România, mica Japonie mai mică

Oamenilor,

Noua politică din cam ultimii doi ani a canalelor media, conform căreia orice cutremur de orice intensitate trebuie raportat populației, mă cam nedumerește acum, la ora 6 jumate dimineața, când intru pe Hotnews să aflu dacă a crăpat Ucraina și văd „cutremur de 2.9 grade în Vrancea”. Păi pe ăla nu l-au simțit nici vrâncenii, că zilele astea le zguduie casa mai tare vântul decât pământul. Chiar trebuie să aflăm de peste tot de fiecare dată când se mai bășește vreo oaie sau vreun cioban prin Vrancea? Păi dacă-i pe-așa, să se dea în fiecare zi la știri câte ouă s-au vândut la supermarket-ul de la capătul blocului, ca populația să se poată panica și că rămânem fără ouă, nu doar că pică țara sub noi.

Cutremurele astea mici și zilnice au existat dintotdeauna. Mă rog, „dintotdeauna” geologic, adică de când s-a calmat zona și ținem noi minte. A angajat Agenția Națională de Cutremure un intern nou, care simte nevoia să-și justifice existența spamând cu rapoarte toate canalele media? Că tot veni vorba de ce ajunge la știri sau se scrie pe net, păi vreau să știu și de câte ori pe zi bate vântul cu 30 de km / h în țara asta. Vreau să fiu o babă informată complet. E și ăla un pericol la fel de mare ca un cutremur de 2.9 grade. Sau când parchează vecina Marinescu. Sau când mănâncă pisicile Marx fasole.

Și de fiecare dată, parcă puțintel rușinate totuși că transformă o bășină de urs în știre, toate locurile astea pe unde citești sau auzi de cele trei cutremure de 2.3, 2.1 și 2.5 ale zilei recapitulează câte bășini au mai raportat în ultima lună, câte de la începutul anului și care a fost ultima bășină cu adevărat sensibilă pentru o ființă omenească normală. Pentru că e foarte important ca populația să aibă toate datele, să poată analiza cum trebuie evoluția situației. Ceea ce facem cu toții, sper.

Doar că eu vreau să monitorizez și circulația pescărușilor în spațiul aerian românesc, drept care am toate motivele să mă simt discriminată că interesul meu nu e reprezentat de știri care să raporteze dimensiunea și dinamica stolurilor, de câte ori s-a aruncat fiecare în apă după peștișori, ba chiar și câți pești au mâncat într-un an. Revendic deci cu tărie aici, acum, acest drept complet indispensabil prezicerii epidemiilor de gripă aviară. Dacă tot suntem puși pe a construi impresia că în România se întâmplă lucruri, și mai ales că astea sunt lucrurile care se întâmplă în România zilnic.

Dacă insistați totuși ca lucrurile să rămână așa, propun insistent ca știrile de pe toate canalele posibile din România să raporteze cutremurele din patul meu, în fiecare noapte. Atunci să vezi panică și ură în Las Fierbinți. Dar, mai sănătos, eu zic să se uite jurnaliștii națiunii la scara Richter. Scrie acolo cam de la ce grad în sus are rost să bagi în seamă un cutremur. Mi se pare un punct de referință mai neortodox decât activitatea intestinală a faunei din zona Carpaților și Subcarpaților de Curbură, dar zic că merită măcar încercat. S-au văzut lucruri mai ciudate.

Muie BAR, sau cum se vindecă baba de porniri culturale

Oamenilor,

Stau de câteva zile cu dracii ăștia sub mine și-i clocesc, doar-doar oi reuși să-i domesticesc în niște fraze cu mai multe șanse la o audiență sensibilă. După cum se vede, pula.

Pentru că dracii nedomesticiți în patru zile nu mai învață trucuri noi, să vă lămuresc din start că titlul nu e greșit. De data asta, în mod excepțional, destinatarul urărilor mele de deepthroat cu peria de sârmă de la spălătoria auto nu e BOR, după cum poate vă așteptați, date fiind unele furii precedente de-ale mele. Nu. De data asta este vorba despre Biblioteca Academiei Române, ditamai instituția de luminare a maselor, farul conducător al călătoriei ‘telectuale a poporului și ce alte clișee comunistoide vă mai trec vouă prin minte. Comunistoide pentru că, vineri dimineață, eu una așa m-am simțit: ca și cum un sistem de la care te poți aștepta, teoretic, dacă nu la ceva bun, cel puțin la ceva nu foarte prost, a căcat pe mine o balegă de elefant cât casa lu’ prințu’ Charles. După care mi-a luat fularul, s-a șters cu el la cur și m-a tras în țeapă cu el.

Cum am ajuns însă în situația de a servi de veceu incontinenței Bibliotecii Cacademiei Române? Păi să vă povestesc, dacă tot m-am calmat nițel, că nu știu cât o să dureze. Tot n-am ce face, că stau în parcare, unde aștept să fie livrate niște monster cars pe care am cele mai curate intenții să le folosesc pe post de saci de kickboxing toată noaptea. Așadar:

Acum vreo două săptămâni, cred, mă uitam senilă pe net, când m-am împiedicat de un anunț cum că Biblioteca Cacademiei scoate de la naftalină, după cum obișnuiește periodic, cele 15 și ceva gravuri de Dürer pe care le-a furat de la Ioan Cantacuzino, cel mai doctor colecționar de grafică care a călărit secolele XIX și XX, și de pe la alții. Zic ”heh, ia să vedem cum mai arată timbrele alea, că nu se știe care din noi poate să dispară mâine, șansele sunt egale”. Firește, nicăieri pe afiș sau în comunicatul de presă al expoziției nu scria o literă despre zilele și orele când poate fi văzută grozăvia. Scria doar că durează între 7 și 30 ianuarie 2014. E important să țineți minte asta. Nescriind nimic nici pe site-ul BAR despre program, fac o medie între programul normal al instituțiilor artistice și cel al Bibliotecii Cacademiei, care dădea sâmbăta drept element comun. Greșit. Astfel că:

Am scos-o într-o bunătate de sâmbătă pe Dragoana lui Marius din bârlog, cu pretextul acestei minunate ocazii de a ne convinge că încă n-a vărsat nimeni cafea pe gravurile de Dürer, și am țopăit grațios spre Biblioteca Cacademiei. Unde ne-am proptit oarecum abrupt cu nasurile într-o sinistră ușă de termopan maro cacademiu, pe care erau lipite în scârbă trei afișe A4 cu expoziția. Ignorând ce spunea despre ea faptul că nici măcar nu se investise în un (1) afiș A3 care să onoreze ușa pe unde se intră la minune, precum și ceea ce urla faptul că nimeni nu se sinchisise să precizeze orele de program pe afiș sau în comunicat, mă apuc de interogat paznicul. Căruia, ca oricărui bun paznic român de instituție culturală, i-a trebuit juma de oră să treacă peste șoc când i-am spus că clădirea pe care o păzește e Biblioteca Cacademiei Române și nu stația de metrou Costin Georgian. Peste șocul provocat de faptul că două creaturi vii și reale se aflau în fața lui, cu pretenția de a vedea o expoziție, n-am mai așteptat să treacă. Fața lui promitea să dureze. Cum-necum, am extras sugestia să revenim în timpul săptămânii. Dracul nr. 3, stânga-mprejur. (Nu vă temeți, nici un paznic de Bibliotecă a Cacademiei Române nu a fost rănit în realizarea acestei traume. Am avut ocazia să verific.) Și anume vinerea trecută, acum patru zile, când:

Fiind vineri, deci în timpul săptămânii, și ora 13, deci deschis și la cele mai mofturoase instituții de stat, am scos din casă nu una, ci două bucăți Dragoni, cu destinația Biblioteca Cacademiei Române, să vedem odată gravurile alea de Dürer până nu mă transform eu în al cincilea Cavaler al Apocalipsei. Prea târziu, oamenilor. Prea târziu. Dacă vă întrebați vreodată cum arată al Cincilea Cavaler al Apocalipsei: fix ca mine.
Pentru că, ajungând eu cu toate speranțele în dinți la Biblioteca Cacademiei Române, loc de infame amintiri deja, mă lovesc cu dinții în care țineam speranțele de aceeași ușă închisă. Aș scrie cu majuscule sau subliniat sau cu italice, dar nu vreau să credeți că urlu la voi. Deci o să repet: de aceeași ușă. Închisă. Doar că de data asta nu mai erau nici afișele.

Mult mai puțin dispusă să suport o asemenea atitudine din partea unei uși recidiviste, trag de ea până se deschide și nimeresc în plin conclav internațional de ecologiști, care se uită la mine ca niște suricate speriate că am venit să le fur pișcoturile de conferință și apa minerală cu bule, în pahare de plastic nu tocmai ecologiste. Îmi fac loc cu coatele printre ei și mă năpustesc în sala Pallady, unde tronau zece panouri pline de scheme cu circuitul apei în natură și blocuri acoperite cu iarbă, sau așa ceva. Acu’, poate cu altceva picam în plasă, dar gravurile lui Dürer de la Cacademie le-am mai văzut de vreo două sute de ori, deci nu. Năvălesc prin urmare, cu un pișcot în fălci (nu se face să dezamăgești oamenii când se așteaptă la ceva de la tine, mai ales dacă e de rău), spre paznic. Care mă recunoaște, pentru că se tupilează după birou ca un rozător în uniformă prea mare.

Îl scot de ceafă din ascunzătoare și îi scuip în față pișcotul (avea un gust oribil de plastic, cred că era făcut pe loc din paharele ne-ecologiste cu resturi de băuturi în ele). Odată cu pișcotul, întrebarea legitimă: unde dracu’ a dispărut expoziția?! (Nu vă pot reda și tonul, dar sper că reușiți să vi-l imaginați.)

La care aflu, oamenilor, țineți-vă bine: că nu mai e. Mai rămăsese un afiș lipit de clădire, pe afară, așa că îl șterg cu fața paznicului, ca să mă asigur că reținusem bine. Da, reținusem bine. Expoziția trebuia să țină de pe 7 până pe 30 ianuarie. Anul ăsta.  Adică încă 13 zile. Două săptămâni. Biblioteca Cacademiei Române, instituție despre care însămi am scăpat ceva cuvinte de laudă în trecut, la o Noapte a Bibliotecilor, a desființat pur și simplu o expoziție cu două săptămâni înaintea termenului anunțat, ca să dea sala unui congres de ecologiști utilizatori de pahare din plastic. O instituție care se pretinde culturală, dintr-o țară care se pretinde civilizată, a anunțat o expoziție Dürer și apoi și-a zis ”dă dracu’ de-aici mâzgălelile astea, ăștia ne dau bani pe sală”, terminând expoziția cu două săptămâni mai devreme, din cele trei cât dura.

Prin urmare, de ziua mea, fac chef cu darts și bowling la Muzeul de Artă. Nu, nu în Sala Tronului, chiar dacă e proaspăt restaurată. În toată măgăoaia. Darts pe Rembrandt și bowling cu sculpturile de Brâncuși. Rhetta și Veta o să facă demonstrații de luptă live, cu cazemate pe după ceramica orientală, iar eu personal o să ofer un spectacol de numărat florile lui Luchian cu aruncătorul de flăcări. Dă-le dracu’ de mușamale și presse papier-uri inutile. Ba mai au pe-acolo și niște broderii, așa că nu mai trebuie să cumpăr șervete și fețe de masă. Și au și argintărie mai bună decât a mea. Rămâne cum am stabilit.

Adică muie BAR.