Misiunea „Molia”

Oamenilor,

Cred că era alaltăieri. Parcă da. Sunt sigură că n-a trecut mult timp de atunci, așa că să zicem că era alaltăieri și să zicem că mi s-a stricat ceasul. În orice caz, stăteam pe un fotoliu citind de peste două ore (judecând după poziția imposibilă în care ajunsesem) Originile totalitarismului, când s-a auzit iar sunetul ăla enervant și, din fericire, rarissim, care mă anunță că cineva stă în fața ușii mele și vrea de la mine ceva care în general mă indispune.

Previzibil, în fața ușii era baba Signoria. Așa o cheamă, nu e vina ei. E singurul lucru la ea care nu e vina ei. Ai ei au visat toată viața să viziteze Italia, și pentru că mai avea deja o soră pe nume Florența, na. Baba Signoria e unul dintre puținii oameni care par să nu-și schimbe absolut niciodată hainele și totuși nu put decât a bitter, praf și ziare vechi. Același caftan de catifea mov, același turban cu ciucuri, aceiași ochelari cu rame mult prea groase (baba Signoria nu e hipsteră, e doar foarte chioară), aceleași pete de dulceață de căpșuni pe mâneci. În fine. Motivul pentru care vizitele babei Signoria sunt insuportabile, în afară de mizantropia mea, este cel că ele tind să se întindă de la una la alta, adică să nu se termine, cumva, niciodată. Pentru că atunci când începe să vorbească despre pisicile, câinii, șobolanii, dihorii, nurcile și șopârlele care îi mișună prin casă, și pe care le-a salvat de prin toate colțurile, tomberoanele și vizuinile lumii, baba Signoria poate doar cu greu și cu mari eforturi fi oprită. Chiar și de către mine. (E drept, turbanul ăla îi acordă un avantaj incorect, amortizând aproape toate chestiile pe care i le arunc în cap, sistematic, începând cu minutul 31 al vizitelor ei.)

 Bun. Baba Signoria de partea cealaltă a ușii, eu, cu cartea în mână și ochiu’ pe vizor, stăm așa și ne holbăm una la alta vreo cinci minute, după care ea începe să plângă. Scoate dintr-un buzunar invizibil un polonic, o colivie pliantă și, finalmente, o batistă plină de găuri, cu care începe să-și strecoare mucii pe covorașul meu de la intrare. Pentru că abia îl adusesem de la spălătorie, mă hotărăsc să-i deschid, că altfel e în stare să campeze acolo un an și ultimul rapel pe bloc s-a terminat într-un fel care mă face oarecum reticentă să repet experiența prea curând. Deci deschid.

„Știam că ești acasă”, zice baba Signoria.

„Eram la baie”, răspund, terminând ultimul rând din capitolul zece pe după ușă.

„Ăhă. E bună cartea?”

„Foarte.”

Începe iar să plângă: „Și ele erau bune, dragele mele, și mi le-au luaaaat și acum n-o să le mai văd, și ce se fac ele săracele printre străinii ăia haini, ofofofof!”

Mă rog să fie vorba măcar despre nurci. Sau despre șopârle. Dar nu. După cum aflu fără să fi întrebat, este vorba despre moliile babei Signoria. Care erau aproape mature, în număr de cincizeci și foarte binecrescute. Nu rodeau decât batiste de mătase și fotolii de pluș, și-și cereau scuze de fiecare dată, în cor, pe trei voci.

Dar cine i-a furat, totuși, moliile babei Signoria? – sunt sigură că vă întrebați la fel de intens ca și mine, cu diferența că voi nu stați la un metru de fosta mamă a moliilor, deci puteți să asortați acestei întrebări mutra corespunzătoare. Păi, după cum aflu, din nou, fără să fi întrebat, nimeni altcineva decât muzeul Antipa. Aoleu!

Indignată și înclinată, cum mă știți, spre corijarea tuturor anomaliilor comportamentale muzeale românești, înșfac halebarda de duminică (între timp am găsit-o, era în capul lui… hifdhofhdhfhdhhfgdhfhd… pierd semnalul… fhdohfdohfdhhg) și pornim amândouă, val-vârtej, spre muzeul Antipa, chitite să îndreptăm mai cu ciocanul, mai cu toporul, această nedreptate.

