Despre metoda stiintifica

Babelor, stiu ca e enervant sa-mi cer scuze de fiecare data cind scriu aici lucruri intr-un ton care mie mi se pare mai putin potrivit cu spiritul marxian, da’ o s-o fac de fiecare data. Scuze, deci.😀

***

De ceva vreme se discuta aprins prin lumea larga despre relevanta stiintei ca metoda de cunoastere si descriere a lumii in care traim. Discutia asta are inca ecouri slabe la noi, poate si pentru ca inca nu avem o cultura a dezbaterii publice, pentru ca sintem obisnuiti ca deciziile mari (vezi predarea religiei in scoli) sa se ia de sus in jos si nu invers, sub presiunea publicului.

Argumentele cele mai importante aduse de catre sustinatorii metodei stiintifice se aliniaza pe citeva directii mari: metoda stiintifica este eficienta (putem construi masinarii de tot felul care functioneaza consistent cu predictiile teoriei pe care se bazeaza), metoda stiintifica a creat un corp de cunostinte coerent in care fiecare bucatica nu doar ca nu contrazice in vreun fel restul, dar chiar il sustine, rezultatul metodei stiintifice este logic.

Argumentele cele mai importante impotriva metodei stiintifice sint in general legate de incompletitudinea rezultatelor ei (nu pot raspunde la unele intrebari), de faptul ca goleste universul de componenta teleologica (nu exista un scop final pentru existenta noastra) si ca nu lasa loc pentru un cod etic absolut la care sa ne raportam actiunile.

Dupa mine, exista un argument in plus care valideaza utilizarea metodei stiintifice, un argument in aparenta mai slab, pe care inca nu l-am auzit formulat in dezbaterile actuale. Acest argument tine de ceea ce in engleza se numeste „common sense”, din pacate o expresie nu tocmai traductibila la noi (nu, nu este „bun simt”) si de inca un aspect al existentei sociale a omului, comunicarea.

Unul dintre aspectele care se uita in discutiile actuale despre stiinta tine chiar originile ei. Cei care o contesta au in fata o constructie gigantica, ce necesita un efort sustinut de invatare si intelegere, ale carei concluzii contesta de multe ori raspunsuri traditionale la intrebari importante (iar pentru acceptarea contestarii este nevoie sa parcurgem acel anevoios efort de invatare si intelegere), o constructie incompleta care nu e capabila decit de
raspunsuri partiale si, uneori, revizuibile. E cumva natural ca atunci cind ai in fata ceva complex, dificil de patruns, care iti contrazice cunostintele despre lume deja acumulate si care o mai si da in bara din cind in cind sa contesti intreaga constructie.

Dar sa ne intoarcem la origini. Primele doua intrebari la care stiinta (inca filozofie la vremea respectiva) a avut de raspuns au fost: cum pot investiga lumea in care ma aflu in asa fel incit sa pot avea incredere in rezultatele mele si cum pot comunica rezultatele la care am ajuns in asa fel incit sa-i pot convinge si pe altii ca ele sint corecte?

O sa incep cu a doua intrebare, cea care tine de forma argumentului. Argumentele, in mare, pot fi de 4 feluri: recursul la revelatie, recursul la autoritate, persuasiunea si demonstratia. Revelatia si apelul la autoritate au o problema comuna, inflatia surselor. Cum nu exista nici un temei, exterior sursei, de selectie a surselor „bune”, atunci toate revelatiile si toate
autoritatile sint egal valide, deci nu exista nici o modalitate de rezolvare a situatiilor in care sursele se contrazic. Mai mult, nu exista nici un mecanism care sa ne pazeasca de falsii profeti si de falsele autoritati.

In cazul persuasiunii problema este chiar metoda de argumentare. Oratorul isi foloseste talentul de manipulare a limbajului si a emotiilor auditoriului pentru a convinge. Faptul de a fi convingator nu asigura corectitudinea argumentului, asa cum nu asigura nici faptul ca a doua zi oratorul nu se va razgindi si nu va fi la fel de convingator sustinind contrariul. Sau ca nu va apare peste inca o zi un alt orator mai convingator care sa sustina cu totul altceva.

Demonstratia are doua avantaje. In primul rind este un argument deschis. Concluzia argumentului este valida atita timp cit premizele lui sint valide. Daca la un moment ulterior se demonstreaza ca o premiza este falsa, intregul argument pica si concluzia trebuie revizuita. Nu exista pozitii absolute. Al doilea avantaj este limbajul in care este construita demonstratia, fie ca este vorba despre logica, fie ca este matematica. Acest limbaj pleaca de la un numar mic de axiome simple, consistente cu lumea in care traim, acceptat de catre toata lumea (bine, poti nega faptul ca 1+1=2 in orice baza mai mare ca 2, dar nu cred ca se pot purta prea multe discutii in atare conditii), iar din aceste axiome se construiesc concluzii din ce in ce mai rafinate. Negarea concluziilor unui argument corect formulat conduce in mod automat la negarea unei premize deja acceptate.

