Misiunea „Molia”

Oamenilor,

Cred că era alaltăieri. Parcă da. Sunt sigură că n-a trecut mult timp de atunci, așa că să zicem că era alaltăieri și să zicem că mi s-a stricat ceasul. În orice caz, stăteam pe un fotoliu citind de peste două ore (judecând după poziția imposibilă în care ajunsesem) Originile totalitarismului, când s-a auzit iar sunetul ăla enervant și, din fericire, rarissim, care mă anunță că cineva stă în fața ușii mele și vrea de la mine ceva care în general mă indispune.

Previzibil, în fața ușii era baba Signoria. Așa o cheamă, nu e vina ei. E singurul lucru la ea care nu e vina ei. Ai ei au visat toată viața să viziteze Italia, și pentru că mai avea deja o soră pe nume Florența, na. Baba Signoria e unul dintre puținii oameni care par să nu-și schimbe absolut niciodată hainele și totuși nu put decât a bitter, praf și ziare vechi. Același caftan de catifea mov, același turban cu ciucuri, aceiași ochelari cu rame mult prea groase (baba Signoria nu e hipsteră, e doar foarte chioară), aceleași pete de dulceață de căpșuni pe mâneci. În fine. Motivul pentru care vizitele babei Signoria sunt insuportabile, în afară de mizantropia mea, este cel că ele tind să se întindă de la una la alta, adică să nu se termine, cumva, niciodată. Pentru că atunci când începe să vorbească despre pisicile, câinii, șobolanii, dihorii, nurcile și șopârlele care îi mișună prin casă, și pe care le-a salvat de prin toate colțurile, tomberoanele și vizuinile lumii, baba Signoria poate doar cu greu și cu mari eforturi fi oprită. Chiar și de către mine. (E drept, turbanul ăla îi acordă un avantaj incorect, amortizând aproape toate chestiile pe care i le arunc în cap, sistematic, începând cu minutul 31 al vizitelor ei.)

 Bun. Baba Signoria de partea cealaltă a ușii, eu, cu cartea în mână și ochiu’ pe vizor, stăm așa și ne holbăm una la alta vreo cinci minute, după care ea începe să plângă. Scoate dintr-un buzunar invizibil un polonic, o colivie pliantă și, finalmente, o batistă plină de găuri, cu care începe să-și strecoare mucii pe covorașul meu de la intrare. Pentru că abia îl adusesem de la spălătorie, mă hotărăsc să-i deschid, că altfel e în stare să campeze acolo un an și ultimul rapel pe bloc s-a terminat într-un fel care mă face oarecum reticentă să repet experiența prea curând. Deci deschid.

„Știam că ești acasă”, zice baba Signoria.

„Eram la baie”, răspund, terminând ultimul rând din capitolul zece pe după ușă.

„Ăhă. E bună cartea?”

„Foarte.”

Începe iar să plângă: „Și ele erau bune, dragele mele, și mi le-au luaaaat și acum n-o să le mai văd, și ce se fac ele săracele printre străinii ăia haini, ofofofof!”

Mă rog să fie vorba măcar despre nurci. Sau despre șopârle. Dar nu. După cum aflu fără să fi întrebat, este vorba despre moliile babei Signoria. Care erau aproape mature, în număr de cincizeci și foarte binecrescute. Nu rodeau decât batiste de mătase și fotolii de pluș, și-și cereau scuze de fiecare dată, în cor, pe trei voci.

Dar cine i-a furat, totuși, moliile babei Signoria? – sunt sigură că vă întrebați la fel de intens ca și mine, cu diferența că voi nu stați la un metru de fosta mamă a moliilor, deci puteți să asortați acestei întrebări mutra corespunzătoare. Păi, după cum aflu, din nou, fără să fi întrebat, nimeni altcineva decât muzeul Antipa. Aoleu!

Indignată și înclinată, cum mă știți, spre corijarea tuturor anomaliilor comportamentale muzeale românești, înșfac halebarda de duminică (între timp am găsit-o, era în capul lui… hifdhofhdhfhdhhfgdhfhd… pierd semnalul… fhdohfdohfdhhg) și pornim amândouă, val-vârtej, spre muzeul Antipa, chitite să îndreptăm mai cu ciocanul, mai cu toporul, această nedreptate.

Unde ce să vezi? Dăm cu nasul (baba Signoria literalmente, pentru că chiar e foarte chioară) de un afiș care se lăuda taman cu posesia moliilor în discuție, doar că le spunea Expoziție de fluturi vii. Ne sfătuim noi, ne învârtim, era ziua în amiaza mare, dacă ne întorceam acasă ca să așteptăm noaptea probabil ne era lene să mai ieșim, așa că decidem să intrăm sub acoperire, ca vizitatori de bună credință, cu aparate foto și tot. Ok, așa facem. Întrebăm niște cetățeni inocenți din tabăra inamică, ei ne îndrumă spre locul faptei. Insist către baba Signoria că cutia de plexiglas la care ajungem trebuie să fie intrarea în vreo incintă atât de discret amenajată pentru o experiență expozițională ideală, încât e invizibilă. Dușmanul se pricepe, notez cu ranchiună admirativă. Intrăm în cutiuță, unde ne lovește trenul unei călduri umede demne de orice junglă, și întrebăm cât costă să intrăm la expoziție. Aflăm că 12 lei, ceea ce ni se pare cam mult, dar o operațiune de salvare de asemenea importanță merită. Oricum, probabil ceea ce urmează justifică în sine suma, chiar și făcând abstracție de intențiile noastre justițiare.