Unde ce să vezi? Dăm cu nasul (baba Signoria literalmente, pentru că chiar e foarte chioară) de un afiș care se lăuda taman cu posesia moliilor în discuție, doar că le spunea Expoziție de fluturi vii. Ne sfătuim noi, ne învârtim, era ziua în amiaza mare, dacă ne întorceam acasă ca să așteptăm noaptea probabil ne era lene să mai ieșim, așa că decidem să intrăm sub acoperire, ca vizitatori de bună credință, cu aparate foto și tot. Ok, așa facem. Întrebăm niște cetățeni inocenți din tabăra inamică, ei ne îndrumă spre locul faptei. Insist către baba Signoria că cutia de plexiglas la care ajungem trebuie să fie intrarea în vreo incintă atât de discret amenajată pentru o experiență expozițională ideală, încât e invizibilă. Dușmanul se pricepe, notez cu ranchiună admirativă. Intrăm în cutiuță, unde ne lovește trenul unei călduri umede demne de orice junglă, și întrebăm cât costă să intrăm la expoziție. Aflăm că 12 lei, ceea ce ni se pare cam mult, dar o operațiune de salvare de asemenea importanță merită. Oricum, probabil ceea ce urmează justifică în sine suma, chiar și făcând abstracție de intențiile noastre justițiare.

Hm. Dușmanul e mult mai insidios decât credeam, observ, pentru că a reușit să facă să treacă drept expoziție de fluturi tropicali vii o cameră mai mică decât debaraua mea, în care dormitează la căldură maximum cincizeci (mai degrabă treizeci, cred) de dihănii înaripate, de două varietăți, albastre și portocalii, plus o insectă din aia care face pe bățul. Mă uit la baba Signoria, are ochii umezi, dar s-ar putea să fie și de la căldură. În orice caz, nu mai stăm pe gânduri, în principal din cauza reacțiilor mele cunoscute la căldură și la irosit banii de vin pe prostii cu costuri disproporționate în raport cu realitatea. Eu pocnesc peste cap cu Originile totalitarismului femeia care stă de pază în seră, baba Signoria își desface turbanul, cele maximum cincizeci (dar mai degrabă treizeci) de molii se înghesuie în el, și misiune îndeplinită.

Ceea ce înseamnă nu doar că nu o s-o mai văd pe baba Signoria cel puțin jumătate de an, ci și că v-am scutit de tentația de a da 12 lei ca să vedeți o expoziție de fluturi tropicali vii, despre care să aflați că înseamnă maximum cincizeci (dar mai degrabă treizeci) de bucăți de două varietăți jumate, înghesuite într-o saună de patru pe trei metri și plictisite să joace această farsă. Cu plăcere.

Chestii de căcat vs. chestii căcătoare (studiu asupra naturii umane)

Oamenilor,

Nelson Mandela n-avea dreptate.

Da, știu, o să ziceți că nu-i frumos din partea mea să zic asta despre un om care fie a trăit nasoale ca o consecință a ceea ce a zis, fie a zis ce-a zis ca o consecință a nasoalelor trăite, dar care, oricum ai lua-o, avea pentru opiniile și declarațiile lui o platformă pe care nu vreau să mă gândesc cât de mulți dintre noi și-ar permite-o.

Totuși, el nu avea dreptate. Sigur, poți să afli foarte multe despre o societate cunoscându-i închisorile, dar asta nu ajunge ca să o cunoști cu adevărat. Asta poți să faci doar cunoscându-i reclamele. Faptul că, de la Guy Debord și a sa genială La société du spectacle încoace, o căruță de sociologi, antropologi și filosofi se ocupă de relația asta în mod mult mai deștept decât aș putea eu s-o fac vreodată mă scutește de vreo trei mii de cuvinte argumentative. Nu vă bucurați prea devreme. Așteptați până la observația că, din punct de vedere al reclamelor, noi, românii, suntem în sfârșit în rând cu restul lumii.

Inclusiv la ce spun despre noi reclamele la hârtie igienică. Acum puteți să vă bucurați.