Din aceste motive demonstratia este singurul argument care poate asigura comunicarea unei concluzii indiferent cine este emitatorul si cine este receptorul (atita timp cit cei doi pleaca de la premiza ca poate exista o conversatie). Daca cineva are incredere atit de mare in mine incit sa ma investeasca cu puterea autoritatii sau cu atribute profetice, atunci ii pot comunica o concluzie fara a mai fi nevoie de nimic altceva. In afara acestei investitii de incredere singura varianta pe care o am este sa-mi prezint mesajul ca fiind o concluzie a unei demonstratii (logice sau matematice) ce pleaca de la premize demonstrabil corecte si acceptate de catre interlocutor.

Acum a doua intrebare: cum investighez lumea in care traiesc? Cum stiu, de exemplu, ca soarele rasare in fiecare dimineata la intervale regulate? Ramin treaz peste noapte si il vad cu rasare. Repet procedura citeva zile la rind, il vad cum se rasare de fiecare data. Bazindu-ma pe observatiile facute fac o predictie: va rasari si miine. Verific a doua zi si observ ca a rasarit. Repet verificarea de citeva ori si constat ca concluzia mea este corecta. Dupa asta incep sa fac observatii in ceea ce priveste intervalele de timp la care rasare, masor timpul si fac o noua predictie: intervalul de timp dintre doua rasarituri este de 24 de ore. Verific din nou si constat ca am dreptate. Doar ca tot verificind observ o usoara variatie a intervalelor de timp in care este lumina sau intuneric si ajung sa fac predictii in ceea ce priveste variatia lor functie de anotimp. Verific predictiile. Si tot asa, imbunatatind teoria si verificind-o.

Aceeasi metoda o aplic si la activitati mult mai mundane. La facutul mincarii, de exemplu. Prima data pun 10 grame de sare la 3 litri de ciorba. Iese prea sarata. Data urmatoare pun 8 grame la aceeasi cantitate, iese prea putin sarata. Emit impoteza ca 9 grame e cantitatea potrivita. Verific concluzia si constat ca-mi place mincarea asa. Extind predictia: 3 grame de sare per litru de ciorba. Fac 5 litri de ciorba cu 15 grame de sare si iese buna, teoria se verifica.

Evident, nu facem calculele astea in mod constient, nu cintarim sarea si nu ne spunem in gind daca fac asta rezulta aia. Dar asa functionam. Incercare si eroare, invatarea din erori, conservarea metodelor care dau rezultate. Observam, emitem o ipoteza, o verificam, o corectam sau o imbunatatim. „Fool me once, shame on you; fool me twice, shame on me” este, poate, una dintre cele mai bune explicitari in intelepciunea populara a metodei stiintifice. Care nu este nimic altceva decit aplicarea programatica acelui „common sense” despre care vorbeam la inceput, a felului in care facem in mod natural lucrurile.

In concluzie, a nega validitatea metodei stiintifice, pe linga faptul ca este un demers irational, inseamna a nega doua lucruri intrinseci naturii umane: nevoia de a comunica cu sens si felul in care facem in mod natural lucrurile de zi cu zi (atunci cind facem acest lucru eficient). Iar faptul ca aceste doua lucruri naturale formalizate si dezvoltate coerent spre concluzii din ce in ce mai rafinate au condus la rezultate care nu ne mai plac nu inseamna ca metoda nu este valida.

16 comentarii

  1. Dragoane, nu știu de ce insiști să-ți ceri scuze atunci când ești mai calm și mai politicos decât noi. Vezi că interpretarea diavolească a tendinței ăsteia ar fi neîncrederea ta în capacitatea noastră și a celor care ne citesc de a accepta și discursuri civilizate și calme, ceea ce e o insultă.😀 Mai ales că dezvoltarea ei ar fi că nu ne crezi în stare să formulăm, la rândul nostru, lucrurile atât de așezat. Asta așa, ca să ne bucurăm puțin de ruda nebună a procedeului argumentativ, deducția trasă de păr.
    Altfel, am o singură observație de făcut la unul dintre principiile enunțate de tine: nu e atât „fool me once, shame on you, fool me twice, shame on me”. E „fool me once, shame on you, fool me twice, I am merely verifying a hypothesis in the name of science.” Eu, de exemplu, insist să cred în posibilitatea ca nitroglicerina să explodeze în feluri diferite în funcție de prăjitura în care o amesteci. Deci nu sunt o psihopată care insistă să arunce blogul în aer săptămânal, ci Marie Curie no. 2.

