Mici ipocrizii hibernale şi un nu foarte mic „WTF”

Oamenilor,

Nu că-i comică diferenţa de grad de acceptabilitate socială între cantitatea de vin aşa cum e el şi cea de vin fiert pe care poţi s-o dai pe gât fără să se uite lumea ciudat la tine? Asta cred că trebuie să reţinem din ziua de azi, pe lângă faptul că această revelaţie este de natură să facă pe oricine niţel mai puţin capabil să arunce cuţite spre oameni cu rezultate fericite. Nu, serios, gândiţi-vă puţin. Pe cine păcălim, vinul fiert nu e fiert destul încât să-i exorcizezi alcoolul. Dacă-l fierbi mai mult de primele trei clocote dă foc bucătăriei, credeţi-mă pe cuvânt şi experienţă.

Asta aşa, la capitolul mici ipocrizii hibernale. Fix lângă aia care disecă Crăciunul în toate avatarurile lui religioase şi culturale, ca să aibă un motiv să se uite urât la oricine de pe planeta asta şi din Univers.

„A, eşti creştin? Păi ştii că naşterea lui Iisus se sărbătoreşte pe 25 decembrie convenţional, doar din comoditate ritualică, nu? Şi de ce faci brad, că e un obicei păgân? Bigotule!”

„A, eşti ateu / agnostic? Păi de ce vorbeşti de Crăciun, ai uitat despre ce-i vorba de fapt în sărbătoarea asta? Despre cadouri şi camioane de Coca-Cola, nu? Consumerist nenorocit! Eşti cu RMGC, recunoaşte!”

„A, eşti retro-fidel latin / viking şi sărbătoreşti Saturnalia / Yule? Huh?!… Ăăăă… Păgânule!”

„A, n-ai auzit niciodată de Crăciun pe planeta / în ultimul trib amazonian izolat de unde vii? Hipsterule! Ştim cu toţii că-ţi place şi abia aştepţi să cânţi cu Fuego, dar aşa vă place vouă, hipsterilor, să vă prefaceţi că nici nu mâncaţi chestii populare, nici gura nu vă miroase. Huo!”

Pe lângă micile ipocrizii hibernale ale săptămânii, avem şi „micul WTF al săptămânii”, întrupat de declaraţia lui Băsescu despre cum visăm noi toţi să ne unim cu Moldova. Ecuaţie din care lipsesc două referendumuri supravegheate de comisari europeni şi câteva camioane de vodcă. Din fericire, vin zăpezile şi nu mai avem timp de prostii. Deci să declinăm vinul fiert, cum ziceam.

Ştie cineva un electrician bun? A doua înţelepciune a zilei e că nu e indicat să bagi pisica în priză. Sper sincer, pentru binele tuturor, să nu ajung la a treia.

Mirări de babă, posibil serial interminabil

Oamenilor,

Ca babă milenară ce mă aflu, teoria spune că n-ar trebui să mă găsesc in situatia de a ma mira de foarte multe lucruri. Şi cu toate astea, poate tocmai pentru că sunt o babă cu mai puţin respect pentru teorie decât au tinerii din ziua de azi pentru bătrâneţile mele atunci când sar înaintea mea din avion, mă miră destule chestii.

Pentru că afară tocmai a început să ningă, (dacă sunteţi în Bucureşti şi vă simţiţi, prin urmare, tentaţi să mă contraziceţi cu afirmaţia blasfemiatoare că de fapt ceea ce se desfăşoară afară e bastardul viscolului cu lapoviţa, eu zic să vă abţineţi), o să încep să vă împărtăşesc şi vouă dintre chestiile care mă miră.

Acum câteva zile, pândeam cuminte în parcare. Cum pentru necunoscători activitatea asta poate semăna destul de mult cu cea de tăiat frunză la câini în parcare, am fost abordată de baba Vasilescu, în plin efort de întoarcere de la piaţă. De la piaţa di Spagna, pentru că baba Vasilescu are nepoţi în Roma. (A nu se confunda cu piaţa Spania fără „di”, care e în Bucureşti şi n-are trepte sau turişti, dar are în schimb o fântână mai urâtă decât a tizei sale, un permanent câine vagabond şi o babă care cere agresiv ţigări copiilor care se întorc de la grădiniţă.) Bun. Venea deci baba Vasilescu din piaţa di Spagna, cu mersul ei de raţă leşească (după cum vedeţi, baba Vasilescu este cosmopolită), iar în mână căra o sacoşă. Nimic deosebit, până aici, veţi zice. Aşa mi-am zis şi eu.

