Fără cuvinte (şi totuşi cu multe ziceri provenind, culmea, din imagini)

SAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNGSAMSUNG

România pitorească reloaded, episodul mi-e lene să caut cât

Oamenilooooooor,

Momentul suprarealist-absurd al zilei, pentru că fără așa ceva am putea avea iluzia că trăim într-o lume normală la cap, ceea ce e periculos și complet contraindicat: eram, după cum mi se întâmplă destul de des, într-o expoziție. Împrietenindu-mă eu recent cu niște babe cărora le place să le povestesc despre expozițiile pe care le bântui, am zis să fac și niște poze, doar-doar le-oi mai scuti de două-trei mii de cuvinte din partea mea măcar pe tema asta. Ceea ce, mă cunoașteți, înseamnă un sacrificiu care trebuie, din când în când, făcut.

Intru în expoziție, cumpăr bilet, cer voie să pozez. Doamna muzeograf (spre deosebire de vacile cu care suntem obișnuiți cu toții prin muzee, asta era chiar simpatică, amabilă și de treabă, deci doamna muzeograf) îmi dă voie să fac poze. Drept care vizitez expoziția (pe care o mai văzusem o dată acum câteva luni, dar fiind babă senilă trebuia să o revăd), mă târâi pe acolo să fac poze, mi se aprinde lumina ca să am mai multe șanse, mulțumesc pentru gestul atent, admir interioarele (casa Severeanu), mă mai învârt puțin pe acolo, mă duc la budă și dau să plec.

Practic în ușă, vorbind cu doamna muzeograf, o întreb în treacăt de o adresă de e-mail la care să pot da de cei de acolo. Văzând în zare un tip, ea îl cheamă și-i povestește ce vreau. Omul, de altfel directorul instituției, când aude că am făcut poze în expoziție, moare. Învie imediat și-mi spune (calm, e drept și mai ales important) că nu am voie să fac asta, și, mai mult, că nu am voie să povestesc nimănui despre ce am văzut acolo. Mă bușește râsul, crezând că e o glumă. O glumă nu foarte simpatică sau amuzantă, dar totuși o glumă. Omul vorbește, însă, serios.

Moment în care, vă imaginați, începe ceea ce nu pot decât să bănuiesc (ca neprivitoare de filme ce mă știți) că ar fi rezultat dintr-o încercare de dezbatere a regulilor lu’ Fight Club. El că nu e voie, eu că de ce, el că nu, eu că ce-i cu secretomania asta distopică, el că nu, eu că futu-ți exponatele să-ți fut, că dacă mă enervez scriu despre ele din amintiri, ca vizitator privat și plătitor de bilet, peste tot prin lumea asta, în cinci limbi și două jumătăți, el că nu, eu că îi omor pe toți.

După trei minute de dialog al surzilor care l-a făcut pe Ionescu să mă sune de pe lumea cealaltă și să-mi ceară drepturile de publicare, începusem să cred că e, totuși, o glumă dincolo de capacitatea mea de înțelegere. În biroul omului, în care ajunsesem între timp, avem însă o dublă revelație: eu înțeleg motivul deranjului lui, el înțelege că nu am venit să le fur exponatele ca să le închid într-un seif în care să-mi petrec restul zilelor privindu-le la lumina unui bec care filează, așezată pe un fotoliu roșu cu găuri de molie și îmbrăcată doar într-un maiou murdar.

Motivul pentru care omul era exasperat că fotografiasem expoziția și insista că nu pot să povestesc nimănui despre ea în detaliu, fără însă a găsi din prima încercare o formulă articulată de a-mi transmite chestia asta, era simplu: o parte din piese, care sunt ale Institutului de Arheologie, nu sunt încă publicate. Chestie care mi se pare cât se poate de firesc să însemne că ideal ar fi să nu mă apuc să le pun eu peste tot prin internet înainte să scrie oamenii ăia de acolo ce și cum e cu ele. Asta pot să înțeleg perfect, cu atât mai mult cu cât am toate condițiile și înclinațiile să fac la fel într-o situație similară, după cum i-am explicat și lui. Chestie care l-a liniștit și a făcut să ne despărțim oarecum amical, eu rămânând însă toată ziua cu senzația că ceva, cumva, undeva se întâmplă totuși greșit în lumea științifică a țării ăsteia. Nu că au pus în expoziție piese nepublicate, asta mi se pare de-a dreptul minunat, fără glumă (deși dacă s-ar fi apucat de făcut un catalog al expoziției, ar fi fost mișto de ascultat discuția asta purtată între director, care dorea să apere exclusivitatea pieselor, și director, care dorea o prezentare reprezentativă a unei expoziții, totuși, foarte bună). Ci că un incident care nu a fost, totuși, un incident, a necesitat practic rezerva mea de bunăvoință și răbdare pe un secol ca să nu se transforme în ceva radioactiv. Sper că vi se pare la fel de relevant ca și mie faptul că tocmai am rămas fără răbdare pe un secol de-acum înainte.

