Basorelief renaşte mai ceva ca Pasărea Phoenix. Pardon, Pasărea Rock

Babones, treabă importantă: Aşa cum ştim, muzica românească e de căcat. E suficient să ascultăm Holograf ca să ni se strepezească dinţii, iar dacă îndrăznim un Robert and the blackstabbers, sau cum se cheamă formaţia aia la fel de ridicolă pe cât e titulatura ei, treaba e chiar mai nasoală. Sigur, sunt şi trupe bune, nu asta e ideea, nu intrăm în discuţia asta că ne prinde noaptea. Iată însă că foaia se schimbă un pic, iar oamenii ai căror neuroni fac mai mult de trei conexiuni au în sfârşit parte de ceva răsfăţ la ureche. Şi nu, nu este vorba despre Pasărea Rock, un proiect care nu putea fi întrecut în penibilitatea ambalajului de marketing decât dacă Maria Lătăreţu se reunea (nu mă întrebaţi de ce) cu Ionuţ Dolănescu sub numele de, să zicem, Vrăbiuţa Folk.

Nu. Este vorba despre o trupă care, singură, înseamnă istoria jazz-fusion-ului (sau prog rockului, vor spune alţii) în România. Da, bravo, nota 10, aţi ghicit. Adică Basorelief, despre care cunoscătorii ştiu că s-a reunit deja de câţiva ani şi care acum ne face o surpriză foarte şmecheră: desigur, un album nou. Pe numele său Ploaie în Macondo, ceea ce mie una mi se pare un titlu foarte inspirat, pentru că mi-l imaginez pe Marquez plângând de singurătate cam un veac, nu ştiu de ce. În altă ordine de idei asta înseamnă că, da, veţi auzi piese noi pe lângă cele care au făcut istorie, iar aceste piese sună super-super bine. Vă spun pentru că am fost la concertul de avanpremieră şi mi-a căzut faţa când am auzit ce scot aceşti oameni din ei.

Lansarea are loc miercuri, 26 februarie, la teatrul Excelsior, la ora 19.30. Iar acolo veţi avea ocazia deosebit de babană de a-i vedea chiar pe trei dintre membrii fondatori – Relu Biţulescu (tobe, e un fel de Dennis Chambers al României), Mugurel Vrabete (bass, omul se dă foarte bine pe fretless şi demonstrează că poate face Muzică în afara fabricii de bani care este Holograf) şi Edi Bălaşa (chitară). Iar lor vreau să vă spun că li s-a alăturat un clăpar absolut demenţial, pe numele lui Dan Polymoog Stesco, un tip atât de talentat că rămâi tablou.

Deci pe bune că este un eveniment deosebit, drept care am şi considerat că este esenţial şi în spiritul blogului nostru să-l promovăm.

Ne vedem acolo!

Anunțuri

Baba și cultura (recidivă)

Oamenilor,

Ucraina arde, baba se piaptănă. Și cum babele nu se pot pieptăna chiar oriunde, baba de mine și cu baba de Dragon s-au cărat în seara asta până la Humanitas Cișmigiu, unde se anunța ceva lansare de carte a unui cetățean pe care-l au în comun listele noastre de lectură, pe numele lui Lucian Boia. Dacă știam că va urma cea mai suprarealistă seară pe care am avut-o luna asta, porneam de mai devreme.

Ajung la fața locului cu vreo juma de oră înainte de ora începerii minunii, iar Dragonul mă întâmpină la colțul dinspre parc, molfăind cu mare angajament ceva foietaj de plastic rânced. Când s-a hotărât să renunțe la activitatea asta utopică, și-a aprins o țigară pe post de palate cleanser și a căutat un coș de gunoi în care să arunce abominabilul pretext de mâncare. Firește, dat fiind că eram în buricul capitalei, nici urmă de coș de gunoi, drept care Marius și-a băgat restul de replică din cauciuc a unei plăcinte în buzunar și am intrat în librărie, care deja mustea de populație dornică de cultură.