De ideea că cururile noastre sunt atât de sensibile încât trebuie șterse cu puf de lebădă nu mă leg, că premisa e prea simplistă. Recent, însă, am devenit mândrii destinatari ai unei reclame la hârtie igienică care chiar ne spune ceva despre noi (în afară de faptul că există o parte din populație, care ar putea fi descrisă ca având afecțiuni cognitive congenitale severe, capabilă să râdă duios, din cadrul ușii de la baie, către mâța care tocmai le-a masacrat sulul de hârtie de 40 de lei baxul). Anume, că a pătruns și în rândul populației feminine românești testul suprem al succesului în viață: dresarea partenerului întru coborârea colacului de la WC și victoriile conexe. După cum știți, această problemă stă la baza unei întregi literaturi, a unei întregi cinematografii și a unei felii serioase din internet, toate născute de întrebarea „îl iubesc așa cum e, dar nu-l mai suport, deci cum îl schimb fără să renunț la el, că am o vârstă, altul cine știe când găsesc și nu vreau să mor fată bătrână și să-i dau satisfacției mătușii Maricica?” (Cu aproximativ 40.200.382.299 de variante cunoscute.)

Zewa, care încearcă de mii de ani să ne convingă că nu știm să trăim dacă nu înfundăm buda de zece ori pe lună cu hârtia sa igienică în 4 straturi, a simțit această schimbare de paradigmă (toilet paper turn, i-ar spune filosofii contemporani, spre bucuria unor Rorty, Foucault, Russell sau Barthes). Și a sărit pe ea, oferind milioanelor de femei a căror frustrare majoră în viață e faptul că partenerii lor nu pot fi dresați să arunce tubul gol al sulului de hârtie igienică la gunoi soluția fericirii conjugale: Zewa Aqua Tube, hârtia igienică al cărei tub poate fi aruncat în budă, că se dizolvă în apă. Evrika, veți spune și veți avea dreptate.

Gata cu certurile cauzate de scopurile diferite în viață, de cine cât și ce face în casă și de educația copilului. Problema supremă, constând în capacitatea (sau in-) de a arunca tubul de hârtie igienică la gunoi, a fost rezolvată pentru totdeauna, spre fericirea eternă a cuplurilor de toate felurile și a instalatorilor. Nu e suprema first world problem. E pace mondială și veselie intergalactică.

Despre cum își convinge femeia partenerul să și facă chestia asta, având în vedere că omul nu e capabil de gestul elementar al aruncării unui tub de carton într-un coș de gunoi, bănuiesc că trebuie să stăm tuned ca să aflăm în continuarea serialului. Eu, una, știu că aștept cu sufletul la gură.

Și, pentru că tot veni vorba de hârtie igienică și postarea asta nu poate rata ocazia să fie chiar mai lungă, uite, bă Zewa, când se pot lăuda oamenii cu ceva care ține de tuburile de hârtie igienică:

Omul se cheamă Junior Fritz Jacquet, e francez și, după cum vedeți, scopul în viață pe care îl dă el tuburilor de la hârtia igienică te cam face să te caci pe tine. Ceea ce e bine, pentru că omul probabil nu s-ar supăra să primească materiale de lucru. Prin urmare, bă Zewa, termină cu prostiile, că pseudo-invenția asta de Aqua Tube nu folosește decât, cel mult, idioților care au uitat că hârtia igienică e pe terminate și idioatelor care au senzația că asta înseamnă compatibilitate. Nu mai bine inventezi tu hârtia igienică al cărei tub să conțină un plic timbrat, auto-adresat, care, odată terminat sulul, să-și ia zborul către atelierul domnului Jacquet? Sau, dacă asta ți se pare prea complicat, ai putea să-l sponsorizezi pe om un an, sau ceva. Sau să îi faci un site care să meargă. În fine. Arta e la fel de inutilă, pragmatic vorbind, ca și descoperirea de a arunca tubul de hârtie igienică în budă în loc de coșul de gunoi aflat 30 de cm. mai încolo. Diferența stă în gradele de penibil aflate în a te lăuda cu fiecare dintre ele.

În care Petronia Marcs înțelege în sfârșit care-i faza cu 3D-ul

Oamenilor,

Dacă ar fi să rememorez toate ocaziile în care m-am bătut cu diverși cetățeni pentru care aveam diverse grade de respect și simpatie pe tema filmelor 3D, păi, n-aș putea. Pentru că unele dintre aceste incidente s-au lăsat cu contuzii care mi-au șters zile bune din memorie, ceea ce explică și de ce nu-mi găsesc de patru luni halebarda de duminică. Oricum, numărul oamenilor pe care i-am informat uneori politicos, alteori contondent, că sunt tâmpiți din cauza încercărilor lor revoltătoare de a argumenta superioritatea / justificarea filmelor 3D se apropie de cel al oamenilor pe care i-am jupuit din cauză că lasă pungile de gunoi pe scări și amenință să formeze, inevitabil, o armată care la un moment dat îmi va veni de hac.

