România pitorească reloaded, episodul mi-e lene să caut cât

Oamenilooooooor,

Momentul suprarealist-absurd al zilei, pentru că fără așa ceva am putea avea iluzia că trăim într-o lume normală la cap, ceea ce e periculos și complet contraindicat: eram, după cum mi se întâmplă destul de des, într-o expoziție. Împrietenindu-mă eu recent cu niște babe cărora le place să le povestesc despre expozițiile pe care le bântui, am zis să fac și niște poze, doar-doar le-oi mai scuti de două-trei mii de cuvinte din partea mea măcar pe tema asta. Ceea ce, mă cunoașteți, înseamnă un sacrificiu care trebuie, din când în când, făcut.

Intru în expoziție, cumpăr bilet, cer voie să pozez. Doamna muzeograf (spre deosebire de vacile cu care suntem obișnuiți cu toții prin muzee, asta era chiar simpatică, amabilă și de treabă, deci doamna muzeograf) îmi dă voie să fac poze. Drept care vizitez expoziția (pe care o mai văzusem o dată acum câteva luni, dar fiind babă senilă trebuia să o revăd), mă târâi pe acolo să fac poze, mi se aprinde lumina ca să am mai multe șanse, mulțumesc pentru gestul atent, admir interioarele (casa Severeanu), mă mai învârt puțin pe acolo, mă duc la budă și dau să plec.

Practic în ușă, vorbind cu doamna muzeograf, o întreb în treacăt de o adresă de e-mail la care să pot da de cei de acolo. Văzând în zare un tip, ea îl cheamă și-i povestește ce vreau. Omul, de altfel directorul instituției, când aude că am făcut poze în expoziție, moare. Învie imediat și-mi spune (calm, e drept și mai ales important) că nu am voie să fac asta, și, mai mult, că nu am voie să povestesc nimănui despre ce am văzut acolo. Mă bușește râsul, crezând că e o glumă. O glumă nu foarte simpatică sau amuzantă, dar totuși o glumă. Omul vorbește, însă, serios.

Moment în care, vă imaginați, începe ceea ce nu pot decât să bănuiesc (ca neprivitoare de filme ce mă știți) că ar fi rezultat dintr-o încercare de dezbatere a regulilor lu’ Fight Club. El că nu e voie, eu că de ce, el că nu, eu că ce-i cu secretomania asta distopică, el că nu, eu că futu-ți exponatele să-ți fut, că dacă mă enervez scriu despre ele din amintiri, ca vizitator privat și plătitor de bilet, peste tot prin lumea asta, în cinci limbi și două jumătăți, el că nu, eu că îi omor pe toți.

După trei minute de dialog al surzilor care l-a făcut pe Ionescu să mă sune de pe lumea cealaltă și să-mi ceară drepturile de publicare, începusem să cred că e, totuși, o glumă dincolo de capacitatea mea de înțelegere. În biroul omului, în care ajunsesem între timp, avem însă o dublă revelație: eu înțeleg motivul deranjului lui, el înțelege că nu am venit să le fur exponatele ca să le închid într-un seif în care să-mi petrec restul zilelor privindu-le la lumina unui bec care filează, așezată pe un fotoliu roșu cu găuri de molie și îmbrăcată doar într-un maiou murdar.

Motivul pentru care omul era exasperat că fotografiasem expoziția și insista că nu pot să povestesc nimănui despre ea în detaliu, fără însă a găsi din prima încercare o formulă articulată de a-mi transmite chestia asta, era simplu: o parte din piese, care sunt ale Institutului de Arheologie, nu sunt încă publicate. Chestie care mi se pare cât se poate de firesc să însemne că ideal ar fi să nu mă apuc să le pun eu peste tot prin internet înainte să scrie oamenii ăia de acolo ce și cum e cu ele. Asta pot să înțeleg perfect, cu atât mai mult cu cât am toate condițiile și înclinațiile să fac la fel într-o situație similară, după cum i-am explicat și lui. Chestie care l-a liniștit și a făcut să ne despărțim oarecum amical, eu rămânând însă toată ziua cu senzația că ceva, cumva, undeva se întâmplă totuși greșit în lumea științifică a țării ăsteia. Nu că au pus în expoziție piese nepublicate, asta mi se pare de-a dreptul minunat, fără glumă (deși dacă s-ar fi apucat de făcut un catalog al expoziției, ar fi fost mișto de ascultat discuția asta purtată între director, care dorea să apere exclusivitatea pieselor, și director, care dorea o prezentare reprezentativă a unei expoziții, totuși, foarte bună). Ci că un incident care nu a fost, totuși, un incident, a necesitat practic rezerva mea de bunăvoință și răbdare pe un secol ca să nu se transforme în ceva radioactiv. Sper că vi se pare la fel de relevant ca și mie faptul că tocmai am rămas fără răbdare pe un secol de-acum înainte.