Asta în sine nu e rău, când aerul condiționat funcționează bine. Nu era cazul și la Humanitas Cișmigiu în seara asta. Am rezistat cam o oră în stup, timp în care am decapitat trei femei de diverse forme și mărimi care insistau să-și viermuiască drum, printr-o sală plină, de la ușa de intrare până în poala lui Boia și Liiceanu. Apoi am sughițat cu câteva ocazii, în principal din cauză că domnul Liiceanu crede că România Mare s-a făcut la 1859, precum și că e acceptabil când ești invitat să vorbești la o lansare de carte să citești pur și simplu (și prost) o pagină din respectiva carte. Spre beneficiul mulțimii care a venit la lansarea de carte pentru că nu știe să citească, probabil, motiv pentru care nici nu știa că vine la o lansare de carte și aștepta să înceapă popa să cânte. Bun. După 30 de minute, eu am decis că urma să am un atac de apoplexie cauzat de căldură (luasem în mod corespunzător și nuanța sfeclei roșii) și că ar fi mai frumos din partea mea să-l fac afară. Motiv pentru care nu știu dacă Lucian Boia chiar a apucat să ia cuvântul la lansarea propriei cărți, sau dacă discuția a depășit faza de lectură publică, sau dacă cineva i-a băgat la un moment dat lui Liiceanu în cur ediția hardcover a cărții, cu Balcic cu tot, de să rămână afară numai moțul minaretului moscheii.

Știu doar că am năvălit cu haina în mână afară, disperată să-mi evit destinul de homar, și am tot ținut-o într-o năvală până la Biblioteca din Cișmigiu, cu Dragonul aripă stângă. Atât de năvalnic am năvălit și atât de insolată eram încât, ajunsă la Bibliotecă, am dat un șut în căruciorul cu copil dormind al unui cuplu care profita de probabil singurul moment de anul ăsta în care ăla mic dormea și ei erau în același loc în același timp, bând o bere. Da. În cazul în care mai aveați dubii că Petronia Marcs e genul de babă care dă cu piciorul în cărucioare cu copii sub nasul părinților proprietari, sper că vi le-am spulberat la fel cum l-am spulberat pe copil însuși. Șutul meu a avut însă același efect miraculos pe care mi-l aduc aminte de la meciurile de fotbal din tinerețe, astfel încât copilul a început imediat să meargă, după cum am observat de după meniul pe care-l studiam cu maximă atenție. Dacă aveți deci copii leneși, care refuză să meargă deși au trei luni, știți ce aveți de făcut: puneți-i în calea mea.

Pentru că seara nu se putea termina doar așa, totuși, și pentru că nu știu ce fel de cafea servesc ăia de la Bibliotecă, mai târziu, pe Calea Victoriei, un tip a fluturat spre noi o plăcuță de înmatriculare cu număr de Mureș, despre care afirma că tocmai căzuse de pe o salvare, și un semn stradal s-a uitat la noi, de pe gardul Academiei, cu doi ochi holbați. După care ne-am dus fiecare la casa lui. Firește, eu cu cartea lui Marius în geantă, iar el cu restul de plăcintă de la începutul serii în buzunar.

Acum vă rog să mă scuzați, mă duc să semnez contractul pentru audiobook-ul Bibliei, în lectura lui Gabriel Liiceanu. Și când te gândești că habar n-aveam cum să-mi fac primul milion.

Yahoo, it’s V-ALIEN-tine’s Day!

Oamenilor, oamenilor!

Grăbiți-vă! Doar astăzi, și la fabulosul preț al abonamentului de net, Yahoo vă oferă ocazia unică de a vă insulta toată populația listei de contacte din mail!

Dacă, la fel ca și mine, v-ați trezit cu o inimă pulsândă nu doar în propria cutie toracică, ci și în mail, știți despre ce vorbesc. În caz că nu, citiți mai departe.

După cum știm cu toții, obsesia de ceva timp a lui Yahoo e să redevină preferința oamenilor cool și conectați (tren pierdut de mult). El, Yahoo, a decis că modul de a atinge acest obiectiv e să digitalizeze industria felicitărilor de Valentine’s Day. Ăsta e motivul pentru care astăzi puteți înjura / îngrijora toată gama de ființe din viața voastră, de la cunoștințe la iubiți și iubite, doar dând un click și completându-le adresa la destinatar. Aveți trei opțiuni, în funcție de cât de dragi sau indiferenți vă sunt oamenii: „Crazy In Love” (a.k.a Crazy și atât), „Friendly Love” (a.k.a Friendzone) și „All Out of Love” (a.k.a Lame Bitterness).

Dar să analizăm niște exemple, doar mă știți fire științifică. Din categoria de scrisorele automate „Crazy In Love”, probabil cea mai adorabilă este asta:

 „Mon petit cabbage, (Iubire, ești varză. Bine, vărzucă.)