Numai că baba Vasilescu avea în mână o sacoşă cât toate zilele, pe care o căra cu mare mândrie, încercând să facă în aşa fel încât s-o vadă tot cartierul deodată, aşa cum doar pisicile Marx fac când cară în dinţi ofrandele pe care le depun apoi pe covoarele, pernele şi periuţele de dinţi ale locatarilor blocului. Puţinele raze de soare care îşi mai aminteau de Bucureşti (probabil importate şi ele din piaţa di Spagna) îşi făceau datoria, reuşind să se reflecte de pe toate plăcuţele, verigile şi lanţurile sacoşei în cauză, care semăna, pe cale de consecinţă, mai mult cu o închisoare medievală decât cu o sacoşă.

Apropiindu-se baba Vasilescu mai mult, nu mică mi-a fost mirarea să observ că şi închisoarea medievală semăna, la rândul ei, mai mult cu o sacoşă decât cu ceea ce am înţeles în sfârşit că trebuia să fie, şi anume cu o geantă. Pe care baba Vasilescu o flutura suficient de sus şi de în calea tuturor încât să fie imposibil să nu observe tot Universul că pe toate metalele ei aurii, de toate formele şi (mai îngrijorător) de toate mărimile, era ştanţat „Versace”, cât să se vadă de pe Lună.

M-am îndreptat de şale, ferindu-mi ochii de strălucirea ieşită direct de pe coaiele lui Făt Frumos cu Părul de Aur al lui Ispirescu, şi am dat naibii pânda, pentru că ceea ce se producea în faţa mea era mult mai interesant decât teroriştii libanezi. Cu puţinele cuvinte pe care am reuşit să le mai adun din puţul gândirii, am oftat către baba Vasilescu o întrebare care sper că va deveni milenară:

„Babo, care-i faza cu o geantă cu barete dacă tot în mână tre’ s-o cari? Nu ăsta-i tot scopul recipientelor cu agăţători, să-ţi elibereze mâinile ca să poţi face lucruri mai interesante cu ele, cum ar fi să mângâi cururi de cetăţeni, copii (nu cururi de copii, atenţie, că ştiu că vii de la Roma şi poate eşti confuză) şi topoare? Zi-mi, babă Vasilescu, care mai e ideea în a folosi ceva ca să-ţi cari după tine lucrurile de care ai nevoie, dacă tu tot ai mâinile ocupate? Şi mai zi-mi, mai ales, care e ideea în a da 500 de euro pe o geantă care e, esenţialmente, o sacoşă promovată fără merit? Hm?!”

Baba Vasilescu ridică una din sprâncenele ei desenate cu carioca şi zice: „Ce-ai, fată, nu ştii nimic. Noroc că m-a învăţat nepoată-mea. O ştii, Laura, aia de s-a măritat cu omul ăla de treabă, Giancarlo. Fată bună, nu se uită ea la diferenţe de vârstă de 60 de ani. Ştie să respecte oamenii în vârstă, una-două o vedeam prin gaura cheii, în genunchi în faţa lui. În fine, aşa se poartă azi, aşa poartă toate femeile de bine din Italia. Şi de peste tot. Ieşi şi tu mai mult din casă, mai uită-te la televizor, mai ia o revistă, lasă dracului prostiile, că uite, nici nu mai ştii pe ce lume trăieşti!”

Uitându-se la mine cu milă pentru ignoranţa mea în ale modei, baba Vasilescu a dat să zăngăne din lanţuri şi să se ducă spre intrarea în bloc. Drept care, uitându-mă la ea cu milă pentru creierul care i se scurgea printre ochi, am mai dat o dată din topor şi am intrat în bloc înaintea ei. Oricum nu-mi plăcea, era o hoaţă de lifturi. Întrebarea mea rămâne totuşi în picioare, spre deosebire de baba Vasilescu, aşa că nu pot decât să sper că cineva, la un moment dat, cândva în negurile viitorului, o să-i dea de cap. Deloc spre deosebire de draga noastră babă Vasilescu, de data asta.

