Nopți albe și rugăciunea unui drac

Ha! Pun pariu c-ați pus pariu că am crăpat. Poate data viitoare.

Între timp, s-a întâmplat Noaptea Muzeelor. Din care e de reținut faptul că există sistemul de etichetare de la Muzeul Minovici, cu QR codes care îți spun nu numai totul despre obiect, ci și aventurile prin care a trecut Minovici ca să-l aducă în colecție (cum ar fi șemineul renascentist pe care practic l-a cărat după el toată viața), și sistemul de etichetare de la Muzeul Tehnic, unde chiar și cu ajutorul neprețuit al Dragonului trebuie concentrare ca să-ți dai seama ce sunt și la ce folosesc lucrurile la care te uiți. Mai e de reținut și locul nou cu cartofi prăjiți foarte buni, pui aproape decent și maniere comerciale excelente care s-a deschis pe un colț de lângă hanul lui Manuc. Ar mai fi fost expoziția de la Muzeul de Istorie, dacă n-aș fi văzut-o deja înainte.

Apoi, mai degrabă între decât timp, s-a întâmplat Noaptea Galeriilor, unde au fost câteva expoziții foarte bune, oameni parcă mai puțini decât în ultimii ani și o oroare sinistră și revoltătoare. Dar să procedăm metodic, după cum sper că v-am obișnuit atunci când nu procedăm haotic.

Expozițiile foarte bune au început la Make A Point, care cred că și-a organizat cea mai mișto chestie de când încearcă ea să make a point. Cum intrai în Postăvăria Română observai, în ordine: absența mulțimilor obișnuite (le-a trecut luciul de nou și hip și cred că tânăra intelectualitate cool e capabilă să aprecieze un demers de descentralizare culturală numai cât timp el prezintă luciul ăsta), turnul luminat și oarecum populat din spate și apoi intrarea în zona obișnuită a galeriei. Instalația din turn s-a dovedit a fi una dintre cele mai vesele experințe ale serii, cu ceea ce păreau a fi marile cărți ale culturii universale (Aristotel, Platon, Toma de Aquino, Augustin, Descartes, Kant, Smith, Locke, Lyotard, Foucault – parcă – și mulți alții) împrăștiate pe jos, în timp ce nu erau, firește, ceea ce păreau să fie. Ascensiunea pe turn mi-a permis să verific scorul și desfășurarea finalei Cupei României, Arena Națională fiind la o aruncătură de binoclu de locul în care mă clătinam în vânt, rugându-mă să fi făcut treabă conștiincioasă ăla de-a instalat scările exterioare pe turn. După cum se vede, a făcut.

Despre  expoziția din galerie nu vă povestesc decât că e deșteaptă, mișto și târziu acasă, adică aproape perfectă, chestie pentru care pot să depună mărturie și ambii Dragoni. Isprava lui Cosmin Haiaș, Sorin Oncu și a Valentinei Iancu merită din plin deplasarea până la capătul lumii și al tramvaiului 46.

Seara a continuat bine la Căminul Artei (surprinzător Teodor Moraru) și la Pop-Up pe Șelari, foarte bine la 418 și Romanian Design Week. Până s-a terminat prost. Extrem, teribil, dezgustător și revoltător de prost. Pentru că am ajuns la palatul Știrbei, unde se întâmpla Milk. Honey. Blood a lui Roman Tolici, care n-are nici o vină, fiind foarte bună.

Experiența anilor trecuți, precum și faptul că toată clădirea se cutremura, m-au făcut să cobor însă la subsol, unde avea loc ceea ce nu pot să consider ca fiind altceva decât cea mai eficientă încercare de până acum de a termina odată cu vechitura asta decrepită și incomodă. După cum știți, de vreo doi ani palatul Știrbei e parazitat de o chestie care se numește Eden, care își semnalizează, pe fațada unui monument istoric (!), prezența cu o firmă de neon roșu demnă de crâșma gării din Bolintin Vale. Asta e o chestie așa-și-așa, pentru că grădina e totuși mișto, deci, dacă vrei un loc unde să te mănânce de viu țânțarii în centrul orașului și să bei chestii nespeciale la prețuri speciale, să zicem că merge și nu face nici un rău.

Deloc același lucru se poate afirma despre ce se întâmpla vineri seară în subsol la Știrbei, chestie pe care nu știu cum s-o descriu altfel decât ca pe un rave de hipsteri drogați (există și altfel de hipsteri? Discutabil, dar nu e locul.) Vreo zece cetățeni bărboși care abia se mai țineau pe picioare se lăbărțau de ici-colo în ritmul unui zgomot cum, vă zic, rar mi-a fost să aud vreodată. Și am auzit, provocat, susținut sau suportat destule zgomote. Dacă nu le-ați auzit niciodată pe Rhetta și Veta certându-se, n-aveți cum să înțelegeți. Nici dacă nu vi s-au clătinat vreodată niște scări sub picioare din alte motive decât cele bahice nu puteți înțelege cum pulsa săraca babă de clădire, care probabil își imagina ea, pe la 1830 când a apărut pe lume, că o să cadă din cu totul alte cauze decât de cutremur antropic. Pe scurt și direct, o clădire care a rezistat la cel puțin șase cutremure serioase, trei revoluții, două războaie mondiale și un sejur pe post de muzeu comunist a ajuns un fel de Kulturhaus reloaded, sau ce naiba o mai fi la modă zilele astea printre bâțâitorii de dubstep și alte electronice furioase. Faptul că toată clădirea tremura sensibil, faptul că praf evident proaspăt de tencuială și zid era depus vizibil pe băncile dintr-o retragere a subsolului, sau ideea că un monument istoric (B-II-m-A-19860, pentru conformitate) se zguduia din toate încheieturile deja descheiate și dislocate pe alocuri (mai ales deasupra ferestrelor, ceea ce spune chestii nasoale despre starea clădirii), nu păreau să dea tresăriri nimănui.