  2. Eh, babo, crezi ca nu m-am gindit si la interpretarea asta? Da’ cit pot sa-mi cer si eu scuze? Politicos, politicos, da’ exista o limita dincolo de care politicos devine plicticos. Le mai si lasi sa cada asa cum cad si te bazezi pe inteligenta si bunavointa interlocutorului😀

    In privinta observatiei, as face si eu o observatie. In majoritatea cazurilor nu avem de-a face cu babe curioase, ci cu indivizi experti in arta rationalizarii. Stii cum e: „nu, nu mi-ai tras un pumn intre ochi de m-am dat de-a berbeleacul si n-am fost in stare sa ma apar, ci am vrut sa testez de ce esti in stare”. Care e var cu „ia-l de pe mine ca-l omor”.

    In alta ordine de idei, abia acum inteleg geometria complet neobisnuita a penajului lui Peracle.

  3. dragoane, foarte dragut weltanshauung-ul tau. soacra lui socrate avea un cu totul altul, ea stia pe de rost retetele deci proportia ingredientelor din supa. buddha, asijderea, stia cata sare trebe fara
    sa guste.
    dar da, aprob cu aplomb, metoda stiintifica ar trebui in sfarsit studiata si in scoli. propun deci un turneu prin liceele capitalei (provincia e si asa ignoranta, plina de provinciali pe care din starea lor nu-i poate salva nimeni, nici chiar duhul lui fredphelps) cu prelegerea de mai sus. in felul asta n-o sa mai poata scapa prin furcile bacalaureatului nicio salbatica needucata. (cei vizati se vor recunoaste, vai, prea usor. noi avem insa si scut anti-racheta).

  4. „Metoda științifică” sună prost când folosești „predicție” în loc de „ipoteză”. Căci IMHO avem „observații empirice” → [ipoteză, teorie, propunere] → „validare empirică” → „generalizare științifică” [teorie științifică, lege a fizicii, whatever].

    Iar „common sense” este totuși „bun simț” (n-avem altă sintagmă), dar nu în sensul restrâns și particular din limba română. Francezul încă păstrează în „bon sens” înțelesul de capacitate de judecată rațională, pe când în română, „bun simț” a însemnat cândva „dreaptă judecată”, pentru a desemna în ziua de azi „buna creștere”, aproape „politețe și considerație”.

  5. Beranger, e chiar predictie. Din felul in care organizezi tu datele empirice si formulezi o ipoteza trebuie sa rezulte un model care, extins, sa prezica alte rezultate pe care inca nu le-ai observat. Dupa care te duci si cauti daca acele rezultate pot fi observate in lumea reala. Daca te limitezi la a-ti verifica doar datele initiale nu ai facut nici o brinza.

    Stiu ca „predictie” are si conotatii psihopupu, da’ o sa gasesti termenul in multe descrieri ale metodei. Si e cit se poate de potrivit.

    In ceea ce priveste bunul simt, e atit de plictisitor sa faci de fiecare data precizarea sensului extins incit mi se pare mai eficient sa-i zic common sense.

    @Nea RasPutin Nu stiu de soacra lu’ Socrate, habar n-am de unde si cum a facut ea rost de retete, da’ stiu ca ginerica pleca de la premiza sanatoasa ca habar n-are de nimic si de acolo incepea sa construiasca. Ceea ce se potriveste destul de bine cu ce zic eu. Nu ca n-ar fi printre taticii metodei.

    Iar despre nenea Buddha, daca imi mai amintesc eu bine, nu s-a asezat pur si simplu in fund si i s-a aprins beculetul, ci a incercat si una, si alta, pina a gasit ce i se potrivea. Ba a mai avut si tupeul sa-i sfatuiasca pe eventualii discipoli sa faca la fel. Vreti reteta de Nirvana? Neah, mars si cautati singuri.

  6. „Predicție” are un sens științific, gen predicția unei eclipse (făcută de astronomi), și un sens profetic, neștiințific, gen horoscop. De aceea nu-mi place termenul, căci are conotații de prost gust.

    Alte neamuri au alte probleme cu cuvintele. Un francez îmi spunea că nu pricepe de ce românii spun „prognoză meteo” și nu „previziune meteo”. Prognoză i se părea prea prețios. Pe deasupra, exactitatea unei prognoze meteo este discutabilă (sunt scenarii statistice), așadar previziune, cu tenta sa de premoniție eventual nejustificată, îi suna mai bine.

    A se studia și „pronostic”, care în sine este o extrapolare și o ipoteză, cu specificul medical „prognostic”.

    Termenii utilizați sunt, mă tem, importanți. Eu nu fac niciodată predicții, niciodată. Cel mult, fac presupuneri.