A, și ca să nu lăsăm lucrurile în suspensie, pentru că expoziția chiar merită (dacă sunteți pasionați de istorie și arheologie, altfel nu, ca să nu mă înjurați fără motiv. Așteptați să vă dau motive, în general nu durează foarte mult). Este vorba despre Jupiter de partea ta. Zei și oameni în Antichitate la Dunărea de Jos, în casa George Severeanu, vis-à-vis de Institutul de Arheologie, pe Henri Coandă colț cu Nicolae Iorga. Care este realmente, atât ca documentație, cât și ca așezare în săli, luminare a exponatelor și calitate a textelor de sală (care îți amintesc despre ce ar trebui să fie vorba, de fapt, în textele de sală), una dintre cele mai bune expoziții cu profil istoric pe care le-am văzut în ultimii mulți ani. Dacă sunteți pasionați de istorie, duceți-vă. Nu uitați să faceți poze.

Din contribuțiile Petroniei Marcs la istoria României

Oamenilor,

Zilele trecute, mă duceam dintr-un loc, să zicem Botswana, într-un alt loc, să zicem debaraua din hol, unde aveam toate intențiile să caut umbrela pe care îmi tot urlă de vreo trei luni o babă prietenă că i-am furat-o. Ceea ce nu e adevărat, pentru că eu fur doar cărți, haine, conserve de fasole, măști funerare mayașe și alte cărți (asta când nu fur fix aceleași cărți de înainte).

Cum mă gândeam eu pe unde aș putea să caut umbrela aia care sigur va fi găsită în frigiderul babei care mă învinuiește de asemenea orori, uitând că e senilă și că probabil a băgat umbrela în frigider, am dat în oraș peste următoarea chestie. Care se vrea a fi un fel de monument prudent în cinstea vârstei orașului în care avem simțul umorului să locuim.

DSC_2914

De observat că, având în vedere ce s-a comis în ultimii ani la capitolul „monumente” prin București, prudența tortului de tablă este aproape binevenită. Sigur – insipidă, bolovănoasă și fără identitate vizuală, dar cel puțin nu pretinde nimic. Ba mai mult, chiar ne felicită pe toți, după cum puteți vedea mai jos și sper că o să vă printați pe o etichetă mică de lipit pe buletin, ca alea de vot.

DSC_2915

Ceea ce nu înțeleg eu este meritul bucureștenilor de azi pentru faptul că trăiesc la 555 de ani de la prima atestare documentară a orașului. Ca ce chestie, adică, să primească toată lumea felicitări pentru faptul că Bucureștiul face acuși 555 de ani (de care știm)? O să se facă un rând la primărie, la ghișeul de distribuit felicitări, de mă doare capul numai când mă gândesc. Și asta nu-i corect, oamenilor, pentru că eu chiar am avut o contribuție pentru care merit felicitată.

Acum aproape 555 de ani, cred că eram la șasea, maxim a șaptea reîncarnare. Având în vedere că mă reîncarnez mereu în exact aceeași babă, înțelegeți că e ușor de pierdut socoteala. Palatul de la Curtea Veche, care pe atunci era practic Curtea Foarte Nouă, sau Curtea 3.1 (mi se pare că și scria asta pe o piatră din Turnul de Sus), era abia construit. Încă n-aveau acoperișuri și pereți toate camerele, motiv pentru care ambasadorii și călătorii străini care poposeau la Curte răceau tot timpul. Au lăsat detaliul ăsta în afara relatărilor, așa cum au lăsat și curvele de protocol, fiindcă nu dă bine să povestești așa ceva când împăratul, regele sau sultanul tău te trimite să faci lucruri serioase.