Analecta II. Contribuţii la confucianismul contemporan

Oamenilor,

De când e blogul ăsta, s-au perindat pe aici tot felul de creaturi. În afară de noi şi voi. Extraterestrul cu care m-am luptat eu, ăla cu care s-a sfătuit Veta, Dumnezeul cu care s-a tras de şireturi şi de-un joint Rhetta, îngerul cu care s-a tras de mustăţi Puck, a doua şi jumătate din cele cinci pisici ale familiei Marx. Aşa că sper că nu miră pe nimeni dacă vă spun că aseară am mâncat cina cu nimeni altul decât Confucius, omul de la care, dacă e să credeţi slideshow-urile în PowerPoint care vă invadează Inbox-urile şi statusurile de Facebook care vă invadează viaţa, emană cel puţin 300% din înţelepciunea totală a rasei omeneşti.

Lucrurile au decurs destul de simplu. Tocmai aruncam niscaiva creveţi arşi pe balconul vecinei Dumitrescu, a cărei pisică era în plin proces de apreciere maximă a darului căzut, literalmente, din cer (pisicile nu sunt foarte raţionale în Weltanschauung-ul lor). Deodată s-a auzit soneria, motiv pentru care am lăsat salvarea de la inaniţie a pisicii Dumitreascăi pentru altă zi şi am deschis uşa. În faţa mea, a apărut un tip mic, de după un pachet mare. Tipul arăta exact cum te aştepţi să arate Confucius, iar pachetul arăta exact cum te aştepţi să arate o cantitate de mâncare chinezească suficientă pentru 48 de persoane. Mai bine decât invers, zic şi-l invit pe om în casă.

Călcându-şi pe mustăţi şi aproape împrăştiind, din cauza asta, mâncarea pe jos, a intrat în hol şi apoi a plutit spre sufragerie, unde a lăsat pachetul şi mi-a zis că face el cinste, să nu mă impacientez. Nu mă impacientasem, drept care l-am invitat să mânânce urechile de lemn din puiul cu migdale şi i-am turnat nişte vin.

De la una la alta, discuţia a alunecat prin multe curiozităţi pe care orice babă cu minţile în cap le-ar avea în faţa lui Confucius. Cum se aplică principiul lui cu „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” în educaţie, comparaţia inevitabilă a guvernării sale ideale cu aia a lui Platon, dacă purta şosete în pat, din astea. S-a înecat cu un pacheţel de primăvară o singură dată, când l-am întrebat de ce mail-urile din Inbox, pe care teoretic vrei să le primeşti, deci care sunt importante, se şterg la prima apăsare de „delete”, în schimb alea din Spam, care-ţi vin de la tot felul de dubioşi şi dubioşenii şi pe care nu vrei în general să le vezi şi cu atât mai puţin să le păstrezi, pot fi şterse numai după ce te întreabă dacă chiar vrei să faci asta şi zici că da. Un efort în plus pentru a scăpa de lucrurile cel mai puţin relevante pentru tine, nu e fix invers decât ar trebui să fie, băi Confucius? A zis că se mai gândeşte la semnificaţie, după ce şi-a pescuit un fir de varză din trahee, şi că să mă uit după ea în Analecta vol. II. Îi zic că nu-i nevoie să aştept până atunci, că-i la mintea cocoşului din cutia de mâncare vărsată pe sub masă că e un paralelism simbolic, că şi cu oamenii e la fel. Zâmbeşte cu înţeles şi mai înghite o găluşcă.