Acum vreo patru ani din cei aproape zece de când a cumpărat (cu cele mai bune intenții, firește) palatul Știrbei – viitoarea fațadă de mall / hotel / ce dracu o mai fi, dar central să fie –, omul de afaceri Ovidiu Popescu se certa cu ceva politicieni pe tema valorificării lui, ceartă ­­garnisită cu niște acuzații de corupție. El afirma atunci că „ipocrizia şi luptele politice nu sunt o soluţie (…) pentru a restaura Palatul şi pentru a-l reda cetăţenilor.” Ceea ce e adevărat. Deocamdată, totuși, la fel de adevărat e și că singura diferență între învinuirea pe care o aducea Ovidiu Popescu ministerelor și miniștrilor care s-au ocupat de palat până recent și ceea ce face Ovidiu Popescu este faptul că el permite degradarea activă a monumentului, spre deosebire de ăilalți, care au lăsat nepăsarea și timpul să-și facă treaba, poate în speranța unui cutremur mai serios care să-i scape mai repede de povară. Fire pragmatică de afacerist, Ovidiu Popescu a sesizat, evident, că elementele naturii sunt prea lente și imprevizibile ca să te bazezi pe ele și că, dacă vrei o treabă bine făcută, e cazul s-o faci cu mâna și bașii altora.

În concluzie, sper ca Ovidiu Popescu, ceilalți administratori ai clădirii și responsabilii petrecerii de vineri seară din barul amenajat la subsol (!) să vină să inspecteze palatul Știrbei în curând. Toți deodată. Molfăind gumă și fumând țigări ale căror chiștoace le aruncă, nepăsători, prin colțuri. Poate pentru a pune la cale viitoarea lui utilizare care, cu siguranță, nu poate fi decât culturală și conformă cu legislația monumentelor istorice. Hai, să fie pe post de figuranți pe-acolo și participanții la petrecerea de vineri. Moment în care, oamenilor, sper cum am sperat la puține chestii în viața mea odioasă, că palatul Știrbei va avea inspirația să facă ceea ce încearcă toți să-l facă să facă de ceva ani, dându-ne nouă ocazia să dansăm pe niște ruine și morminte. Hai că se poate!

10 comentarii

  1. Au! Adică tu ai ieşit la NAG şi n-ai fost la NOPER – Feed Me? La Galateca, cu Saint Machine? Nu bine. Mergi de repară eroarea, până pre 6 iunie.

  2. Când am ajuns eu la Galateca, era moartă. Sau muribundă, totuna, că nu mai aveam chef să mă mai dea careva afară sau să aștepte după mine, politicos dar disperat, după ce am pățit-o la palatul cu design românesc. Din cauză că de grabă din disperare să nu se închidă 418, drept care m-am cărăbănit acolo imediat ce am terminat cu zona Lipscani (în care, btw, nu mai calc în viața mea de Noaptea Galeriilor dacă e vineri seară și meci).
    Zici că. S-a notat.
    Aș zice și io că Make A Point și că 418, dar sunt amândouă departe și știu că te dor ciolanele zilele astea, că plouă cu apă și cu buzdugane de la Rhetta.
    Un singur regret am: e, cred, a treia oară când încerc să ajung la Sarkis (măcar în unul din 3 locuri în care s-a împrăștiat) și nu reușesc. E alunecos franțuzul ăsta.

  3. traduceti intr-o limba de ptecantropi, totusi. sau 418 e ceva rusinos? iar cu noaptea muzeelor, las-o-n iarba petronia, c-a fost anul trecut. poate doar noaptea mai neagra anul asta, ca s-a votat tot pesedeu. bezna.

  4. Martiu, trebuie să punem la cale o addenda la Pantone, pentru că năravul ăsta nu cred că o să dispară prea curând. O să fie nevoie de nuanțe de negru noi și, dacă tot trebuie să le inventeze cineva, de ce să nu fim noi cineva? Prin „noi” referindu-mă la mine și Peracle, bineînțeles. De câteva luni tot ardem chestii încercând să găsim formula perfectă. Cine știe, poate facem și ceva util în procesul ăsta. Am început cu cărțile lui Dan Puric, deci pe drumul cel bun tot suntem.
    418 bineînțeles că e ceva intraductibil. E 418 Gallery, care chiar așa se cheamă și se află, logic, pe Intrarea Armașului, la nr. 12.
    Cât despre Noaptea Muzeelor, asta se întâmplă, așa cum mai au puțin și o fac și alegerile, anual. Dacă ar fi după mine, s-ar desfășura zilnic. Adică noctic. De Noaptea Muzeelor, zic.