Era un septembrie destul de rece. Nu că ploua, sau ceva, dar era rece. Stăteam cu toții înfofoliți prin camere, iar pe coridoare zburau câinii. Se loveau, din când în când, de câte un boiernaș venit cu petiții la Vlad. Băiat bun, nu-i lăsa niciodată să aștepte mai mult de cinci ani.

Unul, în special, Andrei nu știu cum, umpluse de coji de fasole toate coridoarele, tot pândindu-l pe Vlad ca să-i ceară un act. Pentru că fasolea ronțăită de Andrei, boier mărunt cu apetit gigantic, începea să contribuie periculos la curenții care și așa făceau palatul abia locuibil, cât și pentru că există un număr totuși finit de bătălii pe care le poți duce ca să eviți să vorbești cu cineva, Vlad l-a chemat într-o zi pe boierul Andrei în biroul lui și l-a întrebat ce și cum.

Când a auzit că ăla voia doar ceva afaceri cu terenuri, s-a înseninat vizibil. De bucurie, a tras în țeapă un boier din rezerva de stat (cunoscută și sub numele de Divan) și, pentru orice eventualitate, l-a invitat pe Andrei să stea pe scaunul care avea cea mai bună priveliște asupra scenei. (De altfel, existau doar două scaune în tot palatul, așa că nu prea ar fi avut oricum foarte multe opțiuni.) I-a dat vreo trei poiene pline de scaieți și cârtițe, rămase ale nimănui, și era să facă greșeala să-l trimită la treburile lui.

Când, oamenilor, am ieșit de după cufărul cu acte, unde mă băgasem să citesc și eu liniștită Varlaam și Ioasaf, în franceză. Se alarmase în mine spiritul de cancelarie, antrenat în studiile prin Veneția și Viena, care îmi spunea că vorba volant, scripta nu. L-am luat pe Vlad deoparte și i-am explicat că, fără un act care să dovedească dania, n-o să scape niciodată de numitul Andrei, care va reveni ca ciuma, din doi în doi ani, pretinzând că Vodă i-a promis marea cu sarea, dar nu i-a dat nimic niciodată, și că așa nu se pot face afaceri cu statul. A stat Vlad, s-a gândit, s-a uitat de jur-împrejur după cineva care să știe să scrie, apoi și-a amintit că era în Valahia și s-a uitat la mine, cu o jale grăitoare în priviri.

Moment în care, ca orice musafir de bun simț, m-am oferit să scriu eu țidula, cu atât mai mult cu cât tocmai absolvisem cursurile de slavonă ale Universității din Târnovo. Zis și făcut, și am profitat de ocazia asta ca să mai împing puțin Valahia înainte, băgând precizarea că și fetele din familie pot moșteni ploconul domnesc. A fost o negociere la sânge pe chestia asta. Literalmente, pentru că Vlad tot mai sugea câte un câine cules de pe culoar, uitându-se cu poftă la Andrei din când în când.

Fluturau pe toate streșinile potăi deshidratate ca stafidele, iar stelele luceau prin toate tavanele palatului când, într-un final, am învins. Scrisesem, literalmente, istoria. Și pentru că GPS-ul nu fusese încă inventat, în ciuda eforturilor mele și a discuțiilor aprinse cu Leo pe tema asta, n-am putut să-i dăm tag, așa că am scris într-un colț „s-a înscris în septembrie 20, în cetatea Bucureşti, în anul 6968”.

Acum știți. Na, nu zic că am adus cultura în București. Dar am adus Bucureștiul în istorie. Unde ar fi intrat și fără mine, normal, doar că cine știe când. Așa că eu, una, o să mă duc pe 20 septembrie să-mi primesc punga cu felicitări de la primărie. Ca să am pe ce să le pun în sufragerie, toate celelalte socluri fiind ocupate cu Giacometti, Michelangelo și statuete de Tanagra, o să mai fac încă un bine orașului și o să fur și monumentul ăla aniversar din piața Victoriei. De câini, gropi și borduri sper că mă pot baza că vă ocupați voi.

Pa

Babelor,

În ultima vreme nu am mai scris pe blogul ăsta, și nici nu sunt de acord cu unele chestii scrise de alții aici. Prin urmare, mi se pare logic și corect să anunț că mă retrag și să vă doresc tuturor o viață frumoasă. Pisicile le iau cu mine.

