SUB 25. Spectacolul tinereții e narcisist

Fetelor,

Se pare că am fost salvate în sfîrșit de posibilitatea (lipsită de optimism) ca singura revistă de atitudine urbană rămasă pe print să fie Decât o revistă. Iar asta pentru că, așa cum știți, defuncta Tataia nu se mai întoarce prea curînd. Iar dacă o va face, va fi trecut atît de mult timp încît nimeni nu va ști că a existat vreodată și prin urmare nici ce e.

Să sărbătorim, prin urmare, apariția Caietelor SUB 25, proiectul editorial în print al site-ului sub25.ro. Fiind o persoană practică, am să remarc din prima dimensiunea mai redusă a acestor caiete (asemănarea între ele și caietele lui Camus este absolut întîmplătoare) față de orice altă revistă de genul ăsta, ceea ce reprezintă un avantaj fenomenal; cu alte cuvinte, ce poți face cu o revistă de dimensiunea DOR, pentru că oricum ai ține-o îți cade din mînă, să ți-o bagi în cur? În fine. Veți spune că întotdeauna contentul e mai important, dar vă asigur că nu e așa. E ca și cum ați argumenta că Ipadul a fost un proiect de succes la dimensiunea anterioară Ipadului mini. Nu e adevărat deloc, iar dacă totuși pretindeți că e, am să vi-l bag în pizdă. Așa poate veți înțelege mai bine ce vreau să spun.

Hai că o iau razna. Acuma, primul lucru pe care-l observi la SUB 25-ul din print este că are o relație din aia pasională rău cu fotografia. Indubitabil, n-am stat să cîntăresc afirmația asta, dar nici nu e nevoie; faptul e la fel de săritor în ochi ca și fotografiile, ocupă probabil undeva spre un rezonabil de peste 50% din cele 230 de pagini. A și by the way, băi Decât o revistă, că tot am ajuns la cantitate, tu ai nesimțirea să ceri 20 de lei pe umpicuț mai mult de 130 de pagini? Da nu ți-e rușine-n pizda mă-tii, iartă-mă că ți-o zic p-aia dreaptă. Da cine căcat te crezi. E hai că m-am enervat din nou și e mai greu să revin după momente din astea.

Deci fotografie. Foarte bine, fotografie, doar că eu nu mă pricep la ea și atunci cum pot eu s-o judec? Mie dacă-mi arăți o poză de căcat și una mișto, nu știu să zic care-i de căcat și care-i mișto. Simplu. A, conținutul lor? Păi asta-i cu totul altă poveste, pentru că aici survine ceea ce spuneam în titlu și anume spectacolul frapant și superb al tinereții, coapsele, băieții, băiețeii, fetele, pistruii, skate-urile, țoalele, aerul, țâțele, pulile, atitudinea. Mai ales atitudinea. Am s-o spun de mii și mii de ori, atitudinea, asta e în mare parte ceea ce contează și aici SUB 25 ne livrează din plin. Cît despre miza principală care reiese chiar din titlul Caietelor cu termen extins de expirare al adolescenței, Tinerețea, aș zice – chiar și fără să mă pricep – că asta e reușita principală a acestor fotografii cărnoase și pîrguite ca pictura bisericească barocă – coioșenia de a evoca o lume și o perioadă a vieții care se îndepărtează de cei mai mulți dintre noi ca pula bleagă de moș de o pizdă mustind de adolescență. Sigur, fotografiile alb-negru probabil că s-ar putea descrie altfel, că barocii nu pictau alb-negru, doar că eu nu mă pricep cum.

Mai departe, putem spune că imageria SUB 25 livrează și în alt mod. În care? Păi ăla cu ilustrația, normal, sau cu pictura, sau cu gravura, sau cu arta vestimentară, pentru că toate astea ni se servesc relativ constant, asezonînd cumva, dacă e ok să folosesc verbul ăsta de căcat, aceste instantanee ale tinereții de care ne lovim la tot pasu, inclusiv de pe avataruri gen Facebook, Instagram, Hi5 și ce alte căcaturi mai sunt. N-are sens să dau exemple, pentru că simpla realizare a faptului că atît de mulți puștani atît de talentați răsar fără să știi nici cum și nici de unde, te face pur și simplu să vrei să-ți bagi unghia în gît și să te duci să mori la ghena de gunoi. Asta e, asta e realitatea, pur și simplu nu avem ce face. Am să mă limitez doar să remarc că materialul dedicat pictoriței Amalia Dulhan este unul din cele mai lungi și mai mișto din revistă, în condițiile în care eu, spre rușinea mea, n-am auzit de ea în viața mea.