A, și ca să nu lăsăm lucrurile în suspensie, pentru că expoziția chiar merită (dacă sunteți pasionați de istorie și arheologie, altfel nu, ca să nu mă înjurați fără motiv. Așteptați să vă dau motive, în general nu durează foarte mult). Este vorba despre Jupiter de partea ta. Zei și oameni în Antichitate la Dunărea de Jos, în casa George Severeanu, vis-à-vis de Institutul de Arheologie, pe Henri Coandă colț cu Nicolae Iorga. Care este realmente, atât ca documentație, cât și ca așezare în săli, luminare a exponatelor și calitate a textelor de sală (care îți amintesc despre ce ar trebui să fie vorba, de fapt, în textele de sală), una dintre cele mai bune expoziții cu profil istoric pe care le-am văzut în ultimii mulți ani. Dacă sunteți pasionați de istorie, duceți-vă. Nu uitați să faceți poze.

4 comentarii

  1. Babo, da-mi voie sa nu inteleg de ce ti-ai consumat rezerva aia de rabdare (cu doua precizari, prima ca nu spun asta in virtutea firii mele etern conflictuale, a doua ca ma enerveaza ca acum nu mai pot apela eu la zisa rezerva). Adica… expozitia asta e acolo de ceva timp, daca ai vazut-o deja a doua oara. Apoi, ei au acces la obiecte cind si cum vor muschii (aia de-i deseneaza acum Dragoana) domniilor lor, le pot face fotografii cu cele mai mirobolante aparate, pe cind tu le privesti prin niste geamuri si le pozezi cu telefonul. Si in conditiile astea lor le e frica ca ai putea sa publici ceva care sa „steal their thunder”, vorba lu’ Monica din Friends (sau Rachel, nu mai stiu, nu conteaza).

    Deci nu, nu inteleg de ce-i intelegi. In plus, nu inteleg nici cum poate alege cineva sa dea un eventual articol laudativ din mina pentru unul macar partial (si justificat de chiar actiunile lor) negativ de pe gard.

  2. Dragoane, cred că suntem martori la prima dată din istorie când ești mai puțin conciliant decât mine. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ți fac englezii ăia acolo.
    Din fericire pentru oamenii din poveste, o să fiu prea ocupată să public această descoperire ca să am timp să cutremur lumea arheologiei mondiale. Or fi proaspăt descoperite piesele, deh. Și deh nr. 2, nu trebuie să fie proaspăt descoperite ca să fie subiectul vreunei cercetări în curs. Cumva, înțeleg. Dacă abia acum au venit de la curățare și au apucat să le facă poze bune, dar n-a apucat să apară articolul despre ele, sau așa. Rămân la ideea că le înțeleg, totuși, punctul de vedere.
    Nu și mania persecuției și conspirației.

  3. Nu e un caz izolat. Am cunoscut un custode (Casa memorială Rebreanu) care a interzis… accesul presei. Atâta poate.
    Îmi mai aminteşte de o directoare de şcoală generală care, la plecarea în concediu, a încuiat şcoala şi a luat cheile cu ea.
    Wild Carpathia?

  4. Babo, asta nu inseamna decit ca nu m-ai vazut in circumstantele potrivite. Exista un nivel al absurdului si irationalitatii pe care nu-l mai compenseaza nici un apel la diversitatea perspectivelor, chestia aia care ma face de obicei mult mai conciliant. Reactia mea fiind cu atit mai puternica cu cit asteptarile pe care le am de la cauzatorul iritarii sint mai mari.

    @Zorin Diaconescu Nu cred ca fenomenul este unul pur romanesc sau ca s-ar manifesta el la noi mai abitir decit la altii. As putea cel mult sa cred ca el are la noi forme ceva mai simple si mai evidente decit la altii. Da’ m-am plimbat suficient de mult prin lume incit sa nu mai cred c-am fi noi buricul pamintului nici macar in rele.

    Apropos de asta, citeam acu’ multi ani un studiu (evident ca nu mai stiu de cine era facut si pe unde l-am gasit) care descoperise faptul ca, cu doar citeva exceptii, in toate tarile pamintului exista un echivalent al expresiei „ca la noi, la nimenea”. Deh… frustrarea de acasa nu se potriveste cu aia din tirg.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s