Vă pup,

Rhetta

PS, vizavi de tânguielile Academiei Cațavencu: cine nu e de acord cu condițiile de muncă, are întotdeauna libertatea să își schimbe jobul. E drept, mulți n-o fac pentru că nu i-ar angaja nimeni.

Modelul românesc, lecţia Adamescu: cum să faci praf un biznis

Îl înjuram la greu pe Doru Buşcu acum vreo 2 ani când, iritată de faptul că omul se credea unica autoritate în ale umorului românesc, cuteza să ridice vocea la recent achiziţionata marcă Academia Caţavencu.

Îl înjuram degeaba, însă. Pe lângă faptul că omul scrie foarte bine, fiind unul din cei mai buni editorialişti din România (dacă nu chiar singurul, că Dinescu nu se mai pune), instinctul îi spunea că ceva nu miroase bine:

1. Că lui Adamescu îi vor flutura la un moment dat cătuşele pe la urechi. Acum, sincer, aşteptăm ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu panarama aia de fi-su.

2. Că redacţia nou instituită e proastă. Complet adevărat. Oamenii cu o brumă de talent care au fost aduşi iniţial nu au fost lăsaţi să-şi facă treaba, fiind înlăturaţi rapid (3-6 luni) din pricina gusturilor absolut mediocre în ale umorului românesc pe care le deţineau Adrian Rus (omul cu banii, pe care după cum veţi vedea mai jos nu-i dădea niciodată) şi Alexander Adamescu, băiatul de care vorbeam mai sus şi căruia i-ar sta la fel de bine legat ca şi lu taxu. Marele umor care se trafica la faţa locului nu se limita însă, din păcate, la aceşti doi oameni. Fiind nişte indivizi atât de glumeţi şi de veseli, considerau oportun să numească oameni asemenea lor în funcţiile imediat următoare pe parte ierarhică, ridicând întreg acest lăcaş al hazului pe nişte culmi ale isteriei de râs. Adică efectiv te căcai pe tine în hohote, drept care finalitatea logică era că şi începeai să plângi la un moment dat, fiind singurul mod în care puteai să-ţi transformi starea de hăhăială absolută în aşa fel încât să nu crăpi. După care sigur că până şi plânsul se mai liniştea şi o dădeai într-o smiorcăială ceva mai relaxată, care îşi arăta curând adevăratul scop: lacrimi de durere în cur, sau de cât de netalentaţi erau majoritatea. Glume, efectiv, de doi lei care justificau (sperau ei) salariile a unu-doi oameni de paie care altminteri n-ar fi avut niciun rost în viaţă.

Mai jos, prin urmare, sfârşitul evident şi glorios al acestei stări de fapte care nici măcar n-a durat prea mult, aşa încât în afară de Adrian Rus şi încă vreo alţi doi-trei slugoi siniştri nu cred să-şi fi tras cineva prea mulţi bani deoparte.

P.S. – îndemn puternic pe cei care nu cunosc subiectul îndeaproape să nu comenteze aiurea la această postare, rugându-i să se ocupe, eventual, de activităţi ceva mai utile.

P.S. 2 – în ceea ce priveşte ce urmează să citiţi, nu cred deloc în povestea cu „tirajul care creştea, fiind o performanţă unică” etc. etc. Eu am peste 800 de prieteni în lista de FB, dintre care unul (1) singur dădea share la ce postau aceşti băieţi pe site-ul lor. Nu-i dau numele de ruşine, fireşte. Cred că lista mea de FB este reprezentativă pentru o anumită pătură a potenţialilor cititori a unei astfel de reviste şi mai cred că lipsa lor de interes pentru aşa-zisele glume care se scriau în AC, este absolut simptomatică pentru câţi presupuşi cumpărători avea ziarul la chioşc. Adică foarte aproape de 0. ZERO.

Comunicat de presă:

Academia Cațavencu își suspendă activitatea editorială

București, 19.06.2014: Redacția Academiei Cațavencu nu mai are chef de glumă. Administrația trustului de presă în care este inclusă această revistă este, ea însăși, o poantă. O poantă bună- dacă este văzută dinafară, sau o poantă proastă, dacă este suportată dinăuntru.

Astfel, numărul care urma să apară în ziua de 23 iunie 2014 nu va mai apărea (sau cel puțin nu în această formulă editorială). De asemenea, se suspendă și segmentul online al revistei – site și pagina de Facebook.

