluită, pentru că Furioşel ştie să-şi ţină aşii în mânecă. Asta ştie, se vede, şi Somon Căciulă, pentru că la jocul lor de poker apar nu mai puţin de 6 aşi. (Trebuie să vă povestesc cum, aşa ceva nu se poate sări: sora lui Somon, Pisi, poartă ochelari de soare în interior. Dar asta nu pentru că ar fi ea o piţipoancă, ci pentru că pe ochelarii ăia vede ce cărţi au toţi cei de la masa de joc. Şi frecând cu degetul o tabletă, ea schimbă cărţile– ediţie specială, cu interfaţă grafică, aşa că afişează ce le spui tu din tabletă să afişeze – tuturor în aşa fel încât frate-su să câştige atunci când trebuie. Nu vă las pauze de râs, că vă pierd pe drum.)

Aşadar, rămăsesem la jocul de poker măsluibil, la care Somon trebuia să se convingă, nu-i aşa, că Furioşel e un partener de afaceri pe măsura lui. Ceea ce Furioşel Bedboi îi şi demonstrează, aruncându-se când avea trei aşi din cei şase de pe masă. Somon ştie că Bedboi ştie, dar se face că nu ştie, că el şi sor-sa fac trăznăi, deci afacerea is on. Nu putem şti ce anume păzea Pisi în acest timp, de n-a văzut că Furioşel avea deja 3 aşi şi i-a mai dat şi lui fra-su încă 3, dar nu putem decât bănui că măsura ochiometric conţinutul pantalonilor lui Bedboi. În fine, n-a văzut, deci lucrurile merg mai departe.

A venit momentul să aflăm, odată cu Somon Căciulă, care-i afacerea pentru care Furioşel îi cere lui Somon să bage 150 de miliarde de euro, rămânând ca el să bage restul de 50. Nici măcar nu vă las să încercaţi să ghiciţi, pentru că pierdem timp preţios: ea este furtul Giulgiului din Torino (după cum ştim cu toţii, the easiest relic to fence de pe lume. Practic, toţi băieţaşii din Sălăjan ar fi capabili să te scape de ea pe un preţ bun.)

Ok, acu vă las o pauză de râs. Dar scurtă, că mai avem treabă.

Pe scurt, Furioşel reuşeşte, cu ajutorul unei echipe de profesionişti, să fure Giulgiul din Torino din atelierul de restaurare, unde e dus o dată pe lună (aici trebuie să apreciem că, totuşi, scenariştii poveştii aveau un cântar de căcat şi au sesizat pericolul de gabarit depăşit.) Giulgiu care trebuia vândut unui alt mafiot, un capo major şi italian (cred), cu un temperament nu tocmai molcom, să zicem. Capo căruia i se trage ţeapă cu ajutorul unei copii, şi care, fireşte, se apucă să-l tragă în ţeapă, cu ajutorul unor cetăţeni umflaţi cu pompa de bicicletă şi deţinători ai arsenalului Rusiei, pe Somon. Care, nu se ştie cum, îl prinde pe Furioşel la înghesuială într-un avion, laolaltă cu Giulgiul şi cu preţul lui, vreo nici nu mai contează câte miliarde de euro în obligaţiuni la purtător. Înghesuială din care Furioşel iese, după bătaia regulamentară cu Somon (care înainte să fie mafiot fusese, fireşte, luptător de stradă), cu ajutorul unei maşini. Poate vă amintiţi că momentul se defăşura într-un avion. Da, şi? Furioşel sare  din avion cu o maşină dotată cu cinci paraşute: patru portante plus una sub forma lui Pisi, sora lui Somon, care tot filmul a făcut ping-pong cu partea de care e. Ba că e înnamorată de Furioşel, ba că-l trădează, că glasul sângelui şi alea, ba că-l trădează pe fra-su’, că glasul pizdei şi alea, plus că se teme că fra-su’ intenţionează s-o şi scoată din afacere cu picioarele înainte. La final de tot, adică atunci când contează, aflăm că a fost de la început de partea lui Furioşel şi împreună l-au păcălit pe Somon că-l păcăleşte pe Furioşel. Got it?