Lucru care mă împinge spre cumva ultima perspectivă din care vreau să privesc producția SUB 25. Al contentului. Păi în pizda pizdelor mă-sii, dacă revista asta e în stare să mizeze pe foarte mulți nimeni care produc chestii mai mișto decît cei mai mulți așa-ziși cineva, asta nu ne spune ceva despre curajul pe care-l are? Păi uitați-vă, iarăși, la DOR. DOR ne spune cum să facem aia și aia, ne dă treburi mestecate, ne spune cum Alexandru Tomescu e cel mai bun violonist din România, lucru pe care n-avem nevoie să-l citim într-o revistă de genul ăsta. Sau eu, una, n-am. Sigur că e important să pui pe tapet valorile societății la un anume moment și bla și bla și bla, doar că la alt moment e cazul să mai vii și cu prospătură. Plus că asta face și Adevărul, ca să dau doar un exemplu, așa că cine are chef citește acolo. Idem pentru Omul cu șobolani și alte căcaturi de gen, despre care, ok, am înțeles, sunt marea și tînăra speranță a muzicii indie românești de vreo douăzeci de ani, da mai lăsați-ne frate.

În fine, hai că m-am apucat să vorbesc de content și n-am zis nimic. Sinceritate, nene. Asta mi se pare că definește scriitura din revistă. Pentru că mi se pare normal să zici că hainele pe care le faci sunt haine în care femeile ar trebui să fie futute, că băieții vor să le călărească pe fete și să-și dea drumu-n gura lor și că, la un moment dat, cînd s-a întîmplat ca viața să te arunce în brațele unui videochat de căcat, te-ai apucat să te masturbezi ca toți dracii (genial materialul cu Silviana Vișan Carter, apropos). Mi se pare normal și firesc și orice altceva mi se pare nefiresc – de la o asemenea revistă. Ceea ce nu înseamnă, prietene care citești aceste rînduri, ceea ce nu înseamnă însă că SUB 25 nu e capabil de profunzimi, sau cum le-oți numi voi pe aici. Pentru că, nu-i așa, oamenii știu că:

– E VORBA DESPRE SUFLETELE NEMURITOARE

– E VORBA DESPRE GENELE CĂLĂTOARE

– E VORBA DESPRE PARTICULELE ESENȚIALE

Și gata, am zis asta și-am stins lumina și s-a făcut noapte și-n sufletul tău s-a instaurat teama aia nasoală că dacă lumea face parte din altă generație nu înseamnă automat că e idioată și-ai scos banu din buzunar și te-ai dus să cumperi revista. Sigur, asta nu presupune să credeți cumva că n-am observat tematica Caietelor și anume narcisismul specific vîrstei de sub 25, care și-a găsit cumva expresia în ipostaza masturbatorie a contemporanului selfie. Am remarcat acest lucru, iar revista se încheagă frumos în jurul acestei idei precum un vagin în jurul pulii, de la exemplul lui Kubrick și pînă la explicațiile psihopatologice ale acestei întreprinderi mîncătoare de suflete. Bine, ok și ca să nu ziceți că îi ling atîta în cur pe cei de la SUB 25, am să le atrag atenția pentru tendința de tabloidizare în cazul micii bășinuțe de PR trase de Cristina Bazavan și intitulată Cimilitura, de Teleșpan. Băi frate, mă scutiți și pe mine, că sunt urmărită de poliție. Păi e suficient să citești proza Laviniei Braniște ca să înțelegi de ce anumite nu lucruri nu stă în picioare, ca să zic așa. În fine. Treaba voastră, să nu ziceți că nu v-am zis.

Și gata, cam atît. Închei în această notă victorioasă și vă îndemn să mergeți să dați banii pe singura revistă de hipsteri care merită la ora asta. 24 de lei.