Până la hac, totuși, mai este. Așa că sper, pentru fericirea și integritatea virtuală a tuturor, că n-o să se trezească nimeni cu vreun „aaaa, dar uneori chiar se justifică 3D-ul, face povestea mai (insert adjectiv care nu are ce căuta aici)”. Complet fals. 3D-ul nu face nici măcar vizualul mai bun, darămite povestea. Dimpotrivă, te ajută să ignori povestea, îți arată din nou trenul care vine spre tine, te ajută să-l confunzi cu realitatea așa cum făceau ăia de acum 100 de ani. Ce face mai bună e imersia în experiența filmului, motiv pentru care oamenii care mor de dragul filmelor 3D mi se par definiți de un escapism și mai dihai decât restul amatorilor de filme, în general. O să mai zic doar că o tipă pe nume Elena Pasquinelli a scris o carte excelentă pe tema asta, a graniței dintre realitate, iluzie și realitate virtuală și a disperării de a le confunda, care caracterizează omul modern. Cartea se cheamă L’illusion de la réalité (Paris, Librarie Philosophique J. Vrin, 2012) în caz că aveți curiozități media-filosofice.

Sigur că bănuiam, în subteranul minții mele, că nu am dreptate chiar de tot. Am des senzația asta și de obicei e greșită. Știu, totuși, că imagistica 3D va avea, ba chiar are deja, utilizări reale importante pentru umanitate. Nu că nu consider importantă pentru umanitate pe dorința oamenilor de a se băga în film cu ghete cu tot și de a se uita la un ecran în timp ce stau cu genunchii la gură în niște bărci incomode, cum au făcut unii care au văzut Life of Pi în Paris (normal, unde altundeva?) ca să simtă mai bine experiența (dacă aveau coaiele să pună și tigri adevărați în bărci, da).

Departe de a fi mai utilă umanității decât chestia de mai sus, medicina se bucură și ea totuși de jucării 3D, iar simulatoarele de zbor la fel. Recent, convingerile mele de Gică-contra radical au mai primit o lovitură, când în hora 3D a intrat și geologia. Mă rog, partea din geologie care se ocupă cu chestii a căror utilitate economică e evidentă, deci aia care caută petrol și gaze. Of course. „Recent” la noi, la fel de of course, pentru că prin alte părți, bla-bla, știm povestea. E jumate realitate istorică, jumate complex de inferioritate național și un sfert manie a persecuției.

Important e că, chestie rarissimă, și la noi cineva dintr-o industrie mega-bănoasă a băgat în sfârșit niște bani în cercetarea asociată domeniului. Ca să se poată găsi mai ușor materia primă de făcut mega-bani, bineînțeles, dar nu-i nimic rău în asta. Dimpotrivă, dacă nu mă înșel, se cheamă progres. Așa că OMV Petrom merită o mică laudă pentru faptul că s-a despărțit cu lacrimi în ochi de o juma de milion de euro din banii cu care tot îngrașă constant prețurile la pompă și a ouat un centru de vizualizare 3D, în care inginerii și geologii să se holbeze la imagini mai realiste ale zăcămintelor, ca să le poată da cep mai bine. Sigur, o să merite o laudă puțin mai mare dacă centrul ăsta chiar o să poată fi folosit de oameni competenți și o să aibă rezultate, nu o să ruginească nefolosit din cauză că curentul costă sau pe post de consolă de jucat DotA pentru copilul vreunui director. Deocamdată însă, până nu îmi contrazice realitatea iluzia, dau din cap apreciativ spre OMV Petrom și centrul lor de vizualizare 3D, ceea ce înseamnă mult, pentru că și datul din cap e o mișcare excesivă pe căldura asta.

După ce dau din cap, totuși, mă bufnește râsul. Pentru că proiectul ăsta se întâmplă într-o țară care se laudă că face ditamai laserul mega-performant la Măgurele, dar nu face și drumuri ca să poată ajunge la fața locului camioanele care cară butoaiele de laser. Când până și traficanții de droguri din Amazon știu că, dacă vrei să faci o treabă, mai întâi faci drumuri până la ea. Asta așa, à propos de utilitatea evidentă.

Acum vă rog să mă scuzați, mă duc înapoi în frigider. Ne vedem la toamnă.