You are my first and last thought of every day. (E posibil să mă observi în copacul de la geamul tău, dacă-ți trece vreodată prin cap să verifici noaptea, după ora 12.) You are also most thoughts in between. (Ok, s-ar putea să mă găsești și la budă la serviciu la tine.) Your strong square jaw has inspired a thousand works of art. (Ești muzul meu cu cap pătrat.) You are more fragrant than a field of wildflowers. (Mai ușor cu parfumul, bre.) You shine bright like a diamond. (Am rămas fără inspirație, deci citez cântece pop. De asemenea, când te văd primul meu gând e violența domestică.)

Love for all eternity, (Doar nu credeai că scapi vreodată de mine)

 Bun. Mai avem varianta pentru cupluri homosexuale:

Dear pookie, (Mai ții minte ce față a făcut maică-ta când ți-am zis așa prima oară?)

There is absolutely nothing I would not do for you, my most cherished dove. (Ești primul care m-a vizitat după ce orice formă de viață dispăruse, deci am făcut o fixație pe tine.) You play the strings of my heart with delicate grace. (Is it a bird? Is it a guitar player?…) You are simply luminous; a god among men. (No, it’s Apollo.) You turn me into a silly schoolboy. (Nu, iubitule, nu ești pedofil. Nu asta voiam să zic.)

Vroom vroom, (Asta voiam să zic. Nu, nu că ești un biker pedofil! Of, de asta ne certăm mereu, că tot dezgropi cai morți! Nu, NU am vrut să spun că ești și zoofilo-saprofil pe deasupra!…)

 Să nu uităm varianta starletă de plastic către sugar daddy:

To the love of my life, (Deocamdată)

You make me feel as though I could fly. (Mi-e foame de nu te văd, dacă bate vântul mă culegi din Dunăre.) The warmth of your love could protect me from the harshest winter. (Hm-hm, blana aia de vulpe argintie pe care ți-o tot arăt de trei luni când mergem la mall?…) I can’t stop thinking about you, and I don’t want to. (Tu nu vrei să încetez să mă gândesc la tine, crede-mă. Rândul e mare.) You make me feel like a natural woman. (Ți-am zis eu că merită să plătești for the good stuff.)

Yours and yours alone, (Aia cu rândul era doar o glumă, iubitule…)

 Pe parcurs, mai aveți opțiunea de a vă informa iubiții sau iubitele că sunt miei sau alte viețuitoare în mod inexplicabil asociate cu dragostea. La final, normal, le amintiți subtil că deseară vă așteptați să fiți răsplătiți pentru efortul sentimental pe care tocmai l-ați depus.

Ok, asta cu iubirea. Mai departe. Singura chestie mai ciudată decât declarațiile de dragoste ready-made sunt alea de prietenie, unde ne întâlnim cu apelative din ce în ce mai distante, de la „my sensitive friend”, „to my peer” (?!), până la „to my acquaintance”. După ce v-ați liniștit prietenii asigurându-i că îi considerați egali, le puteți atinge sensibilitățile lăudându-i pentru că nu aruncă gunoaie pe jos, pentru că au hainele călcate sau pentru că au simțul direcției. Dacă vreți totuși să-i băgați în sperieți definitiv, aveți la dispoziție:

„ Dear sugar plum,

Your hair is softer than a thousand bunnies. Your style is more memorable than the Grand Canyon. I can’t imagine a world without you. I am awash in the great ocean of your love.”

 Dacă, pe de altă parte, vreți să asigurați pe careva din listă că nu doar n-aveți idee cine e, dar nici măcar nu vă explicați ce caută printre contactele voastre, Yahoo vă salvează din nou: „Dear associate, Remember that one time we did that fun thing? That was my favorite day.”

În final, dacă nu vă ajunge să vă spamați prietenii și pe cei dragi cu felicitări la finalul cărora apare duioasa mențiune „Made with love by Yahoo Mail Autocompose”, mai aveți și opțiunea de a presupune că toți prietenii voștri care nu sunt într-o relație sunt la fel de deprimați ca și voi că nu-i face nimeni oi, porumbei sau raze de soare. De la a-i ruga să fiți depresivi împreună până la a-i invita în lumea voastră dementă în care ziua de vineri, 14 februarie 2014 nu există în calendar, aveți o groază de variante gradual disperate de a face lumea să pună cămașa de forță pe voi și pe voi under suicide watch.

Prin urmare, distracție plăcută. Nu uitați să faceți o rezervare pentru o cină romantică pentru o persoană la cel mai scump restaurant din oraș. Aveți grijă totuși, să nu vă dați foc de atâta romantism solitar, pentru că să nu uităm:”candlelit dinners are a safety concern.”