După vreo trei ore, timp în care am pus lumea la cale (am avut lume de pus la cale, nu glumă), Confucius s-a ridicat, şi-a înfăşurat mustăţile pe antebraţul drept şi a plecat, nu înainte să-mi împărtăşească o bucată finală de înţelepciune: „Petronia, ţine minte şi spune şi lumii întregi, că eu nu ştiu dacă mai vreau (iar mă fac ăştia lider religios, eu n-am avut nici pomeneală de intenţie de aşa ceva. Şi apoi, cum să fiu lider a două religii fără să fiu schizofrenic? Şi schizofrenic nu vreau să fiu, că personalităţile mele se înţeleg foarte bine unele cu altele şi nu vreau să le stric liniştea.) Deci ţine minte, ziceam: hoţul neprins e negustor cinstit, hoţul prins e prim-ministru. A, şi ceva radical diferit poate însemna şi să ţi-l bagi în cur.”

Ca de obicei, Confucius a venit prea târziu şi era nebun. Motiv pentru care nici nu i-am dat bacşiş. Chestie de care mi-a părut rău azi, când frunzărind internetul, am dat de următoarea ştire.

De ce nu cred în personajul Dragoș Bucurenci

Păi nu cred din cîteva motive foarte simple:

Unu, că Dragoș Bucurenci este exact genul de non-valoare crasă promovată sistematic de media românească, cam în genul vedetelor de carton Anda Adam sau Daniela Crudu. Sigur, nu s-ar fi așteptat nimeni ca falsele modele să fie luate dintr-o presupusă zonă intelectuală, pentru că ea este non-aducătoare de audiență în mod tradițional și totuși iată că s-a întîmplat. Probabil că în perioada lui de așa-zisă glorie, cînd se bătea cu pumnii în pieptul de tablă și mai-mai că ștergea podelele cu Andrei Pleșu, deci probabil că atunci era o penurie nemaiîntîlnită de Rocsane Marcu și Marinele Nițu, altfel nu se explică.

Doi: pentru ce merite am ajuns să auzim vreodată de Dragoș Bucurenci? Sincer vorbind. Omul a scris una din cele mai slabe cărți din istoria recentă a literaturii române, lucru atestat de numeroși comentatori de specialitate. Și atunci? Pentru calitățile lui ecologiste? Ok, pot fi de acord. Și totuși, Dragoș Bucurenci nu a salvat nicidecum România de la mizerie. Nici măcar o parte a ei. Nici măcar comunele bucureștene limitrofe, ba chiar nici măcar o mică stradă din niciunul dintre cartierele capitalei. Și atunci pentru ce tot vehiculăm acest nume în stînga și dreapta, pentru ce ne tot agățăm de el de ca și cum el ar însemna vreun pic mai mult decît niște nume aleatorii gen Costel Vasilescu, sau Nicușor Ionescu?

Răspunsul e simplu: pentru că societatea românească are o tradiție istorică de a perpetua cultul imposturii, pînă și în zone aparent salubre cum ar fi mișcările ecologiste. Altfel nu se explică, desigur, măreața acțiune de marketing din jurul măreței legende a recentei mari întoarceri a lui Dragoș Bucurenci din California. Întoarcere de ce și pentru ce? Întoarcere de la ce, mai ales, cu ce lucruri colosale se ocupa Dragoș Bucurenci acolo, nu cumva salva Silicon Valleyul de la invazia crustaceelor de apă dulce-amăruie din podișul sub-tropical, moment în care, deranjat de insolența bubuitoare a guvernanților români în problema Roșia Montană, și-a tras pelerina de Green Lantern pensionat înainte de vreme și s-a suit pe primul avion încoace?

Nota bene: o sursă foarte apropiată acestui blog ne-a dezvăluit, cum, așa cum spuneam, la măreața lui reîntoarcere de acum aproximativ o lună și jumătate, marele Dragoș Bucurenci a fost foarte nemulțumit să observe că pe aeroport nu era nimeni la întîmpinare. Dar nimeni-nimeni, vorba aia, deși poate că ora înaintată a nopții ar fi putut explica această impertinență ucigătoare. Mai mult ca sigur că dacă lucrurile s-ar fi petrecut, să zicem, la orele prînzului ale indiferent cărei zile, sala de așteptare ar fi duduit pur și simplu de cetățeni nerăbdători să-l vadă.