Și-un mic preview pe video, ca să-nțelegeți mai clar despre ce e vorba și care e de fapt atitudinea.

Rareş Bogdan la TVR: în pas cu timpurile

În această dimineaţă, omul de televiziune Rareş Bogdan s-a sculat cu chef mare de cîntec. În afară de chef însă, el mai avea două obiecte: o lopată şi o lopată. Sigur, i-ar fi fost de ajuns una, dar a doua era pentru cazul în care ar fi pierdut-o pe prima. Totul ok pînă aici, dacă n-ar fi totuşi o problemă. Desigur, nu aia în care Rareş Bogdan e numit politic de bun ce e pe meseria lui de om de televiziune. Ci aia în care mi l-aduc aminte pe Rareş Bogdan cum lăcrima cu un asemenea aplomb de cascadă cînd fusese insultat Arşinel de Bendeac, că mai avea un pic şi i se desfăcea tencuiala pe care o instalează make-up artiştii din televiziune cu graţia marmurei lu Videanu. De buni ce sunt şi ei pe meseria lor, fireşte, că doar nu degeaba îi zice brăţară de aur. Nu mai vorbim de luminiştii care probabil că intuiau că Rareş Bogdan va fi numit interimar la TVR pe telefon de la PNL, drept care îl scăldau într-o baie d-aia de lumină de ziceai că e Fantomas dînd ochii cu Elena Ceauşescu. Vie, moartă, nu contează. Păi un om d-ăsta vreţi voi mă să ne daţi, care face omagiu marelui cuplu de pseudo-cupletari care sunt Stela şi Arşinel? Halal. În fine, şi pentru că tot am menţionat nişte mortăciuni, adică pe Leana şi TVR-u, voi trage concluzia logică: Rareş Bogdan are nevoie de o lopată şi o lopată pentru că el este viitorul gropar al acestei instituţii asistate public, social şi, în curînd spitaliceşte. Întrebarea e: ce mama dracului poate să mai îngroape? Poate doar clădirea în stradă, că altceva n-a prea mai rămas.

Pinocchio m-a mințit: italienii nu se pișă pe stradă

Bre babelor,

Io m-am instalat în cartieru Testaccio colț cu Lungotevere. Care e foarte mișto, iaca să vă arăt niște poze să vedeți ce vede și baba cînd iese la drumu mare. Aicea e foarte mișto că din doi pași ajungi la oriunde. Ce se observă aicea e că am pus io niște lumini, că era foarte întunecat și nu mi-a plăcut.

SAMSUNG

Drept în față cînd ies pe ușă mă calcă mai întîi mașinile. Toate. Dup-aia mă ridic și mă mai calcă cîteva scutere. Dup-aia, cînd mă ridic din nou, mai dă și o bicicletă peste mine, doar așa, în spiritu faptului că probabil căcatu trebuie să aibă și-un vîrf cumva. Trafic în București, ziceați? Maniere grosolane la șoferi? Trebuie să vizitați Roma, înseamnă.

În fine, ideea e că taman asta văd cînd ies pe ușă, deci cumva mă scot.

SAMSUNG

Care Nomachi Kazuyoshi e foarte tare, omu a construit un soi de casă din bambuși, doar că uriașă, cu bețele alea prinse în stinghii de fier. Arată ca o casă din trecutu viitorului din spatele a ceea ce va să vină, cumva așa. Bine, lăsînd la o parte că l-am prins și pe Santiago Calatrava. Da, exact, băiatu ăla care face clădiri din viitoru viitorului și care sfidează legile fizicii. Și ale cărui sculpturi pe senzori încep să se miște cum te-apropii de ele.

După aia tot cum ies din bîrlog ie șopu ăsta de reparat mașinuțe mice și drăguțe și cochete și șuete, cum italienii mai poartă și azi. Și care le stete foarte foarte bine, de ce să mint.

SAMSUNG

Dup-aia. Merg mai departe și îi văd pe unii care levitează la greu, firește, sprijinindu-se de niște bețe. Îl întreb: frățică, ce-ai, ți-e rău? Te-ajută baba cu ceva? Da uomo pas dă răspunde, că cică levitațiunea asta e șmecherie mare, n-ai nici cum să vorbești cînd ești cuprins într-însa, darmite să tragi vreo bășină ceva.