  7. D-aia e bine ca avem si context, asa scapam de prost gust.

    Putem dezbate pe tema adecvarii, ba chiar putem fi de acord ca exista oaresce nepotriviri semantice. Pe de alta parte mi se pare putin nerealist sa incercam sa schimbam felul in care numeste o lume intreaga ceva de atit de mult timp doar pe baza faptului ca noua nu ne suna bine.

    In plus, daca te uiti din perspectiva etimologica la candidati, nu prea exista mare diferenta intre ei. Ai dinainte-zicere, dinainte-cunoastere si dinainte-vedere. Ceea ce implica oarescum acelasi lucru, un soi de aroganta profetica. Si nici presupunere nu-i mult mai breaz, dat fiid ca e o dinainte-considerare-ca-adevarat/posibil. Asa ca, in lipsa unui cuvint mai bun, il lasi pe fiecare sa-si defineasca termenii si-i judeci pe baza definitiei si utilizarii, nu pe baza conotatiilor din afara sferei lor de aplicare.

    Luat altfel, ce te faci cu arestarea unor termeni ca energie, rezonanta, cuantic (vezi psihologie cuantica) de catre miscarile psihopupu? Renunti la ei doar pentru ca au capatat si conotatii de prost gust?

  8. Conotațiile celea îmi alterează karma și îmi secătuiesc chi-ul, cetățene savant…

  9. Deh, fiecare cu urticariile lui. Tu cu conotatia, eu cu condescendenta. Supravietuieste fiecare cum poate.

  10. scuzele sunt acceptate!

  11. dragoane, noi ti-am da dreptate. dar totusi avem dileme, deci nu-ti dam chiar dreptate asa de tot cum ai vrea tu. de pilda in ce parte mestecam sarea cu lingurita in pahar? in sensul rotatiei pamantului, al revolutiei in jurul soarelui, al revolutiei impotriva coruptiei omniprezente, al acelor ceasornicului, invers acelor–caravasazica direct trigonometric, in sensul vartejului de apa din chiuveta boreala sau din chiuveta australa?

  12. 🙂 Apriliu, nu stiu cum sa mestec cu lingurita, folosesc gura pentru asta.

    Iar daca e vorba despre amestecat, raspunsul este ca nu conteaza. In definitiv, tot ceea ce faci cind amesteci este sa introduci niste energie cinetica in sistem si sa grabesti omogenizarea mixturii. Asa ca nu prea conteaza cum faci asta, atita timp cit creezi niste curenti suficient de puternici. Miscarea circulara pe care o folosim e doar cea mai comoda si mai utilizata (eu imi amestec ceaiul cu pliculetul miscindu-l de sus-jos).

    Daca, in schimb, ma intrebi de ce se taie maioneza daca o amesteci un timp intr-un sens si apoi in sens invers (daca exista asemenea fenomen, nu sint convins), la asta nu stiu sa raspund. Tre’ sa le scriem alora de la Myth Busters sa-i rugam sa faca un experiment😀

  13. atunci sa te invat: se ia un mesteacan, se taie, sa ciopleste pana devine lingurita. se ia sare, se pune in pahar si se mesteca mai mult timp cu lingurita de mesteacan in sensul dorit sau invers dar nu in amandoua deodata. stiinta nu admite asa ceva. nu se amesteca nicidecum pentru ca amestecatul insemana dezordine, haos, cam cum e guvernul in romania.
    dupa ce se mesteca sarea cu mestecaul de mesteacan, se intreaba de ce. aici se si opreste metoda stiintifica. ea nu poate explica de ce facem aceste lucruri absurde precum mestecatul sarii in pahar. pe cand taiatul frunzei la câini, da, este o meserie stramoseasca cu sens profund. vezi si cutzu-cutzu, asociatia care se ocupa.

  14. Babelor, e clar ca v-ati ramolit complet ca și comentatorii vostri. Cereți-i neamțului care vă tot fura ochelarii sa va restituie macar cativa neuroni din cei pe care vi i-a luat. Cautati-va la neurolog si pe wikipedia la articolul „dementa senila”.

  15. @moșu Va multumim pentru atentionare. Ne-am cautat pe acolo in urma sesizarii dumneavoastra si nu ne-am gasit. Cautarile continua in cabinetele dedicate altor specialitati medicale.

  16. opacizarea bunului simt, inversarea logicii, magaria la rang de politica, ingâmfarea fluturand deasupra gramezii de gunoi. cam asta ti-e lumea, mosule, lumea ta romaneasca si valorile ei parazite consolidate de post-tranzitie.

    pentru cealalta parte a lumii:
    http://www.contributors.ro/cultura/razboiul-pierdut-al-intelectualilor/


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s