De ce credea Somon în tot acest timp că-l păcălea pe Furioşel, poate vă întrebaţi, în afară de faptul că avea impresia c-a prostit-o pe sor-sa să fie de partea lui? Păi simplu: din cauză că pentru Somon lucra, în tot acest timp, Mămăliga Ucigaşă, despre care aflăm că e sora nevestei lui Furioşel, pornită (la fel ca şi Furioşel însuşi, sper că până acum v-aţi prins) s-o răzbune pe aia. De ce s-o răzbune, vă miraţi iar? Simplu, iar: pentru că nevasta lui Furioşel, însărcinată, era în maşina aia galbenă din care Furioşel a apucat să iasă înainte să explodeze, la început. Lovitură comandată de Somon Căciulă (nu ştim ce treabă avea ăsta cu Furioşel înainte ca Furioşel să aibă treabă cu el) şi executată cu ajutorul lui Mânătarcă Bulbuc. De unde şi calitatea ăstuia din urmă de a doua victimă a furiei vindicative a lui Furioşel. Spun a doua pentru că, într-un flashback necesar, aflăm că după ce i-au sărit maşina, nevasta şi copilul nenăscut în aer, Furioşel a reuşit să-l asasineze pe asasinul plătit, în urma unei operaţiuni de parkour care l-ar face pe campionul mondial la asemenea treabă să se apuce de croşetat mănuşi fără degete.

Dar toată această treabă n-ar fi fost posibilă fără intervenţiile oportune ale lui Castravete Licurici, fost poliţist şi actual mic mafiot, prieten al lui Furioşel şi om de casă (pretins, aflăm la final, dar simt că nu stric nimic din intrigă dacă vă zic de pe acum) al lui Somon Căciulă. Castravete are grijă să-i livreze lui Somon informaţiile pe care vrea Furioşel să i le dea, inducându-l în eroare în timp ce se face că i-l pune pe Furioşel pe tavă. Exact, la fel ca şi Pisi.

Finalul apoteotic ne prinde cu biscuitul în gât şi vezica plină până la refuz (până la refuzul de a fi coborât la popas în urmă cu o oră, alegere simplă dat fiind că Furioşel tocmai se futea cu Pisi pe ecran). Aaaaa dar să vă zic de futaiurile din film. Ele sunt vreo 3, cred, şi se desfăşoară aşa: Furioşel se întâlneşte cu Pisi, Pisi se uită la Furioşel, Pisi şi Furioşel se sărută niţel, se mângâie oarecum, apoi izbucnesc într-un videoclip de pe Acasă TV, cu cadre largi şi mişcătoare, din avion, şi cu ei doi holbându-se la ceva ruine de templu roman, într-un deşert. Cel puţin două schimbări de rochie crăpată până sus şi fâlfâindă pentru Pisi. (Să nu mai beau vin în viaţa mea dacă inventez ceva.) Futaiul nr. 2 se desfăşoară sub forma unui videoclip de Bollywood, doar că între Furioşel şi Mămăliga Ucigaşă, care tocmai îi dezvăluise că e sor-sa lu’ nevastă-sa cea prea aerisită. Despre futaiul nr. 3 nu pot să vă zic nimic, pentru că are şi vezica limitele ei, motiv pentru care vizitam ceva stabiliment ospitalier de pe marginea unui drum european la momentul consumării faptei. Cert e că, atunci când am revenit, un el şi o ea se uitau galeş, a lingoare, unul la altul. Dar n-aş şti să vă spun dacă erau Furioşel şi Pisi, Furioşel şi Mămăliga Ucigaşă sau Somon şi Mămăliga Ucigaşă. Sper doar că nu erau Somon şi Pisi, dar nu e exclus. La urma-urmei, cum era să-l convingă femeia că era de partea lui? Ce dacă era sor-sa? S-ar putea, totuşi, să fi fost Castravete Licurici şi asistenta lui personală. În fine. Ziceam de final.

Somon şi Mămăliga Ucigaşă se izbesc cu avionul de nişte stânci. Furioşel şi Pisi sar cu maşina, ne amintim, în ultimul moment (mi se pare că şi obligaţiunile erau în portbagaj. Giulgiul din Torino, evident, nu fusese furat niciodată în toată povestea asta.) Furioşel, Pisi, Castravete Licurici şi asistena personală împart banii şi se fut fericiţi până la adânci bătrâneţi, ajutaţi şi de faptul că de-acum nimeni nu mai era rudă de gradul I cu nimeni.