  5. observ ca esti o baba anti-hipster cu limbaj hipsteresc, petronia. din concubinajul asta uite ce-a iesit, o relatare cu nume de chestii in care se expuneau chestii in timp ce oamenii erau procupati cu alte chestii mirati ca post-hipsterii isi vedeau de obisnuitele lor chestii de huzur si ruina. cred ca trebuia sa ramai in turn.
    de ce-mi pare oarecum bine, totusi, e ca nu l-ai gasit pe sarkis, dar nu pentru ca nu e frantzuz ci in principiu libanez, un fel de „sergiu” arab, desi ianusul cu trei fetze de care zici ar fi cam armean. ci pentru ca oricât ar fi de sucit, tot nu merita. iti recomand cafeaua kopi luwak foarte presata si percolata, adica masina de aburi sa fie o locomotiva italiana. daca nu gasesti kopi luwak, merge si cu illy, dar locomotiva italiana nu se poate inlocui cu nimic, nici macar cu un italian lover.

  6. ia la mercuriu ce joycian este! :))))))

    in aceeasi aleatorie ordine de idei: care este varsta maxima admisa pentru a fi acceptat ca si hipster? ochelarii pentru 3D-uri se pun ca si ochelari de hipster? Ati citit/vazut Hipster Hitler de la Art? Noaptea Muzeelor e o chestie hipstereasca? Are vreo legatura cu tragerea plapumii peste istorie/arta veche si lumina care se vede in ochii contemporanului de la lanterna cu care se joaca colegul din spatele sau?

  7. Ce limbaj hipsteresc, Mercuriule? Cat despre fenomenul pe care-l descrii tu acolo, el pare sa fie, intr-adevar, ideea Noptii Galeriilor. Despre care si era vorba. Ori nu mai stiu eu sa ma mir, ori am ratat subiectul propriului text, nu stiu ce sa ma sperie mai tare. Iar pe Sarkis il vanez tocmai pentru ca vreau sa ma conving singura. Te invit sa faci acelasi lucru cu ipoteza ca la volanul locomotivei italiene (sau la ce naiba s-o folosi ca sa convingi o locomotiva sa se deplaseze in directia in care vrei) e cel mai bine sa fie un lover italian.

    R van F, n-am idee care-i varsta la care hipsterii devin altceva. Mai interesanta mi s-ar parea problema ce anume devin ei cand devin. Hipster Hitler am vazut azi la Bookfest, Broseph Stalin transmite salutari. Cat despre Noaptea Muzeelor, nu e o chestie hipstereasca. Noaptea Galeriilor, pe de alta parte, cu greu ar putea fi mai. Asta fiind si motivul pentru care merita frecventata, pentru ca, asa imposibil cum pare, probabil ca din hipstereala (si din greseala) se formeaza, as we speak, cultura de maine.

  8. in timp ce tu-l vanezi pe sarkis, petronia, eu iti descriu deliciile tehnicii italiene. iacata masina de aburi a lui mantovani, aka locomotiva:
    ”Macchina per caffè espresso superautomatica.
    La caldaia è equipaggiata con il sistema brevettato Smart Boiler, che evita cali di produzione acqua/vapore anche in condizioni di massimo impiego. Carrozzeria in acciaio inox.”
    desigur, ca sa „mearga” trebuie sa stii unde apesi.

  9. Bre, Ovidiu Popescu, din cate stiu io, e pamant de flori.

  10. Dacă tot am intrat prin sufragerie, să șterg un pic și praful de pe comentarii.
    Joiu aka Jovis, dacă-ți vine să crezi, pe Sarkis încă în vânez, pentru că între timp mi-am rupt un deget de la picior și asta m-a liniștit în privința explorărilor urbane pentru o perioadă. Și dacă nu-ți vine să crezi tot îl vânez, că mai am timp. „Carrozzeria in acciaio inox” sună atât de sexy, încât nu ar trebui să spună de fapt ce spune, ci cu totul altceva. Să văd ce pot face în această privință.

    Ivanilici, ai, bineînțeles, dreptate. Și atunci eu cu cine mă mai cert? Pe cine mai omor? Mi se pare culmea nesimțirii ca omul să moară înainte să am eu ocazia să-l omor. Să văd ce pot face și în privința asta.

    Se anunță o săptămână ocupată. Nu-l supărați pe Akismet încercând să-i mai vindeți programe de dezintoxicare și suplimente pentru erecție.
    De fapt, pentru că sunt atât de minunat de eficientă, una am rezolvat-o deja. Furia mea îndreptățită la adresa celor care se ocupă de palatul Știrbei este moștenită, cu dobândă, de Alexandru Popescu, fiul omului care a pornit toată povestea. El este așteptat la biroul nostru, în orele de relații cu publicul, pentru a-și ridica premiul.
    Mai rămâne să schimb limba italiană. Mă scuzați un pic.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s