Hm. Dușmanul e mult mai insidios decât credeam, observ, pentru că a reușit să facă să treacă drept expoziție de fluturi tropicali vii o cameră mai mică decât debaraua mea, în care dormitează la căldură maximum cincizeci (mai degrabă treizeci, cred) de dihănii înaripate, de două varietăți, albastre și portocalii, plus o insectă din aia care face pe bățul. Mă uit la baba Signoria, are ochii umezi, dar s-ar putea să fie și de la căldură. În orice caz, nu mai stăm pe gânduri, în principal din cauza reacțiilor mele cunoscute la căldură și la irosit banii de vin pe prostii cu costuri disproporționate în raport cu realitatea. Eu pocnesc peste cap cu Originile totalitarismului femeia care stă de pază în seră, baba Signoria își desface turbanul, cele maximum cincizeci (dar mai degrabă treizeci) de molii se înghesuie în el, și misiune îndeplinită.

Ceea ce înseamnă nu doar că nu o s-o mai văd pe baba Signoria cel puțin jumătate de an, ci și că v-am scutit de tentația de a da 12 lei ca să vedeți o expoziție de fluturi tropicali vii, despre care să aflați că înseamnă maximum cincizeci (dar mai degrabă treizeci) de bucăți de două varietăți jumate, înghesuite într-o saună de patru pe trei metri și plictisite să joace această farsă. Cu plăcere.

9 comentarii

  1. Da, multumim de pont :)) !

  2. Inteleg perfect ca pana acum ai zacut intr-un sant de la atata sarbatorit ca nu ti-ai irosit timpul, banii si nervii pe chestia asta, Osim. Sper ca intelegi si tu perfect ca imi datorezi o betie crunta, prin urmare.

  3. citeai „originile totalitarismului” cu presentimentul ca Ponta iese presedinte? lucrurile evolueaza, Petronia, va trebui de-acum sa-i zicem „certitudine”. iata, neanderthal a pierit, homo sapiens sapiens (ma balbâi de emotie) e si el pe moarte dar asta nu e deloc sfarsitul lumii pentru ca noile alegeri vor genera superba specie „homo plagiatorus mafiosus baccalaureatus”

    http://www.timesnewroman.ro/politic/guvernul-ridica-stacheta-de-la-anul-daca-ai-luat-bac-ul-nu-mai-ai-voie-sa-intri-la-facultate

    sorry about that

  4. corr.: citeste „consacra” nu „genera”. evident.

  5. Martius, abia acum am vazut ca nu ti-am raspuns. Ceea ce e o minciuna, fireste, de vreme ce WordPress mă anunță cu o pictogramă galbenă de fiecare dată când trec pe aici că am comentarii necitite.
    Păi nu, că dacă făceam lecturi pre-electorale citeam „Originea speciilor”. Zău. Și ceva „Idiocracy”. Cartea, care încă n-a apărut. Dar nu mai are mult.
    Între timp, istoria ți-a luat ipoteza și a făcut un proiect din ea (clasic), căci suntem martori cu toții (am scris „martiri” prima dată din greșeală și zău că era să las așa) la apariția lui Homo Plagiatorix Mafioticus Abacalaureatus. Să ne fie de bine, zic.

  6. aha, daca iti incerci miciunile pe martius, petronia, atunci o sa-mi notez sa nu mai fiu martir si deci sa nu mai comentez aici. no-quick-answer-no-comment-anymore. o sa ai remuscari intr-o viata viitoare si n-o sa stii de ce.

  7. Mercurius, apreciez santajul cu raportarea de karma intr-o viata anterioara. Asta n-a mai incercat nimeni pana acum.
    Dar daca mor brusc si fara preaviz (ceea ce babelor de varsta mea li se poate intampla oricand, mai oricand chiar decat oricarui om, in general)? Din cauza ca tu o sa ma blestemi neintelegator pentru absenta raspunsurilor prompte o sa ma reincarnez in viata viitoare in sobolan fara sa fie vina mea. Chestie pentru care o sa-ti rod toate cablurile electrice, de frana si de telecabina. Beware.

  8. ah, asta cu reincarnarea intr-un frigider (de pilda) mi-a readus in memoria activa o chestie lirica dintr-o carte prafuita pre-internetica, am cautat-o si spre surprinderea mea am si gasit-o, dovada ca oamenii sunt constant fraieri si citesc poezie cu rima inca in zilele de azi. zice asa:
    Dulap obscur, in tine arde-un inger
    Imbobocit pe rasniti de cafea
    Visand piper rotund si zahar cubic,
    Fara sa-ti stie taina nimenea.

  9. Ar fi fost mult mai interesant piper cubic si zahar sferic, dar poate de asta nu am io un inger cu risc ridicat de incendiu in dulap. Sau poate de asta nu citesc io poezie, cu rima sau fara.
    Asta cu reincarnarea intr-un frigider mi se pare promitatoare. O sa mai vorbim pe tema asta mai la vara, daca nu ma reincarnez intr-un sobolan din cauza ta pana atunci. Ma rog, o sa vorbim si daca se intampla asta, dar despre cu totul alte chestii.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s