Uniți Salvăm: next level wanted

Oamenilor,

Stăteam eu cuminte în casă cu o cafea în mână, și sare la mine realitatea. Nu .net, aia de afară. Unde se întâmpla Uniți Salvăm, sequel-ul. Am ridicat din umeri, am mai băut niște cafea, am pus de încă o cană și am zis să mă uit măcar să văd despre ce e vorba la nivel declarativ în chemarea la luptă. Am găsit o ciorbă făcută din supa rămasă de acum trei luni, plus ce mai era prin frigider: o bucată de Roșia, o legătură de gaze de șist, o linguriță rasă de noua lege a minelor și un vârf de cuțit de noul cod penal. Confuză și călâie treabă.

Cum stăteam eu în fotoliu și dădeam din cap oarecum tristă spre constatarea asta, Peracle a aruncat cu un biscuit în mine și mi-a zis ceea ce probabil gândiți cu toții în momentul ăsta și aveți de gând să-mi comuncați într-un fel sau altul, care de care mai contondente: „nu zbierai tu că Uniți Salvăm nu se implică în problemele mari și că s-a dat la fund, cu indignarea ei hipsteristă cu tot? Poftim, acum încearcă să învie, ba chiar exact în legătură cu codul penal, de care ziceai chiar tu! Ești imposibilă și nehotărâtă și să nu vii iar la mine să-ți scot topoare din cap.”

N-aveți dreptate, nici voi, nici Peracle. Uniți Salvăm e momentan în etapa manieristă: perpetuează artificial un concept al cărui moment a trecut deocamdată și-l amestecă cu alte chestii de actualitate, rezultând un ghiveci care poate duce la ceva sau nu. Veți zice că așa se face orice pas înainte. Eu zic că așa se bate orice pas pe loc. Îndelungatul meu exercițiu de babă cârcotașă mă face să presimt că se apropie întrebarea „bun, dar atunci ce zici tu că s-ar putea face care să fie chiar un pas înainte?” Simplu: mi se pare momentul ca problema să fie pusă altfel: constructiv, pe termen lung (spre deosebire de reacționar, pe termen scurt).

Una dintre discuțiile întregi la cap din perioada disputei pro / anti exploatare la Roșia Montană era: „ok, e clar că oamenii ăia trăiesc prost și vor să trăiască mai bine. Au ceva oarecum special acolo. Ce e de făcut cu asta?” Hai să divagăm puțin.

Se dau următoarele orașe: Metz, Lens, Bilbao și Liverpool. Ce au ele în comun, în afară de faptul că sunt niște localități? Exact, faptul că sunt niște foste localități industriale. Locuri unde s-au dezvoltat industriile cerute de moda vremii: la Metz s-a făcut oțel, la Lens minerit de cărbune, la Bilbao siderurgie, iar la Liverpool vapoare. Ca toate modele, și alea industriale trec. Spre deosebire de alea vestimentare, tind să treacă definitiv, lăsând în urmă o populație care a construit un oraș și acum nu mai are ce face cu ea însăși și cu orașul ei. Nasol. Și la Roșia s-a dezvoltat o pre-industrie care a fost mult timp la modă, care a rămas și ea cu curu-n drumul progresului tehnologic. Sigur că Roșia Montană nu e nici Metz, nici Lens, nici Bilbao și nici Liverpool, din nici un punct de vedere în afară de ăsta: profilul industrial demodat și rezultatul lui: criza economică locală.

Ce mai au, însă, în comun Metz, Lens, Bilbao și Liverpool? La toate patru guvernele țărilor lor și administrațiile locale s-au uitat puțin și au zis că trebuie făcut ceva. După care au construit acolo filiale ale celor mai importante muzee ale țărilor respective: Pompidou la Metz, Louvre la Lens, Guggenheim la Bilbao și Tate la Liverpool. Ok, gata, ați terminat de râs? Ăștia chiar au venit cu muzeul să sperie criza economică. Da, știu, e comic.

Știți ce e mai comic, însă? Chestiile astea aduc bani și dau treabă populației. Sigur că nu s-au angajat foștii constructori de vapoare din Liverpool, foștii mineri din Lens și foștii maiștri metalurgici din Metz și Bilbao pe post de paznici și curatori la muzeele alea. Dar au venit niște bani în zonă, au venit niște turiști, și mai ales a venit schimbarea mentalității că numai din minerit, vapoare și oțel se poate trăi. De la clădirile muzeelor ălora (care în toate patru cazurile sunt făcute de unii dintre cei mai tari arhitecți contemporani și arată într-un fel care le face atracții în sine), până la colecțiile pe care le expun (patrimoniul de depozit de la Louvre, Pompidou, Tate și Guggenheim e, totuși, patrimoniul lui Louvre, Pompidou, Tate și Guggenheim), muzeele astea au venit și au demonstrat că se poate face și altceva. Lucrurile se schimbă, dar asta nu înseamnă că te așezi în șanț și aștepți să mori. Ba chiar, să vezi comedie, chiar cultura vine să le împingă mai departe.