În fine. Spun toate aceste lucuri în contextul în care aseară, la duminica cu numărul 11 a mitingului Uniți Salvăm Roșia Montană, organizatorii au găsit de cuviință să-l suie pe scenă pe Dragoș Bucurenci. Și nu a fost prima oară, i-am mai sesizat prezența și atunci cînd am făcut celebrul lanț în jurul Parlamentului, moment în care omul nostru era preocupat să ne arunce indicații de pe o bicicletă cu care dădea ture administrative în jurul manifestanților, mulți dintre ei descurcîndu-se însă foarte bine și fără el începînd chiar cu day one a acestei mișcări și anume 1 septembrie, cînd nu-mi aduc aminte să fi fost nevoie de Bucurenci să ne spună cum să procedăm la spargerea cordonului primordial de jandarmi.

Moment în care revine întrebarea: în ce calitate face el toate lucrurile astea? Scriitorul Bucurenci e animat de conștința lui civică, sau ecologistul Bucurenci e propulsat de calitatea de fin și epocal observator al vieții?

O întrebare pe care aș putea să spun că o adresez în mod exclusiv comunității Uniți Salvăm, care aseară a reușit să strîngă fabuloasa sumă de aproximativ o mie de oameni. De unde poate că reiese, indirect și relevanța personajului nostru.

Terapie cu Surorile Marx, într-o frumoasă zi de toamnă

Suratelor,

Fiind o zi așa frumoasă afară, m-am gîndit să ne mai descrețim oleacă frunțile și să dăm frîu liber voioșiei, cum se spune. Adică noi să nu mai fim atît de învrăjbiți, cum se întîmplă adeseori, ci să mai trăim și sentimente pozitive și de bunătate sufletească.

Doresc în acest sens să vă recomand să ascultăm împreună superbele melodii care urmează. Adică indiferent dacă noi suntem sau nu împreună, în aceeași cameră, nu contează, noi să dăm play și să închidem ochii și să ne gîndim la un gînd bun.

Prima piesă pe care intenționez să v-o supun atenției este numai bună pentru o zi așa frumoasă și de asemenea ca noi, așa cum spuneam, să mai uităm de supărările care ne încearcă.

Ce frumos, nu-i așa? 🙂 Mamaia 1991, o perioadă de care îmi aduc aminte cu multă plăcere.

A doua piesă este de asemenea, după părerea mea, o bijuterie a muzicii ușoare românești. Și tot așa, vă îndemn cu multă căldură ca, ascultînd-o, să lăsați deoparte vrajba și stresul zilnic și să încercăm să ne cultivăm aspectele frumoase din sufletele noastre și nu să ne lăsăm pradă furiei sau deznădejdii.

Într-adevăr superb, nu este așa? Mă tem însă că nu mă adresez tuturor, ci unei categorii restrînse de oameni, adică cei care prețuiesc muzica adevărată, făcută cu suflet și simțire.

Și în fine, ultima dar nu cea din urmă, o melodie nemuritoare în ton cu timpul și cu, subliniez încă o dată, ceea ce poate că ar trebui să cultivăm mai adesea și cu mai multă sinceritate: adevăratele trăiri de care trebuie să dea dovadă omul, cum ar fi dragostea, duioșia, altruismul și, de ce nu, haioșenia.

Audiție plăcută!

Nişte chestii bune

Oamenilor,

Astăzi s-au întâmplat câteva lucruri bune. Pentru că unul din puţinele obiceiuri deghizate în ceea ce unora le place să numească „principii de viaţă” pe care le am este să nu las lucrurile bune să treacă neobservate (celălalt e să verific întotdeauna dacă mai am hârtie igienică înainte să mă aşez pe veceu), urmează după cum urmează:

  1. M-am trezit, ceea ce evident că pentru o babă e primul lucru bun al fiecărei zile. Mai mult, m-am trezit în linişte şi pace de se auzeau ciripind păsările din stomacurile pisicilor verişoarelor mele. Asta şi pentru că toate bormaşinile, ferăstraiele circulare şi potăile vecinilor au dispărut misterios fără urme, ceea ce nu pot pune decât pe seama unei binevenite deferenţe dezvoltate complet din proprie iniţiativă de absolut toţi vecinii noştri. Ştiu, şi eu mă mir. Ba chiar m-aş pregăti să le fac ceva bun drept mulţumire, dar n-am nici o formă de colivă şi mi s-a terminat cianura vanilată.
  2. După cum ştim, ca şi comuniştii, naziştii şi colaboratorii lor au profitat pe mai multe planuri de ororile pe care le-au împrăştiat cu dărnicie. Unul dintre aceste planuri a fost transferul de opere de artă (înţelese ca valori economice, să nu ne amăgim) de la nişte proprietari la nişte alţii, învestiţi brusc şi nemeritat cu calitatea de colecţionari. Cu minima diferenţă că noii amatori de artă au plătit pentru achiziţiile lor, facilitate de vehicularea acelui şperaclu care este ideologia, foarte puţin sau chiar foarte nimic. Asta ştim. Lucrul bun legat de această realitate veselă care ne-a dat aproape toate colecţiile româneşti dintre al doilea război mondial şi 1989, plus Muzeul Colecţiilor, este că o colecţie de acest tip a ieşit la suprafaţă în München. În 2011, dar acum s-a dus vestea. Mult mai mare şi mai valoroasă decât au reuşit să fure proaspeţii amatori de artă comunişti. Peste 1.500 de opere (Chagall, Matisse, Picasso, Franz Marc, doar aşa, pentru nişte name dropping), în valoare de peste 1 miliard de euro. De doi ani, de când au găsit minunea în apartamentul unui octogenar dus cu pluta care-l moştenise de la tac-su, oamenii caută moştenitori ai proprietarilor originali. Ceea ce înseamnă deja două lucruri pe care abia aştept să le văd întâmplându-se şi prin Grădina Carpatică, motiv pentru care colecţionez nemurire.
  3. Andrei Plăcintă a fost condamnat definitiv la patru ani jumate de închisoare, cu executare. În caz că aveţi genul fericit de memorie de care nu se lipesc produsele de patiserie râncede, ăsta era puiul parlamentarei, pletosul imberb care a călcat cu maşina furată de mă-sa din banii noştri nişte cetăţeni care au sărit în apărarea prietenei sale. Pe care ăla tocmai o căpăcea, sau ceva suficient de asemănător încât să determine chiar şi un român să intervină, ceea ce ştim cât de greu se întâmplă. Sunt curioasă ce afecţiune o să-şi descopere subit beizadeaua ca să nu facă pârnaie, că e prea tânăr ca s-o dea cu hipertensiuni şi boli cardiace, ca tot condamnatul de fiţe. Sper să-i spună cineva că masturbarea compulsivă nu se pune.
  4. A fost scris acest articol. Care ne explică încă o dată, pe scurt, ca pentru proşti, de ce sunt oamenii cretini. Ştiu din sursă sigură că titlul iniţial era „One more reason people are morons (for dummies)”. Doar că se crea confuzie, te puteai aştepta la un articol despre vaccinuri, E-uri sau câini vagabonzi. Deci na: despre imigranţi, ţapi ispăşitori şi prejudecăţi. Pentru că de-a lungul şi de-a latul istoriei, imigranţii au adus progres şi au primit căcat. E vorba, fireşte, despre ăia integraţi pe bune, nu de ăia care au adus căcat şi au plecat cu progresul altora.

Am terminat de numărat lucrurile bune pe ziua de azi, aşa că mă duc să ard nişte cartofi copţi cu bacon şi sos de brânză cu mucegai (neintenţionat, dar trebuie să fi ştiut el băiatu’ ăla Flemming ceva, sper). După care mă duc să fac rost de lucrurile bune ale zilei de mâine, chestie pe care o s-o încep complet aleatoriu cu copilul cuplului tânăr de la etajul şase. Dat fiind că sunt atât de veselă, totuşi, vă las în compania lui Tom Lehrer, pentru doza zilnică de optimism recomandată de Institutul Medical Surorile Marx (scriem şi reţete, lăsaţi comanda în cutia poştală).

Da, nu vi se pare, iniţial era altă piesă acolo. Doar că asta merge mult mai bine, chestie de care normal că mi-a trebuit o săptămână ca să-mi dau seama. Mai bine o săptămână decât o oră, zic.