Facem acest lucru pentru că ne iubim revista, cititorii și meseria. Și pentru că ne respectăm pe noi înșine suficient de mult, încât să nu-i lăsăm pe alții să ne înjosească.

De ceva timp, Academia Cațavencu funcționează într-o situație hilară: nu ajutată de administrația trustului de presă din care face parte ci, cumva, în ciuda acesteia.

Este neplăcut, dar relativ obișnuit în presă, ca salariile să nu fie încasate la timp. Însă nu e deloc firesc ca, față de subiectul întârzierilor salariale de luni de zile, Adrian Rus, directorul general al companiilor grupului de presă Medien Holding, să aibă următoarea poziție, exprimată într-un e-mail, cităm: „Daca e vorba de salarii din nou am sa v-o spun pentru ultima oara: CINE POATE CREDITA ACEASTA ACTIVITATE SI SI-O ASUMA, SA RAMINA! CINE NU, SA PLECE INSTANT! (…) ESTE ULTIMA OARA CIND MAI SPUN ACEST LUCRU! URMATOAREA DATA CIND IMI ADUCI ACEST LUCRU IN DISCUTIE (…), VA ASIGUR CA PLECATI!” (n.r.- majusculele aparțin autorului mesajului)

Putem face foarte multe lucruri pentru această revistă și pentru cititorii ei, dar nu putem fura din portofelul soțiilor ca să putem susține (să putem„credita”), astfel, nenumăratele și interminabilele gafe ale celui care, chipurile, o administrează. Și, mai cu seamă, nu putem tolera o astfel de atitudine sud-americană, de proprietar de plantație bananieră.

ACADEMIA CAȚAVENCU a fost și este, încă, o revistă citită. O spun vânzările la chioșc, în creștere, până când administrația a luat nefericita decizie de a scădea tirajul. Această creștere este o performanță (din câte știm, unică în trustul nostru, și rară în presă, în general), dar este o performanță greu de susținut, atâta vreme cât administrația pare să facă tot ce-i stă în putință pentru a contrazice această tendință.

Să fii sunat cu trei-patru ore înaintea tipăririi revistei și să ți se spună că se reduce cu patru numărul paginilor acesteia, apoi, la insistențele redactorului-șef, să se descopere că economia obținută astfel ar fi derizorie (și, desigur, invers proporțională cu deficitul de imagine) este încă o dovadă clară a amatorismului lăutăresc cu care se „administrează” această revistă.

De parcă n-ar fi suficient, Directorul General Adrian Rus intenționa să inaugureze o politică editorială unică în presa românească: redacția să-i propună vânzătorului ei de publicitate clienți și campanii publicitare, iar vânzătorul, la rândul său, să ofere teme de articole (generale, nu publicitare!), să judece valoarea de umor a conținului revistei, ba chiar să aleagă coperta revistei.

În concluzie, redacția Academiei Cațavencu nu este dispusă să scrie gratis, la comanda administratorului de trust, cu acordul portarului și cu supervizarea femeii de serviciu.

Majoritatea Redacției Academia Cațavencu

Dual Balkan @ ArtXpert și Discovery suge din ce în ce mai prost

Oamenilor,

Dacă tot n-am crăpat încă, nici voi, nici eu*, zic că ați putea să dați o fugă sâmbătă seară până la ArtXpert, să vedeți live și în direct cum stă chestiunea cu expresionismul balcanic din ziua de azi, sub formă de Dual Balkan. Dacă aveți nevoie de motive, vă zic doar că pictură de Paul Hitter pe fotografii de Marina Obradovic, chestie care arată de parcă decorativismul artei rome s-a futut cu cromatica Fauvistă și cu linia Expresionistă, au intrat în orgie și niște poze alb-negru de romi mișto, iar progenitura rezultată reușește, cumva, să fie un lucru deloc rău.

dual balkan

Dacă vi se ia de chestii artsy la Street Delivery, merită să dați o fugă să vedeți și niște artă. Pe Puțul lui Zamfir 45, la ora 19. Poftim și event de Facebook, că înțeleg că fără așa ceva nu mai există nimic. Pân-atunci, bahtalo!

*Despre verișoarele mele nu mă simt în stare să presupun nimic, de vreme ce își fac veacul actualmente prin Rusia, încercând să facă odată pentru totdeauna ordine în cazul misterului din trecătoarea Dyatlov, pentru ca apoi să-i snopească binemeritat și repetat pe cei de la Discovery care se trezesc la OTV.