Normal, o asemenea chestie făcută la Roșia Montană e imposibilă. Motivele sunt multe și rele: cei care ar trebui să ia inițiativa asta, adică guvernele și administrațiile locale, au cu totul alte planuri și viziune zero (asta pentru că au responsabilitate zero și nici măcar o idee despre ce înseamnă viitor). Ca să ajungă turistul să vadă muzeele alea, oricât de minunate ar fi ele, trebuie să aibă măcar un drum practicabil până acolo. Ca să ai ce patrimoniu să muți în instituția culturală utopică de la Roșia Montană, ar trebui să ai patrimoniu mai mult decât expui. Am cam fost prin beciurile muzeelor noastre, și nimic de acolo nu e atât de interesant. Sigur, la Louvre Lens au dus capodopere, nu rezervele. Dar își permit, că au de unde. Din Galeria Națională dacă scoți trei tablouri și patru Brâncuși, trebuie să închizi muzeul.

Dar la Muzeul Național de Istorie are loc, lunile astea, expoziția Aurul și argintul antic al României. Dați-mi un exemplu de manifestare culturală care s-ar potrivi mai bine decât asta la Roșia Montană, dacă vreodată i-ar veni cuiva ideea chiar să dea o șansă culturală pe bune locului. (Asta cu introducerea pe lista UNESCO nu e realistă, și nici nu schimbă nimic. E doar un gărduleț pus în jurul unei găini muribunde.) Doar dacă te menții la expoziții cu tematică „metale”, plus cultură romană, plus influențe culturale austro-ungare, se adună în ultimii ani vreo 10 evenimente care pot fi puse în legătură cu trecutul Roșiei Montane. Nici nu mai zic ce poate ieși dacă valorifici profilul zonei, adică dacă chiar te apuci să faci o expoziție serioasă de cultură romană pe teritoriul României, sau dacă pui de-un împrumut internațional și compui o expoziție despre mineritul roman. Sau dacă aduni altarele și monumentele funerare din cotețele localnicilor și încerci să povestești lumii cam în ce credeau și de ce se temeau cetățenii Roșiei Montane acu două mii de ani. Sau dacă iei niște arheologi și-i pui să reconstituie cum trăiau oamenii ăia, sau ăilalți din timpul Mariei Tereza, sau când vreți voi.

Dar pentru asta trebuie ca un muzeu să fie considerat altceva decât decor pentru poze cu politicieni. Niscaiva miniștri, prefecți și primari care să organizeze o licitație pe bune, câștigată de un architect pe bune, care să construiască o clădire pe bune. Fondurile trebuie să fie trimise într-un loc și chiar să ajungă acolo și să fie folosite pentru ce trebuie. Și mai trebuie niște oameni pe care să nu-i bușească râsul când aud cuvintele „politici culturale”.

Deci, după cum i-am zis și lui Peracle, n-am nici o idee și mă duc să mă culc. Ceea ce vă urez și vouă.

Hondrari vs. Teleşpan = societatea civilă vs. PSD

Auziţi bre, fetelor, arunc şi io cu o-ntrebare, aşa ca proasta-n târg:

A urmărit cineva votarea asta cu Cea mai bună carte românească a anului 2013? Dacă da, aţi remarcat că romanul Cimilitura, de Teleşpan, este asemeni PSD-ului, adică pentru ăia mulţi şi proşti? Şi că Lunetistul, de Marin Mălaicu Hondrari, a fost alegerea ălora mai spălaţi şi cu studii care depăşesc 12 clase? Interesant, aş zice. Sunt foarte curioasă să ştiu ce credeţi şi voi. Adică doar mi se pare, sau chiar aşa e şi literatura lui Hondrari, cum ar veni ca societatea civilă care adună oamenii cei mai ok din popor, iar aia a lui Teleşpan e ca România profundă şi desculţă, care se uită la Antena 3? Vă dau şi-un premiu dacă mă lămuriţi.

tumblr_mx2l1vxI7Z1qax2v3o1_400