Cum o iau hipsterii pe pulă în cazul Nymphomaniac II

Dau să mă trezesc azi dimineață. Răcnetele pulii de sub balcon. Răcnetele pizdii de pe stradă. Urlete guturale de bastârci tăiate prin tot orașu.

Dar ce se-ntâmpla. Se-ntâmpla, vezi tu monșerule, că toată floarea cea vestită a hipsterimii pulii din acest oraș fusese lovită mortal. Marele sequel al din ce în ce mai mediocrului Lars von Pizdifer fusese interzis de niște labagii siniștri de la CNC. Și dă-i cu răcnete și dă-i cu urlete, de mai avea un pic feisbucu și ieșea din balamale. Că vezi doamne nu mai putem să ne uităm la puli slobozite și pizde secretânde din cauză că ne-a băgat consiliu cinematografic pumnu lui plin de căcat în gurile noastre flămânde de sloboz la tavă.

Ceva-ceva dreptate având ei, da numa într-un singur punct și anume ăla cu cenzura. Adică ce facem tată, ne apucăm să ciopârțim acuma producția internațională de filme făcute de obsedați sexual și ajunși dincolo de mediocritatea absolută a creației lor cinematografice? Nu tati, lasă-i să piară pe limba lor plină de spermă dacă asta vor, că nu suntem obligați să ne uităm. Da să fie, nu să dai cu toporu, că mai rău faci.

Dincolo de asta însă, hipsterii sunt niște mari sugători de pulă. În primu rând pentru că sunt inutili, da hai să zicem că ăsta n-ar fi un argument. În al doilea rând pentru că în lumea oprimată din capu lor ei se visează într-un perpetuu final à la Patrick Süskind în Parfumu, cu toți futându-se unii pe alții în toate găurile, la grămadă, în piața publică, de la răsărit și pân la apusu soarelui. Or de așa ceva pe noi ne doare la brișcă, pentru că ce să vezi: mai sunt și alți oameni pe lumea asta decât hipsteri suferind în taină prin colțurile și pe sub mesele lor pline de căcat, visând la o lume ideală cu hipsteri care se ling unii pe alții în pizde și poate că acestei alte lumi i se rupe pula de ce au ei de zis pe subiect. Bine, de fapt pe orice subiect, da asta e altă discuție.

Altfel, filmu vostru drag după care plângeți cu lacrimi de pișat, e ca și postarea asta: deosebit de scârbos. Și nu oricum, ci la modul foarte, foarte gratuit, la care numa uncheșu Pasolini a reușit să mai ajungă. Doar că, sunt de acord cu voi: trebuie să-l vedeți ca să vă dați seama de asta.

Dar până să puteți voi să-i dați în cap în liniștea din întunericu sălii de cinema mai e, așa că luați naibii de faceți o labă tristă de-aici:

tumblr_n041cfLUmy1rpagy0o1_500

România, mica Japonie mai mică

Oamenilor,

Noua politică din cam ultimii doi ani a canalelor media, conform căreia orice cutremur de orice intensitate trebuie raportat populației, mă cam nedumerește acum, la ora 6 jumate dimineața, când intru pe Hotnews să aflu dacă a crăpat Ucraina și văd „cutremur de 2.9 grade în Vrancea”. Păi pe ăla nu l-au simțit nici vrâncenii, că zilele astea le zguduie casa mai tare vântul decât pământul. Chiar trebuie să aflăm de peste tot de fiecare dată când se mai bășește vreo oaie sau vreun cioban prin Vrancea? Păi dacă-i pe-așa, să se dea în fiecare zi la știri câte ouă s-au vândut la supermarket-ul de la capătul blocului, ca populația să se poată panica și că rămânem fără ouă, nu doar că pică țara sub noi.

Cutremurele astea mici și zilnice au existat dintotdeauna. Mă rog, „dintotdeauna” geologic, adică de când s-a calmat zona și ținem noi minte. A angajat Agenția Națională de Cutremure un intern nou, care simte nevoia să-și justifice existența spamând cu rapoarte toate canalele media? Că tot veni vorba de ce ajunge la știri sau se scrie pe net, păi vreau să știu și de câte ori pe zi bate vântul cu 30 de km / h în țara asta. Vreau să fiu o babă informată complet. E și ăla un pericol la fel de mare ca un cutremur de 2.9 grade. Sau când parchează vecina Marinescu. Sau când mănâncă pisicile Marx fasole.