Aşa. Mă dor degetele artrozate, dar a meritat. Dacă nu-mi faceţi parte din banii pe care-i luaţi de la CNC ca să faceţi filmul inspirat de ce v-am povestit eu aici, sper că sunteţi conştienţi că-l trimit pe Furioşel după voi. Ştie unde staţi, şi dacă nu, ştie cum să afle. Furioşel Bedboi are urechi şi puli peste tot. Eu mă întorc la zacusca mea de smochine păroase.

Cum l-am deconspirat pe Curcan

Babelor,

Majoritatea comentatorilor on și offline atestă la unison: Piața Universității octombrie 2013 a intrat într-un impas și are o problemă de crediblitate. Dar să vedem de ce:

Păi Piața, așa cum o știm noi acu, are un nucleu format din cîțiva oameni:

– Curcan, care a făcut niscai tărăboi și anul trecut, în 2012, după care s-a urcat la tribuna unui parlament ceva mai mare decît ăsta de lîngă Dîmbovița.

– Visconti, un tînăr foarte ok și, foarte curios, singurul care îl girează pe Curcan. Să notăm că Visconti a fost și el în 2012 în Piață, iar acum a venit de la 1 septembrie.

– Axinte, un tip care are rol de agitator și care uneori, mai rar mai degrabă decît mai des, cam sare calul. Să notăm și că Axinte e singurul cu tendințe anarhiste.

– Bumbac. Cu ăsta problema e ceva mai complicată, el fiind implicat în activități revoluționare de mulți ani, fiind și unul dintre membrii fondatori ai Miliției Spirituale.

– Nicodim. Nicodim, atenție, este un tip bine intenționat, dar care nu știe să-și regleze discursul, crezînd că merge orice. Ei bine, nu merge orice, lucru pe care l-a aflat pe propria-i piele acum cîțiva în urma unui scandal public pentru care a fost taxat de Antena 3.

În fine. Credibilitatea pieții, spuneam, este afectată major de Curcan, pe care l-au lovit cîteva scandaluri cît se poate de recent. Unul dintre ele, legat de o văgăună unde Curcan pare să fie sau chiar este acționar. Și unde, am aflat, se practică un soi de misconduct la adresa angajaților care ajung ei înșiși să se răzbune furînd din încasările văgăunei.

Ca și cum asta n-ar fi fost de-ajuns însă, mai nou se spune că acest Curcan e infiltrat între protestatarii de bună credință din Piață. Acuzație care planează totuși asupra lui de mai demult, din moment ce se mai spune că el a fost cel care a redus la tăcere manifestațiile din iarna 2012 împotriva lui Băse. Cum le-a redus exact la tăcere nu știm, dar cert este că asupra lui Curcan planează într-adevăr multe chestii dubioase. Una cum că săptămîna trecută s-ar fi opus trecerii pe la DNA și alta, verificată inclusiv de mine, că evită cît poate scandările la adresa guvernului Ponta. Adică nimeni, cum ar veni, nu strigă Demisia, Demisia, sau Muie Ponta, pentru că imediat apare Curcan și zice că nu e bine, că nu așa etc.

Lucru care mă face să întreb: dacă totuși Curcan e de bună credință, lucru pe care ni-l sugerează Visconti în fiecare postare la subiect pe facebook, cum de stîrnește atît de multe suspiciuni? Nu cumva sunt pur și simplu prea multe suspiciuni ca măcar una dintre ele să nu fie adevărată? (în paranteză să zic că endorserii lui Curcan sunt în special Axinte, Visconti și Niciodim, în ce-l privește pe Bumbac eu neavînd informații; dar dacă voi aveți, știți cum e: turnați aici) 

Sau, altă întrebare: dacă acest Curcan e de o atît de bună și mare credință, cum se face că toți acești oameni, inclusiv cei de la #Unițisalvăm, se fac brusc zid împrejurul lui cînd e acuzat de cineva, de parcă ar fi PSD grupat în jurul lu’ Dragnea? Nu-și dau seama că așa stîrnesc și mai multe suspiciuni? De ce să nu-i dai drumul omului să cadă ca să-ți poți urmări scopul?

Foarte straniu. Dar, așa cum remarca un comentator pe facebook, merită să o spunem și noi: este momentul ca acest Curcan să facă un pas în spate, altfel manifestările din Piață se vor subția puternic.

Sau poate că asta și vrea.