SAMSUNG

Așa cum reiese și dinspre poză, se vede că procesu ăsta e visu ultim al ecologiei umane, în sensu că produsu concentrării pare să fie o balegă de flori. O căcăciune dă albăstrele și gălbenele. Mă rog, dacă nu vă place asta, există și varianta levitație cu băț în cur, după cum se poate vedea din poza de mai jos.

SAMSUNG

Mă rog, hai că ne-am rîsără destul. Faza e în felu următor: pietroaiele ca pietroaiele, despre alea am înțeles că e tot orașu plin de ele. Cu statuile la fel. Bre, da stereotipurile? Hai că p-aia cu fotbalu am găbjit-o, Fiaturile vi le-am arătat mai sus, spaghettele și pizza îți ies pe nas la fiecare colț de stradă, iar muzica italiană e într-adevăr de două ori mai nașpa decît se știe că e. Gen tortura ultimă de la Guantanamo, ești băiat rău, îți bagă ăia Ramazzotti și Zucchero la ureche și mai știe ce alte căcaturi sinistre.

A, sigur, și stereotipu cerșetorului român, doar că de ăla nu vorbim pentru că pare să se integreze așa bine cu felu de-a fi al băștinașilor că te gîndești că i-au lăsat Hadrienii cu limbă de moarte cînd s-au dus să prăduiască țărișoara lu ză dacs zet cheim from ză trucks. Aia din care mă trag și io.

Bine bre, da restu de stereotipuri? Pentru că nu știu ce dreacu se-ntîmplă, că de trei zile nu văd niciun macaroni d-ăsta local pișîndu-se pe stradă, iar asta mă supără nasol de tot. Să mă fi mințit Pinocchio? Tot ce se poate. Da dacă-i p-așa, data viitoare nici nu mai așez pantofu p-aici.

Hai v-am lăsat, mai gavarim mîine.

Neintitulat. de îngeru Mihai

Străbabones,

Cum nu tot timpul mă interesează ce se întîmplă în România, îmi mai clătesc mințile și cu alte chestii. Azi, de exemplu, cum aveam treabă să mă întîlnesc cu amicu Silvio (Berlusconi), m-am dus să-i fac o vizită. Înainte de asta însă, am intrat o tură la Capela Sixtină, că mai era timp pînă să vină moșu.

E și acolo, pipăl, s-a-ntîmplat o treabă. S-a-ntîmplat că mi-au cam căzut chiloții pe jos, sub privirea lu paznicii ăia care nu te lasă să tragi nici o beșină, după care mi s-au tăiat picioarele și m-am rezemat dreacu pe o bancă. E și cum ridicam din nou privirea-n sus, la capela lu nea omu, iar mă lua cu vîj d-ăla nasol, de se-nvîrteau toate alea cu mine și nu știam ce dreacu se-ntîmplă.

Pentru că vedeți voi, băbăciunilor, aia nu-i treabă de om ce-a făcut ăla acolo. Deloc deloc. O asemenea pornografie de benzi desenate trimise direct de Dumnezeu spre pereții ăia, n-are cum să fie de la oameni. Da ce vorbesc io, că nu prea te-ajută niciun cuvînt cînd intri la sala aia. Se cam pierde tot ce știai și de la un moment observi că nu mai ești ok pe emoțiile tale și că ba plîngi, ba rîzi și asta fără niciun motiv. Și te întrebi ce mama dreacu credeai despre pictură și artă-n general, dacă credeai ceva.

După care toate emoțiile astea se transformă-n altceva și te gîndești de ce dreacu ne-am născut noi, toți ceilalți oameni, din moment ce numa ăla a putut să facă o asemenea treabă. Și curînd îți dai seama și de răspuns: degeaba. Pentru că, văzînd ce-a pictat nea omu acolo, situația stă cam așa: înainte de el s-au născut mulți oameni degeaba, după care s-a născut el și dup-aia iarăși mulți oameni degeaba.

După care, și mai nasol, observi că pînă și gîndurile astea se transformă, doar că în ceva și mai cumplit. Și îți dai seama că vrei să iei un topor și să îl înfigi în toți pereții și să scurmi cu ghearele toată fresca și să o mănînci și dup-aia să te așezi în locu lu Iezechiel, și dupa-aia să-ți bagi o lamă-n gît și să te omori. Și tot în momentul ăla realizezi că îl înțelegi pe cretinu ăla care a făcut praf Pieta cu ciocanu.

Pentru că, ce să-i faci, cam asta e gama de sentimente prin care te poartă opera lui Michelangelo.

Și nu, nu are nicio legătură cu se știe din poze. Nici cea mai mică.

Pentru a fi înțeleasă, ea trebuie văzută pe viu. După care, odată văzută pe viu, trebuie ca cel care o vede să se angajeze paznic la capelă. Și acolo să rămînă, pe vecie.

Revolta împotriva dobitoacelor, faza pe iarnă

Oamenilor,

Scurt pe doi şi de pe telefon, că am aruncat laptop-ul într-un perete care mă deranja vizual şi acum aştept să-l pună la loc armata de furnici pe care le-am convocat în acest scop suflând într-o aripă de-a reginei lor (cine zicea că torturarea animalelor nu duce la nimic bun?).

Mai întâi, un mare shout-out către târgul de Crăciun din piaţa Universităţii, care reuşeşte anul ăsta performanţa uluitoare de a vinde pe post de vin fiert cea mai infectă, sinistră şi dezgustătoare licoare pe care am avut oroarea s-o beau vreodată. Dacă nu ar fi plecat în lume călare pe o turmă de arici turbaţi, Alexandre ar fi descris-o, probabil, ca având culoare căcănie cu irizaţii de mov de genţiană de la farmacia de pe Şoseaua Anti-Aeriană colţ cu strada Morţii, un atac iniţial feroce asupra papilelor susţinut de o legiune de lături de la popota UM 666 din Militari şi un aftertaste explicabil doar prin dizolvarea conţinutului unui sac de aspirator într-o damigeană de moare de varză stricată, cu dopul spart. Plus o canistră de antigel, să acopere buchetul. Cum, însă, Alexandre a plecat în lume călare pe o turmă de arici turbaţi, va trebui să vă mulţumiţi cu evaluarea mea, anume că am băut detergent de WC mai bun decât vinul fiert de la tarabele din târgul de Crăciun de la Universitate. Asta e, n-aveţi de ales, trebuie să mergeţi la ăla din Viena anul ăsta. Grog în piaţa Sf. Ştefan, zic eu şi zic bine.

Şi tot bine mai zic o chestie, în aparenţă doar o mirare, dar de fapt o ispravă la fel de revoltătoare ca şi insulta oenofobă de mai sus. Mie chiar mi-a plăcut toată povestea cu Uniţi Salvăm şi cu pet-urile cu pietricele şi cu revolta larger than life. Mi s-a părut unul din extrem de puţinele cazuri în care ceva pornit dintr-o hipstereală inutilă de oameni plictisiţi, gen Occupy, a reuşit să depăşească limitele propriei origini şi să devină ceva pe bune. Cu atât mai îmbucurător şi mai de mirare cu cât s-a întâmplat aici, în ţara care nu se supără câtă vreme mai are nişte pâine veche şi un reşou cu o rezistenţă funcţională. La fel, am fost printre cei care au zis că fiecare protest cu pizda mă-sii, cum ar veni, adică nu trebuie să se ceară şi aştepte reciclarea furiei anti-mizerii-la-Roşia-Montană, pe post de protest-umbrelă pentru tot ce e greşit în ţara asta şi în lume. Simţul civic nu-i apă, să ia forma vasului în care îl pui. Fiecare face urât cum vrea şi mai ales în legătură cu ce vrea, în funcţie de ce-i lezează lui sensibilitatea. Până aici, bun.

Dar de aici încolo nu mai e bun. Fiindcă ceea ce a salvat de la ipocrizie pe mulţi dintre protestatarii marca Uniţi Salvăm, care nu puteau spune că ar fi pierdut până atunci multe nopţi de grija naturii sau patrimoniului cultural din România, a fost tocmai mantia (reală, sau cel puţin credibilă) a simţului civic, a grijii pentru cum e condusă ţara. Şi a revoltei faţă de „cum”.

Or, şi am ajuns la singura întrebare a săptămânii mai importantă decât cum fac rost cei care vând vin fiert la târgul de Crăciun de la Universitate de apă de la Fukushima: dacă mizeriile aproape uimitoare care se întâmplă în Parlament de câteva zile, unde o căruţă de mafioţi s-a adunat să neutralizeze porcării inutile precum Codul Penal şi alte alea, asigurându-se astfel că se pot căca cu spor pe orice iluzie de normalitate am fi reuşit noi să ne creăm în ultimii an, dacă aceste chestii nu s-au lăsat până acum cu nimic, atunci despre ce este, de fapt, vorba? Asta nu e o direcţie laterală care să deturneze revolta legitimă care a propulsat Uniţi Salvăm şi să rişte să-i disipeze forţa. Ăsta e însuşi principiul care a alimentat revolta aia, în carne, oase şi articole de lege. Şi-atunci mă întreb şi io, ca o babă ce mă aflu: păi?!…

Sigur, e frig cu draci şi vinul fiert de la Universitate este extrem, incredibil, suprarealist de prost. Motiv pentru care ridic din umeri şi mă duc să frec nişte pesto. Mentă nu mai am şi, oricum, sunt o babă prea cool pentru asta.

Rusia. De ce nu. Niciodată.

Prieteni,

Privesc la valul de evenimente și declarații care vin dinspre Republica Moldova și nu pot decât să mă bucur. Mă bucur dintr-un motiv simplu și oligofren și anume că țara noastră trebuie să fie mare și fumoasă și puternică și eventual dacă o supără cineva, să se ducă peste acel cineva și să-l sau să o calce în picioare. E foarte bine. În plus, cu cîți mai mulți suntem care îl pot călca în picioare și pe Pictor Vonta, iarăși, cu atît mai bine. Sunt convinsă că frații moldoveni pot fi instruiți în sensul ăsta, dacă nu sunt deja de părerea asta.

În afară de asta însă, lucrurile pot fi privite și din altă perspectivă. Și cred că, de fapt, asta e perspectiva corectă. Cu alte cuvinte, cine are nevoie de Rusia? Nimeni, evident, nici măcar rușii înșiși, care probabil că s-au plictisit chiar ei să se uite în oglindă și să-și dea seama, din nou și din nou, ce popor de căcat sunt. Popor de căcat din mai multe motive. Unul pe care deja l-am amintit și anume că sunt singurul popor din istoria omenirii care se urăsc pe sine. Și nu oricum, ci cu talent, cu obstinație, cu o îndîrjire care te face să te miri cum de au rezistat pînă azi și pe lîngă care ura românilor de sine pare o mică copilărie.

Doi la mînă: rușii sunt o cultură de super-căcat, care au produs la un moment dat niște lucruri valabile, dar care astăzi nu mai pot fi apreciate și nici măcar înțelese de nimeni. Filmele rusești care se fac astăzi, iarăși, trebuie să fii Cristi Puiu ca să le poți urmări. Probabil nici măcar el. Asta ca să nu mai vorbim de limba rusă, care, atunci cînd deschide cineva gura și o vorbește (normal, din greșeală), pare o glumă sinistră. Adică ei se aud vorbind vreodată? Mai mult ca sigur nu, altminteri ar rămîne muți pe veci, ca și confratele lor Andrei Rubliov. Lucru care ne duce la o altă concluzie și anume că având o limbă atît de lipsită de muzicalitate, nici măcar muzică ca lumea nu pot avea. Sincer, voi ascultați vreodată muzică rusească? Nu, normal. Iar dacă vorbim de Vîsoțki, păi chestia aia nu se poate asculta decît dacă ești foarte, foarte beat și te afli la un baieram cu niște distruși atît de mari, încît pe lîngă ei Remus Cernea ar părea un mic copil.