Danube by Inge Morath, reloaded. Revisited. Tot aia

Oamenilor,

Ca de obicei, recomandările din partea mea vin când e prea târziu. Sau hai s-o luăm mai optimist: ca niciodată, fac o recomandare celor din afara Bucureștiului. Mai precis, celor din Tulcea.

Ce se întâmplă atât de recomandabil în Tulcea, în afară de faptul că trece Dunărea pe acolo? Păi cam atât, că trece Dunărea pe acolo. Dar de data asta e suficient. Chestie care în anii 50 a fost sesizată de o fotografă austriacă pe nume Inge Morath, care a odată cu această observație perspicace a văzut și faptul că Europa era tăiată în două de Cortina de Fier. Dunărea, totuși, era ca un fir de pescuit care lega niște mărgele înșirate pe ea, iar mărgelele astea se numeau Germania, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria și România. Așa că a decis să le tragă în poze, ținându-se de Dunăre ca să nu se rătăcească și hotărâtă să arate lumii că toate țările astea există și (mai ales) în afara ghidurilor turistice și a barierelor politice. Că sunt mai mult decât niște forme pe niște hărți strategice, aș zice, poate, dacă m-ar încerca sentimentalisme istorice. Dar, cum așa ceva nu e recomandat, să vedem ce au făcut mai departe oamenii cu ideea lu Inge Morath, aka proiectul Danube.

Păi au făcut că au instituit o bursă (tipa a fost o fotografă mai mare decât proiectul ei de a face un portret Europei de Est folosind Dunărea ca filtru, deci merita) și că opt dintre fotografele care au primit bursa asta în ultimii ani s-au apucat de actualizat povestea, folosind un traseu în linii mari similar, aparate nițel mai performante și o căruță de vize mai puțin. Fetele s-au apucat așadar să reviziteze aceleași țări (dintre care unele acum se cheamă altfel și se termină în alte locuri), iar rezultatele se adună într-un camion, panotate ca într-o galerie, camion care circulă pe același traseu, de la izvoarele Dunării până cât de aproape de vărsare se poate ajunge cu mașina (măcar teoretic), adică la Tulcea, cu trecere prin: Ulm, Regensberg, Passau, Linz, Viena, Bratislava, Esztergom, Budapesta, Osijek, Novi Sad, Belgrad, Ruse și București. După cum se vede, traseul poate suferi unele abateri de la cursul Dunării, cauzate probabil de știrile îngrijorătoare despre foamea violentă de cultură a locuitorilor orașului Giurgiu.

Recolta finală o să fie expusă alături de cea originală, cu titlul Danube Revisited, la galeria Fotohof din Salzburg pe post de dovadă că și femeile pot face fotografie documentară bună, nu doar poze cu pisici și seminuduri nu tocmai subtile pe plajă la Mamaia. Mișto pentru ele, veți zice, dar…? Păi dar, că peste tot pe unde se oprește caravana asta au loc discuții cu fotografele care vor să se implice și ele în proiect. Iar unele chiar o să se trezească băgate în expoziția finală de la Salzburg. Așa că dacă vă simțiți cu musca pe căciula de fotografe serioase, trageți cu obiectivul pe site-ul minunii și puneți repede trepiedul la treabă. (Scuze, aici mi se termină arsenalul de metafore fotografice.) Mai multe despre participare, în caz că sunteți leneșe (deși în cazul ăsta nu ați merita de fapt nimic, și link-ul e posibil să ducă sau nu la un film porno cu pitici), aici.

Sejurul lor în București a fost găzduit de Plastilina (un loc hipsteresc, dar simpatic) și se termină mâine. Adică azi, că a fost ultima zi de vizitare a camionului cu poze (nu fiți supărați că nu v-am zis la timp ca să vedeți cu ochii voștri, dar expoziția a durat doar trei zile și știți cum sunt babele, se mișcă încet). Din fericire, și aici intră în poveste locuitorii din și trecătorii prin Tulcea, Dunărea se termină pe teritoriul nostru, așa că toată caravana n-are încotro și va zburda pe superbele drumuri românești, după ce s-a chinuit pe cele germane, austriece și ungurești, spre ultimele trei puncte de pe hartă. (A traseului, că cea a lumii civilizate s-a terminat de mult, chestie de care ar trebui să-i convingă fără probleme infrastructura care îi așteaptă.) Unde va ajunge pe 11, adică luni, când nu știu exact ce se va întâmpla la fața locului. Dacă sunteți prin preajmă, poate raportați.

Mostre, normal: