In memoriam Traian T. Coșovei

Azi am fost pe ultimul drum.

Azi am fost de prea multe ori pe ultimul drum. Pe drumul pe care i-am lăsat pe suficienți dintre noi încît să mă gîndesc că suntem totuși străini de acest univers – din moment ce atributul umorului nu-i aparține. Am fost pe aleea pe care o platitudine bine exersată ne spune că vom merge toți. Și chiar așa va și fi.

M-am îmbrăcat în negru, sperînd că în felul ăsta aș putea să exprim ce se petrece cu noi. Nu puteam. Remarcam în schimb că poeții se duc iarna, cînd viața e mai străină de noi decît oricînd altcîndva. Și mai știam că la un moment dat voi încetini pasul, nevrînd să mai ajung undeva, pentru simplul fapt că destinația s-a suspendat.

Ce poți să spui? Nu poți să pronunți nimic. Nu poți decît să pretinzi bunul simț ca toate ideologiile lumii să-și dea odată și odată demisia în fața unui lucru pe care nimeni nu-l înțelege. Asta e tot ce poți să vrei, tot ce poți să enunți, apăsat, iar în loc de acest nimic ridicol care ni se servește drept înțelepciune, să instaurezi Poezia. Doar că în momentul în care pînă și apostolii ei se sustrag, te întrebi, firesc, ce se mai poate face. Poate doar să te rostogolești, absent, într-o groapă unde să fii în sfîrșit lăsat în pace. Și de unde să-ți eliberezi vîntul din piept către oricine va fi fiind acolo să-l preia.

Salut, Traiane. De azi sunt mai puțin decît eram ieri, cînd oricum nu eram îndeajuns încît să mai fi schimbat cîteva cuvinte cu tine.

NINSOARE ELECTRICĂ

Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărîtă
ca printr-un coridor unde păsări mecanice
plîng pe umerii mei cu lacrimi electrice.

Trec şi păsările mă poartă la gîtul lor
suspendat între două întîmplări,
cu inima bătînd între două ecouri
(şi prăbuşit între două trupuri, aidoma unui strigăt
între două guri înfometate de mine şi aşteptîndu-mă
şi dorindu-mă dintr-odată).

Ştiu, ştiu că totul e foarte tîrziu,
că totul se zbate între două discuri electrostatice,
dar ce-mi spuneţi voi?
Îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate
şi pîrghii şi-mi spuneţi:

Iată, aceştia sînt părinţii tăi;
Iată, aceasta este inima ta — ia-o şi poart-o mai departe
peste cioburile acestei aparenţe…
Îmi arătaţi ploaia săpînd în calul de bronz şi-mi spuneţi:
Iată, aceasta este ordinea — întîi tu, apoi tu,
apoi tu, şi tu şi tu şi tu şi tu…
Trec şi deasupra mea stelele fixe
susţin aerul între două bătăi de aripi egale
lăsate pe umerii mei de păsările transparente ale somnului,
(între două ecouri, între două bătăi de aripi egale
văd secundele electrice strălucind,
apoi înnegrindu-se,
umflîndu-se şi aşteptîndu-mă şi dorindu-mă dintr-odată),
în timp ce eu, în faţa fulgerelor de magneziu
încerc să strig,
părînd că exprim ceva, sau numai
căzînd mort cu gura deschisă.
Traian T Cosovei

3 comentarii

  1. O mare pierdere, e adevărat. Rămânem din ce în ce mai săraci. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

  2. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!:(

  3. Dumnezeu sa il ierte!


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s