Mai e nevoie de argumente? Nu cred. Sau dacă da, argumentul suprem este că rușii se detestă atît de mult încît nici măcar copii nu mai fac, singurii oameni din Rusia la ora asta nemaifiind decît Vladimir Putin și Medvedev, plus vreo doi-trei redactori de la Vocea Rusiei, care se sună unii pe alții și se felicită spunîndu-și că ce țară mare și frumoasă au și cum reprezintă ea coloana vertebrală a lumii, cu toate că de fapt nu e decît o mare întindere de gheață locuită de urși. Deci pula Rusia, nu e nicio Rusie.

Să felicităm prin urmare toate popoarele și în general pe orice om care întoarce spatele acestui munte de căcat inutil care a fost dintotdeauna această civilizație. Și să sperăm zi și noapte la distrugerea ei definitivă și ștergerea ei de pe hartă. O Rusie mai puțin, o planetă mai ok.

Prăjiților, s-a terminat cu șmecheria: intră-n scenă Uleiosu’

Prieteni,

Ce e românul ecologist, de-acu încolo o să fie și mai și. Nu zic la mișto, chiar e bine să ne obișnuim fie și cu chestiile mărunte, gen să ducem peturile de Cola la Mega Imaju de la mine de la colț. Un pas mic pentru tine ca om, unu mare pentru ecologie, știți cum era treaba cu Armstrong ăla. Cît despre Mega Imaju de la noi, l-am adus în discuție pentru că e și singuru care are dulap din ăla de reciclat. Deci de-asta zic, încet-încet, un dulap din ăsta lîngă casa noastră, altu în Botoșani și tot așa, prin 2080 o să ne deprindem și noi să trăim civilizat. Mai devreme nu cred, la cît de îngălat și indolent e românu.

În fine. Lăsînd sarcasmu eften deoparte, chiar vreau să recomand o treabă în care cred. Anume pe Uleiosul, un băiat, sau de fapt o gașcă întreagă de oameni care vin și vă scapă de uleiu folosit la voi în bucătărie, la cartofii și la cîrnații și alte mizerii pe care probabil că le-ați făcut la greu de 1 decembrie. Nu e nicio glumă. Omul există, e pe bune, m-am întîlnit cu el, am vorbit și motivul pentru care scriu despre el este că numai popularizînd asemenea oameni și chestiile pe care le fac ei, vom putea ajunge să trăim vreodată într-o țară civilizată. Altfel nu cred. În fine, revenind: tocmai ați gătit cu spor și ați folosit 17 litri de ulei, așa cum faceți de obicei? Nu-l vărsați în chiuvetă, pentru numele lui Dumnezeu, pentru că nu dispare printr-un chepeng în vidul cosmic, așa cum vă imaginați, ci ajunge undeva unde nu face deloc bine, nici pămîntului, nici apei cu care intră în contact.

Prin urmare: înscrie-te în comunitatea lui Uleiosu, bagă mizeria aia din tigaie într-un recipient de plastic și dă-i un telefon să vină să-l ia. Se va întîmpla ceva foarte interesant, în sensu că imediat se va auzi un scîrțîit de roți, care însă nu vor fi de la vreun batmobil sau ceva, ci de la cargo-bike-ul din dotare. Pentru că da, ai înțeles bine, Uleiosu te lucrează ecologist de două ori, o dată prin chiar faptu că te scapă de ulei și a doua pentru că el nu vine la tine cu un camion ca să-ți facă curat în bucătărie și nici cu un petrolier sau o garnitură de cisterne, ci cu un mijloc de locomoție la fel de ecologist și de mișto ca întregul lui demers anti-uleios. După aia, ce face el cu el, e treaba lui, dar ca să înțelegi că treaba e gîndită frumos, află că îl duce unor băieți la fel de specializați ca și el, doar că nu ca middle-meni, adică să-ți facă ție treaba că nu vrei să-ți miști curu pînă la ei, ci ca punct terminus al întregului lanț trofic de căcat care este uleiul folosit la prăjeală.

În fine, cam asta e toată treaba. Restul de informații le aflați de la însuși Uleiosu, căruia înțeleg că i se poate spune și bateristu, pentru că te scapă și de baterii uzate. Bun. Deci eu v-am făcut lipeala, voi purcedeți la treabă și să nu mai aud vreodată că aruncați uleiu folosit în mațele canalizării, că vin peste voi și nu e bine. Să-nceapă Marea Uleiadă!

Uleiosu