Oamenilor,
Ca babă milenară ce mă aflu, teoria spune că n-ar trebui să mă găsesc in situatia de a ma mira de foarte multe lucruri. Şi cu toate astea, poate tocmai pentru că sunt o babă cu mai puţin respect pentru teorie decât au tinerii din ziua de azi pentru bătrâneţile mele atunci când sar înaintea mea din avion, mă miră destule chestii.
Pentru că afară tocmai a început să ningă, (dacă sunteţi în Bucureşti şi vă simţiţi, prin urmare, tentaţi să mă contraziceţi cu afirmaţia blasfemiatoare că de fapt ceea ce se desfăşoară afară e bastardul viscolului cu lapoviţa, eu zic să vă abţineţi), o să încep să vă împărtăşesc şi vouă dintre chestiile care mă miră.
Acum câteva zile, pândeam cuminte în parcare. Cum pentru necunoscători activitatea asta poate semăna destul de mult cu cea de tăiat frunză la câini în parcare, am fost abordată de baba Vasilescu, în plin efort de întoarcere de la piaţă. De la piaţa di Spagna, pentru că baba Vasilescu are nepoţi în Roma. (A nu se confunda cu piaţa Spania fără „di”, care e în Bucureşti şi n-are trepte sau turişti, dar are în schimb o fântână mai urâtă decât a tizei sale, un permanent câine vagabond şi o babă care cere agresiv ţigări copiilor care se întorc de la grădiniţă.) Bun. Venea deci baba Vasilescu din piaţa di Spagna, cu mersul ei de raţă leşească (după cum vedeţi, baba Vasilescu este cosmopolită), iar în mână căra o sacoşă. Nimic deosebit, până aici, veţi zice. Aşa mi-am zis şi eu.
Numai că baba Vasilescu avea în mână o sacoşă cât toate zilele, pe care o căra cu mare mândrie, încercând să facă în aşa fel încât s-o vadă tot cartierul deodată, aşa cum doar pisicile Marx fac când cară în dinţi ofrandele pe care le depun apoi pe covoarele, pernele şi periuţele de dinţi ale locatarilor blocului. Puţinele raze de soare care îşi mai aminteau de Bucureşti (probabil importate şi ele din piaţa di Spagna) îşi făceau datoria, reuşind să se reflecte de pe toate plăcuţele, verigile şi lanţurile sacoşei în cauză, care semăna, pe cale de consecinţă, mai mult cu o închisoare medievală decât cu o sacoşă.
Apropiindu-se baba Vasilescu mai mult, nu mică mi-a fost mirarea să observ că şi închisoarea medievală semăna, la rândul ei, mai mult cu o sacoşă decât cu ceea ce am înţeles în sfârşit că trebuia să fie, şi anume cu o geantă. Pe care baba Vasilescu o flutura suficient de sus şi de în calea tuturor încât să fie imposibil să nu observe tot Universul că pe toate metalele ei aurii, de toate formele şi (mai îngrijorător) de toate mărimile, era ştanţat „Versace”, cât să se vadă de pe Lună.
M-am îndreptat de şale, ferindu-mi ochii de strălucirea ieşită direct de pe coaiele lui Făt Frumos cu Părul de Aur al lui Ispirescu, şi am dat naibii pânda, pentru că ceea ce se producea în faţa mea era mult mai interesant decât teroriştii libanezi. Cu puţinele cuvinte pe care am reuşit să le mai adun din puţul gândirii, am oftat către baba Vasilescu o întrebare care sper că va deveni milenară:
„Babo, care-i faza cu o geantă cu barete dacă tot în mână tre’ s-o cari? Nu ăsta-i tot scopul recipientelor cu agăţători, să-ţi elibereze mâinile ca să poţi face lucruri mai interesante cu ele, cum ar fi să mângâi cururi de cetăţeni, copii (nu cururi de copii, atenţie, că ştiu că vii de la Roma şi poate eşti confuză) şi topoare? Zi-mi, babă Vasilescu, care mai e ideea în a folosi ceva ca să-ţi cari după tine lucrurile de care ai nevoie, dacă tu tot ai mâinile ocupate? Şi mai zi-mi, mai ales, care e ideea în a da 500 de euro pe o geantă care e, esenţialmente, o sacoşă promovată fără merit? Hm?!”
Baba Vasilescu ridică una din sprâncenele ei desenate cu carioca şi zice: „Ce-ai, fată, nu ştii nimic. Noroc că m-a învăţat nepoată-mea. O ştii, Laura, aia de s-a măritat cu omul ăla de treabă, Giancarlo. Fată bună, nu se uită ea la diferenţe de vârstă de 60 de ani. Ştie să respecte oamenii în vârstă, una-două o vedeam prin gaura cheii, în genunchi în faţa lui. În fine, aşa se poartă azi, aşa poartă toate femeile de bine din Italia. Şi de peste tot. Ieşi şi tu mai mult din casă, mai uită-te la televizor, mai ia o revistă, lasă dracului prostiile, că uite, nici nu mai ştii pe ce lume trăieşti!”
Uitându-se la mine cu milă pentru ignoranţa mea în ale modei, baba Vasilescu a dat să zăngăne din lanţuri şi să se ducă spre intrarea în bloc. Drept care, uitându-mă la ea cu milă pentru creierul care i se scurgea printre ochi, am mai dat o dată din topor şi am intrat în bloc înaintea ei. Oricum nu-mi plăcea, era o hoaţă de lifturi. Întrebarea mea rămâne totuşi în picioare, spre deosebire de baba Vasilescu, aşa că nu pot decât să sper că cineva, la un moment dat, cândva în negurile viitorului, o să-i dea de cap. Deloc spre deosebire de draga noastră babă Vasilescu, de data asta.
26/11/2013
Categorii: Uncategorized . Etichete:die handbag die, genti de mana vs babe, sacose . Autor: petroniamarcs . Comments: 12 comentarii