Și de fiecare dată, parcă puțintel rușinate totuși că transformă o bășină de urs în știre, toate locurile astea pe unde citești sau auzi de cele trei cutremure de 2.3, 2.1 și 2.5 ale zilei recapitulează câte bășini au mai raportat în ultima lună, câte de la începutul anului și care a fost ultima bășină cu adevărat sensibilă pentru o ființă omenească normală. Pentru că e foarte important ca populația să aibă toate datele, să poată analiza cum trebuie evoluția situației. Ceea ce facem cu toții, sper.

Doar că eu vreau să monitorizez și circulația pescărușilor în spațiul aerian românesc, drept care am toate motivele să mă simt discriminată că interesul meu nu e reprezentat de știri care să raporteze dimensiunea și dinamica stolurilor, de câte ori s-a aruncat fiecare în apă după peștișori, ba chiar și câți pești au mâncat într-un an. Revendic deci cu tărie aici, acum, acest drept complet indispensabil prezicerii epidemiilor de gripă aviară. Dacă tot suntem puși pe a construi impresia că în România se întâmplă lucruri, și mai ales că astea sunt lucrurile care se întâmplă în România zilnic.

Dacă insistați totuși ca lucrurile să rămână așa, propun insistent ca știrile de pe toate canalele posibile din România să raporteze cutremurele din patul meu, în fiecare noapte. Atunci să vezi panică și ură în Las Fierbinți. Dar, mai sănătos, eu zic să se uite jurnaliștii națiunii la scara Richter. Scrie acolo cam de la ce grad în sus are rost să bagi în seamă un cutremur. Mi se pare un punct de referință mai neortodox decât activitatea intestinală a faunei din zona Carpaților și Subcarpaților de Curbură, dar zic că merită măcar încercat. S-au văzut lucruri mai ciudate.

Muie BAR, sau cum se vindecă baba de porniri culturale

Oamenilor,

Stau de câteva zile cu dracii ăștia sub mine și-i clocesc, doar-doar oi reuși să-i domesticesc în niște fraze cu mai multe șanse la o audiență sensibilă. După cum se vede, pula.

Pentru că dracii nedomesticiți în patru zile nu mai învață trucuri noi, să vă lămuresc din start că titlul nu e greșit. De data asta, în mod excepțional, destinatarul urărilor mele de deepthroat cu peria de sârmă de la spălătoria auto nu e BOR, după cum poate vă așteptați, date fiind unele furii precedente de-ale mele. Nu. De data asta este vorba despre Biblioteca Academiei Române, ditamai instituția de luminare a maselor, farul conducător al călătoriei ‘telectuale a poporului și ce alte clișee comunistoide vă mai trec vouă prin minte. Comunistoide pentru că, vineri dimineață, eu una așa m-am simțit: ca și cum un sistem de la care te poți aștepta, teoretic, dacă nu la ceva bun, cel puțin la ceva nu foarte prost, a căcat pe mine o balegă de elefant cât casa lu’ prințu’ Charles. După care mi-a luat fularul, s-a șters cu el la cur și m-a tras în țeapă cu el.

Cum am ajuns însă în situația de a servi de veceu incontinenței Bibliotecii Cacademiei Române? Păi să vă povestesc, dacă tot m-am calmat nițel, că nu știu cât o să dureze. Tot n-am ce face, că stau în parcare, unde aștept să fie livrate niște monster cars pe care am cele mai curate intenții să le folosesc pe post de saci de kickboxing toată noaptea. Așadar:

Acum vreo două săptămâni, cred, mă uitam senilă pe net, când m-am împiedicat de un anunț cum că Biblioteca Cacademiei scoate de la naftalină, după cum obișnuiește periodic, cele 15 și ceva gravuri de Dürer pe care le-a furat de la Ioan Cantacuzino, cel mai doctor colecționar de grafică care a călărit secolele XIX și XX, și de pe la alții. Zic ”heh, ia să vedem cum mai arată timbrele alea, că nu se știe care din noi poate să dispară mâine, șansele sunt egale”. Firește, nicăieri pe afiș sau în comunicatul de presă al expoziției nu scria o literă despre zilele și orele când poate fi văzută grozăvia. Scria doar că durează între 7 și 30 ianuarie 2014. E important să țineți minte asta. Nescriind nimic nici pe site-ul BAR despre program, fac o medie între programul normal al instituțiilor artistice și cel al Bibliotecii Cacademiei, care dădea sâmbăta drept element comun. Greșit. Astfel că:

Am scos-o într-o bunătate de sâmbătă pe Dragoana lui Marius din bârlog, cu pretextul acestei minunate ocazii de a ne convinge că încă n-a vărsat nimeni cafea pe gravurile de Dürer, și am țopăit grațios spre Biblioteca Cacademiei. Unde ne-am proptit oarecum abrupt cu nasurile într-o sinistră ușă de termopan maro cacademiu, pe care erau lipite în scârbă trei afișe A4 cu expoziția. Ignorând ce spunea despre ea faptul că nici măcar nu se investise în un (1) afiș A3 care să onoreze ușa pe unde se intră la minune, precum și ceea ce urla faptul că nimeni nu se sinchisise să precizeze orele de program pe afiș sau în comunicat, mă apuc de interogat paznicul. Căruia, ca oricărui bun paznic român de instituție culturală, i-a trebuit juma de oră să treacă peste șoc când i-am spus că clădirea pe care o păzește e Biblioteca Cacademiei Române și nu stația de metrou Costin Georgian. Peste șocul provocat de faptul că două creaturi vii și reale se aflau în fața lui, cu pretenția de a vedea o expoziție, n-am mai așteptat să treacă. Fața lui promitea să dureze. Cum-necum, am extras sugestia să revenim în timpul săptămânii. Dracul nr. 3, stânga-mprejur. (Nu vă temeți, nici un paznic de Bibliotecă a Cacademiei Române nu a fost rănit în realizarea acestei traume. Am avut ocazia să verific.) Și anume vinerea trecută, acum patru zile, când:

Fiind vineri, deci în timpul săptămânii, și ora 13, deci deschis și la cele mai mofturoase instituții de stat, am scos din casă nu una, ci două bucăți Dragoni, cu destinația Biblioteca Cacademiei Române, să vedem odată gravurile alea de Dürer până nu mă transform eu în al cincilea Cavaler al Apocalipsei. Prea târziu, oamenilor. Prea târziu. Dacă vă întrebați vreodată cum arată al Cincilea Cavaler al Apocalipsei: fix ca mine.
Pentru că, ajungând eu cu toate speranțele în dinți la Biblioteca Cacademiei Române, loc de infame amintiri deja, mă lovesc cu dinții în care țineam speranțele de aceeași ușă închisă. Aș scrie cu majuscule sau subliniat sau cu italice, dar nu vreau să credeți că urlu la voi. Deci o să repet: de aceeași ușă. Închisă. Doar că de data asta nu mai erau nici afișele.

Mult mai puțin dispusă să suport o asemenea atitudine din partea unei uși recidiviste, trag de ea până se deschide și nimeresc în plin conclav internațional de ecologiști, care se uită la mine ca niște suricate speriate că am venit să le fur pișcoturile de conferință și apa minerală cu bule, în pahare de plastic nu tocmai ecologiste. Îmi fac loc cu coatele printre ei și mă năpustesc în sala Pallady, unde tronau zece panouri pline de scheme cu circuitul apei în natură și blocuri acoperite cu iarbă, sau așa ceva. Acu’, poate cu altceva picam în plasă, dar gravurile lui Dürer de la Cacademie le-am mai văzut de vreo două sute de ori, deci nu. Năvălesc prin urmare, cu un pișcot în fălci (nu se face să dezamăgești oamenii când se așteaptă la ceva de la tine, mai ales dacă e de rău), spre paznic. Care mă recunoaște, pentru că se tupilează după birou ca un rozător în uniformă prea mare.

Îl scot de ceafă din ascunzătoare și îi scuip în față pișcotul (avea un gust oribil de plastic, cred că era făcut pe loc din paharele ne-ecologiste cu resturi de băuturi în ele). Odată cu pișcotul, întrebarea legitimă: unde dracu’ a dispărut expoziția?! (Nu vă pot reda și tonul, dar sper că reușiți să vi-l imaginați.)

La care aflu, oamenilor, țineți-vă bine: că nu mai e. Mai rămăsese un afiș lipit de clădire, pe afară, așa că îl șterg cu fața paznicului, ca să mă asigur că reținusem bine. Da, reținusem bine. Expoziția trebuia să țină de pe 7 până pe 30 ianuarie. Anul ăsta.  Adică încă 13 zile. Două săptămâni. Biblioteca Cacademiei Române, instituție despre care însămi am scăpat ceva cuvinte de laudă în trecut, la o Noapte a Bibliotecilor, a desființat pur și simplu o expoziție cu două săptămâni înaintea termenului anunțat, ca să dea sala unui congres de ecologiști utilizatori de pahare din plastic. O instituție care se pretinde culturală, dintr-o țară care se pretinde civilizată, a anunțat o expoziție Dürer și apoi și-a zis ”dă dracu’ de-aici mâzgălelile astea, ăștia ne dau bani pe sală”, terminând expoziția cu două săptămâni mai devreme, din cele trei cât dura.

Prin urmare, de ziua mea, fac chef cu darts și bowling la Muzeul de Artă. Nu, nu în Sala Tronului, chiar dacă e proaspăt restaurată. În toată măgăoaia. Darts pe Rembrandt și bowling cu sculpturile de Brâncuși. Rhetta și Veta o să facă demonstrații de luptă live, cu cazemate pe după ceramica orientală, iar eu personal o să ofer un spectacol de numărat florile lui Luchian cu aruncătorul de flăcări. Dă-le dracu’ de mușamale și presse papier-uri inutile. Ba mai au pe-acolo și niște broderii, așa că nu mai trebuie să cumpăr șervete și fețe de masă. Și au și argintărie mai bună decât a mea. Rămâne cum am stabilit.

Adică muie BAR.

In memoriam Traian T. Coșovei

Azi am fost pe ultimul drum.

Azi am fost de prea multe ori pe ultimul drum. Pe drumul pe care i-am lăsat pe suficienți dintre noi încît să mă gîndesc că suntem totuși străini de acest univers – din moment ce atributul umorului nu-i aparține. Am fost pe aleea pe care o platitudine bine exersată ne spune că vom merge toți. Și chiar așa va și fi.

M-am îmbrăcat în negru, sperînd că în felul ăsta aș putea să exprim ce se petrece cu noi. Nu puteam. Remarcam în schimb că poeții se duc iarna, cînd viața e mai străină de noi decît oricînd altcîndva. Și mai știam că la un moment dat voi încetini pasul, nevrînd să mai ajung undeva, pentru simplul fapt că destinația s-a suspendat.

Ce poți să spui? Nu poți să pronunți nimic. Nu poți decît să pretinzi bunul simț ca toate ideologiile lumii să-și dea odată și odată demisia în fața unui lucru pe care nimeni nu-l înțelege. Asta e tot ce poți să vrei, tot ce poți să enunți, apăsat, iar în loc de acest nimic ridicol care ni se servește drept înțelepciune, să instaurezi Poezia. Doar că în momentul în care pînă și apostolii ei se sustrag, te întrebi, firesc, ce se mai poate face. Poate doar să te rostogolești, absent, într-o groapă unde să fii în sfîrșit lăsat în pace. Și de unde să-ți eliberezi vîntul din piept către oricine va fi fiind acolo să-l preia.

Salut, Traiane. De azi sunt mai puțin decît eram ieri, cînd oricum nu eram îndeajuns încît să mai fi schimbat cîteva cuvinte cu tine.

NINSOARE ELECTRICĂ

Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărîtă
ca printr-un coridor unde păsări mecanice
plîng pe umerii mei cu lacrimi electrice.

Trec şi păsările mă poartă la gîtul lor
suspendat între două întîmplări,
cu inima bătînd între două ecouri
(şi prăbuşit între două trupuri, aidoma unui strigăt
între două guri înfometate de mine şi aşteptîndu-mă
şi dorindu-mă dintr-odată).

Ştiu, ştiu că totul e foarte tîrziu,
că totul se zbate între două discuri electrostatice,
dar ce-mi spuneţi voi?
Îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate
şi pîrghii şi-mi spuneţi:

Iată, aceştia sînt părinţii tăi;
Iată, aceasta este inima ta — ia-o şi poart-o mai departe
peste cioburile acestei aparenţe…
Îmi arătaţi ploaia săpînd în calul de bronz şi-mi spuneţi:
Iată, aceasta este ordinea — întîi tu, apoi tu,
apoi tu, şi tu şi tu şi tu şi tu…
Trec şi deasupra mea stelele fixe
susţin aerul între două bătăi de aripi egale
lăsate pe umerii mei de păsările transparente ale somnului,
(între două ecouri, între două bătăi de aripi egale
văd secundele electrice strălucind,
apoi înnegrindu-se,
umflîndu-se şi aşteptîndu-mă şi dorindu-mă dintr-odată),
în timp ce eu, în faţa fulgerelor de magneziu
încerc să strig,
părînd că exprim ceva, sau numai
căzînd mort cu gura deschisă.
Traian T Cosovei

În grădina lui Iordache

Sorelor,

Îmi imaginezi că ați supraviețuit lu anu nou, așa că o să sar peste platitudini și alte amabilități. Postarea de astăzi e despre muzică, mai precis a saxofonistului Iordache. Cum care Iordache? Ieșiți imediat afară de pe acest blog.

În fine. Deci eu cînd mă gîndesc la Iordache, mi-l imaginez stînd la el în grădină, sau într-o grădină oarecare și uitându-se la un copac. Bine, trebuie spus că stă așa cumva pe jos, picior peste picior și se uită destul de atent la copac prin ochelari. Sigur, unui observator extern i s-ar putea părea că asta nu e nimic special, dar nu e chiar așa. Pentru că dacă v-ați uita atent cu ochii lui Iordache, sau cu ființa lui, veți vedea un melc. Și ceva fluturi, și-un iepure, ba chiar și un ritm al naturii însăși, care din toată fojgăiala aia a ei de nu poți s-o auzi decît cu field recording din ăla special, parcă s-ar întrupa cumva în mintea lui Iordache și rezultatul ar fi o imagine cu totul specială. Ceva la modul ăsta:

Garden Beast

Sigur, trebuie adăugat că simultan cu imaginea, în același Iordache se formează și o muzică. Cumva, dintre copaci începe să se-audă o trompetă, dup-aia mai intră niște alamă, după care, încet, nu se știe cum, bătrînește, parcă vine și-o tobă. Iar dacă te uiți cu atenție printr-un lan de margarete, e și-un chitarist care își scurge notele discret pe sub restul muzicii, ajutându-se de un efect cu sonorități vintage. E clar. Treptat, în grădina lui Iordache, sau unde naiba suntem, se insinuează un jazz-funk fără greș. Moment în care același Iordache se ridică cît e de lung și, fără nicio grabă, deschide o cutie pe care a ținut-o în tot acest timp lîngă el. E saxofonul. Apoi, după cîteva măsuri în care parcă adulmecă oportunitatea de-a se alătura acestui band înființat ad-hoc din vegetația înconjurătoare, intră la timpul potrivit, colorînd tema propusă cu o frază muzicală paradoxală și liberă, așa cum este și el. Și improvizează, și improvizează, și tot improvizează pînă cînd setea de a cînta care clocotește în el se stinge treptat, poate și pentru că are nevoie de o gură de aer. Pentru că ăsta e Iordache, un tip talentat care cîntă cu sete de muzică, și care de fapt trăiește pentru și din cauza muzicii.

Lucru pe care îl dovedește perfect ultimul său album, Garden Beast, pe care vi-l recomand de altfel din toată inima. Aș mai adăuga că înregistrările au fost susținute integral de platforma de crowdfunding we-are-here.ro, lucru care, dacă nu mă înșel, e o premieră pe plaiuri mioritice. Da, vă vine să credeți sau nu, acest concept esențial pentru secolul XXI funcționează chiar și în România.

Aici o filmare de la înregistrarea albumului, în Iași. Sigur, privind-o stau și mă întreb de ce nu i-a putut pune studioul la dispoziție lui Iordache o grădină. În fine, nu contează. Muzica e mai importantă.