Despre metoda stiintifica

Babelor, stiu ca e enervant sa-mi cer scuze de fiecare data cind scriu aici lucruri intr-un ton care mie mi se pare mai putin potrivit cu spiritul marxian, da’ o s-o fac de fiecare data. Scuze, deci. 😀

***

De ceva vreme se discuta aprins prin lumea larga despre relevanta stiintei ca metoda de cunoastere si descriere a lumii in care traim. Discutia asta are inca ecouri slabe la noi, poate si pentru ca inca nu avem o cultura a dezbaterii publice, pentru ca sintem obisnuiti ca deciziile mari (vezi predarea religiei in scoli) sa se ia de sus in jos si nu invers, sub presiunea publicului.

Argumentele cele mai importante aduse de catre sustinatorii metodei stiintifice se aliniaza pe citeva directii mari: metoda stiintifica este eficienta (putem construi masinarii de tot felul care functioneaza consistent cu predictiile teoriei pe care se bazeaza), metoda stiintifica a creat un corp de cunostinte coerent in care fiecare bucatica nu doar ca nu contrazice in vreun fel restul, dar chiar il sustine, rezultatul metodei stiintifice este logic.

Argumentele cele mai importante impotriva metodei stiintifice sint in general legate de incompletitudinea rezultatelor ei (nu pot raspunde la unele intrebari), de faptul ca goleste universul de componenta teleologica (nu exista un scop final pentru existenta noastra) si ca nu lasa loc pentru un cod etic absolut la care sa ne raportam actiunile.

Dupa mine, exista un argument in plus care valideaza utilizarea metodei stiintifice, un argument in aparenta mai slab, pe care inca nu l-am auzit formulat in dezbaterile actuale. Acest argument tine de ceea ce in engleza se numeste „common sense”, din pacate o expresie nu tocmai traductibila la noi (nu, nu este „bun simt”) si de inca un aspect al existentei sociale a omului, comunicarea.

Unul dintre aspectele care se uita in discutiile actuale despre stiinta tine chiar originile ei. Cei care o contesta au in fata o constructie gigantica, ce necesita un efort sustinut de invatare si intelegere, ale carei concluzii contesta de multe ori raspunsuri traditionale la intrebari importante (iar pentru acceptarea contestarii este nevoie sa parcurgem acel anevoios efort de invatare si intelegere), o constructie incompleta care nu e capabila decit de
raspunsuri partiale si, uneori, revizuibile. E cumva natural ca atunci cind ai in fata ceva complex, dificil de patruns, care iti contrazice cunostintele despre lume deja acumulate si care o mai si da in bara din cind in cind sa contesti intreaga constructie.

Dar sa ne intoarcem la origini. Primele doua intrebari la care stiinta (inca filozofie la vremea respectiva) a avut de raspuns au fost: cum pot investiga lumea in care ma aflu in asa fel incit sa pot avea incredere in rezultatele mele si cum pot comunica rezultatele la care am ajuns in asa fel incit sa-i pot convinge si pe altii ca ele sint corecte?

O sa incep cu a doua intrebare, cea care tine de forma argumentului. Argumentele, in mare, pot fi de 4 feluri: recursul la revelatie, recursul la autoritate, persuasiunea si demonstratia. Revelatia si apelul la autoritate au o problema comuna, inflatia surselor. Cum nu exista nici un temei, exterior sursei, de selectie a surselor „bune”, atunci toate revelatiile si toate
autoritatile sint egal valide, deci nu exista nici o modalitate de rezolvare a situatiilor in care sursele se contrazic. Mai mult, nu exista nici un mecanism care sa ne pazeasca de falsii profeti si de falsele autoritati.

In cazul persuasiunii problema este chiar metoda de argumentare. Oratorul isi foloseste talentul de manipulare a limbajului si a emotiilor auditoriului pentru a convinge. Faptul de a fi convingator nu asigura corectitudinea argumentului, asa cum nu asigura nici faptul ca a doua zi oratorul nu se va razgindi si nu va fi la fel de convingator sustinind contrariul. Sau ca nu va apare peste inca o zi un alt orator mai convingator care sa sustina cu totul altceva.

Demonstratia are doua avantaje. In primul rind este un argument deschis. Concluzia argumentului este valida atita timp cit premizele lui sint valide. Daca la un moment ulterior se demonstreaza ca o premiza este falsa, intregul argument pica si concluzia trebuie revizuita. Nu exista pozitii absolute. Al doilea avantaj este limbajul in care este construita demonstratia, fie ca este vorba despre logica, fie ca este matematica. Acest limbaj pleaca de la un numar mic de axiome simple, consistente cu lumea in care traim, acceptat de catre toata lumea (bine, poti nega faptul ca 1+1=2 in orice baza mai mare ca 2, dar nu cred ca se pot purta prea multe discutii in atare conditii), iar din aceste axiome se construiesc concluzii din ce in ce mai rafinate. Negarea concluziilor unui argument corect formulat conduce in mod automat la negarea unei premize deja acceptate.

Din aceste motive demonstratia este singurul argument care poate asigura comunicarea unei concluzii indiferent cine este emitatorul si cine este receptorul (atita timp cit cei doi pleaca de la premiza ca poate exista o conversatie). Daca cineva are incredere atit de mare in mine incit sa ma investeasca cu puterea autoritatii sau cu atribute profetice, atunci ii pot comunica o concluzie fara a mai fi nevoie de nimic altceva. In afara acestei investitii de incredere singura varianta pe care o am este sa-mi prezint mesajul ca fiind o concluzie a unei demonstratii (logice sau matematice) ce pleaca de la premize demonstrabil corecte si acceptate de catre interlocutor.

Acum a doua intrebare: cum investighez lumea in care traiesc? Cum stiu, de exemplu, ca soarele rasare in fiecare dimineata la intervale regulate? Ramin treaz peste noapte si il vad cu rasare. Repet procedura citeva zile la rind, il vad cum se rasare de fiecare data. Bazindu-ma pe observatiile facute fac o predictie: va rasari si miine. Verific a doua zi si observ ca a rasarit. Repet verificarea de citeva ori si constat ca concluzia mea este corecta. Dupa asta incep sa fac observatii in ceea ce priveste intervalele de timp la care rasare, masor timpul si fac o noua predictie: intervalul de timp dintre doua rasarituri este de 24 de ore. Verific din nou si constat ca am dreptate. Doar ca tot verificind observ o usoara variatie a intervalelor de timp in care este lumina sau intuneric si ajung sa fac predictii in ceea ce priveste variatia lor functie de anotimp. Verific predictiile. Si tot asa, imbunatatind teoria si verificind-o.

Aceeasi metoda o aplic si la activitati mult mai mundane. La facutul mincarii, de exemplu. Prima data pun 10 grame de sare la 3 litri de ciorba. Iese prea sarata. Data urmatoare pun 8 grame la aceeasi cantitate, iese prea putin sarata. Emit impoteza ca 9 grame e cantitatea potrivita. Verific concluzia si constat ca-mi place mincarea asa. Extind predictia: 3 grame de sare per litru de ciorba. Fac 5 litri de ciorba cu 15 grame de sare si iese buna, teoria se verifica.

Evident, nu facem calculele astea in mod constient, nu cintarim sarea si nu ne spunem in gind daca fac asta rezulta aia. Dar asa functionam. Incercare si eroare, invatarea din erori, conservarea metodelor care dau rezultate. Observam, emitem o ipoteza, o verificam, o corectam sau o imbunatatim. „Fool me once, shame on you; fool me twice, shame on me” este, poate, una dintre cele mai bune explicitari in intelepciunea populara a metodei stiintifice. Care nu este nimic altceva decit aplicarea programatica acelui „common sense” despre care vorbeam la inceput, a felului in care facem in mod natural lucrurile.

In concluzie, a nega validitatea metodei stiintifice, pe linga faptul ca este un demers irational, inseamna a nega doua lucruri intrinseci naturii umane: nevoia de a comunica cu sens si felul in care facem in mod natural lucrurile de zi cu zi (atunci cind facem acest lucru eficient). Iar faptul ca aceste doua lucruri naturale formalizate si dezvoltate coerent spre concluzii din ce in ce mai rafinate au condus la rezultate care nu ne mai plac nu inseamna ca metoda nu este valida.

Anunțuri

Yet another one bites the dust, monstrous cunt edition: Fred Phelps kaput

Oamenilor,

Întrerupem programul de absență pentru a vă anunța ceva ce poate știți deja, dar care se cere sărbătorit în toate locurile în care normalitatea la cap e la ea acasă. Adică și aici.

Unul din cancerurile umanității contemporane (multe, de acord, dar nu putem scăpa de toate deodată, că am începe cu toții să râgâim petale de trandafiri și să căcăm curcubee și s-ar duce nivelul de gaze cu efect de seră până-n soare) s-a cărăbănit. Fred Phelps, fondatorul și principala figură a ororii de ignoranță, prostie, rea-voință și judecată îngustă cât puța de furnică numită Westboro Baptist Church, unul din sub-oamenii care te fac să speri că există o lume de dincolo pe măsura idioțeniei umane a fiecăruia dintre noi, a dat colțu.

Din partea surorilor Marx de toate formele, culorile și gradele de rudenie, îi urăm aici goodnight, travel as well as you lived, Fred Phelps, you cosmic-sized asshole, you purulent abscess in the core of humanity, you cannibal of whatever hope there is for humankind. Our hopes that you find the afterlife you deserve, and therefore be sodomized with a mace for all eternity, go to whatever mongrels you have left behind. Rust in peace, dirtbag.

O zi bună în continuare, oamenilor. Eu mă duc să le dau niște idei celor de la Patriot Guard Riders pentru ocazia asta. Din păcate, nu o să mă asculte.