Oamenilor,
Din când în când, cineva trebuie să se ocupe de chestiile alea din viață care te fac să rozi pereții, să te speli pe față cu metroul, să năvălești spre topoare cu drujbele în mâini și să-ți cumperi șireturi la bocanci.
(Dacă aveți vreo altă introducere la textul ăsta pentru că sunteți abonați la feed sau ceva, e din cauză că fie blogul ăsta a ajuns bântuit de texte-fantomă, fie se găsește iar cerneală invizibilă la nonstop, fie am înnebunit eu pur și simplu din cauza a ce urmează să vă povestesc. Se mai întâmplă.)
Încep, prin urmare, cu o întrebare: cine pula mea onorifică se ocupă de sala de expoziții Brâncuși de la Palatul Parlamentului?! Să ridice mâna acum, ca să pot să i-o tai înainte să-i scot ochii cu ea și apoi să i-o bag în cur. E preferabil, zău, pe cuvânt. Din punctul lui sau ei de vedere, că mie mi-e indiferent.
Băi oamenilor. Băăăăi oamenilor. N-am vrut să scriu despre asta cât timp mai era încă acolo pentru că, sincer vă zic, pentru prima oară în viața mea mi-a fost frică. Mi-a fost frică să nu iasă noaptea din sală și să vină să mă bântuie. M-au bântuit multe chestii la viața mea, am bântuit și eu multe chestii, dar asta întrece orice măsură pe care speram să n-o văd vreodată.
Dar despre ce e vorba, probabil vă întrebați, știindu-mă babă hârșită și rezistentă, greu de terorizat, și uite că acum tremur toată numai când îmi aduc aminte suficient cât să scriu (încerc să nu-mi amintesc mai mult decât e strict necesar, are și creierul meu o capacitate de regenerare totuși limitată). Păi e vorba despre oroarea abominabilă pe care a găzduit-o prima sală de expoziții a națiunii, dacă te iei după amplasament și vizibilitate pentru străini, între 1 și 31 august anul curent. Și curentat, cu speranța uitării măcar unei părți din sinistroșenie. Pe numele său ironic Tablouri de vis, ba chiar și III (ceea ce înseamnă îngrijorătorul fapt că au mai existat două asemenea manifestări de nebunie și orbire colectivă înainte), chestia, că nu știu cum să-i zic – „expoziție” mi se pare complet insuficient, poate „exhibiție”, cu scuze pentru maltratarea limbii engleze în scopul ăsta – s-a întins pe o suprafață nesimțit de uriașă, așa cum doar struțocămila arhitecturală nesimțit de uriașă a lui Ceaușescu putea găzdui.
Pe zeci de mii de metri pătrați de pereți albi, vegheați de clasicele casete de restaurant optzecist care terorizează amintirea oricui a fost vreodată la vreo cumătrie de care nu s-a putut apăra, tronau unele dintre cele mai inexplicabile risipe de pânză, culori acrilice și timp pe care am avut ghinionul să-mi cadă ochii vreodată. Peste tot, compoziții numai bune de diagnosticat diverse psihopatologii și cazuri de plictiseală cronică de menopauză (sper, că asta ar fi o explicație). Flori în toate aranjamentele posibile mai puțin unele reușite, peisaje pe care poți să ți le cumperi la jumate din prețul din expoziție din bâlciul de vară al oricărui oraș de provincie cu mai puțin de 80.000 de locuitori, nuduri de nefutuți și nefutute care visează la zburători din toate categoriile cosmice și celeste, compoziții așa-zis „abstracte”, dar de fapt fără cap, coadă sau centru vizual. Totul, în cele mai țipătoare și țopăitoare culori pe care de care e capabilă industria contemporană de culori acrilice, destul de performantă în acest domeniu. Toate laolaltă. Cum altfel?
Pe scurt, pentru că simt că mă apucă o amețeală care n-are, săraca, nici o legătură cu vinul pe care-l am în dreapta mea, o cacofonie vizuală cu care un candidat la clasa a V-a a oricărui liceu de artă s-ar rușina. Dacă s-ar prezenta cu alea la admitere într-a IX-a ar fi, pur și simplu și scurt, trimis înapoi la școala populară de arte. De unde, de altfel, am convingerea că provin mare parte din siguranțele și impresiile de artiști care justifică această… cum am zis că-i zic?… așa, exhibiție.
Partea bună la toată tortura asta e că pot spune tot restul vieții mele că am văzut ceva care face pictura de pension, pictura de duminică și pictura de gang să pară capodopere demne de Uffizi, sau de unde vreți voi.
Partea proastă e că am nevoie de transplant de retină.
Partea și mai proastă e că în privința arsurilor de pe creier nu există însă soluții.
Partea încă (incredibil!) și mai proastă e că aceste manifestări triste se adună la Palatul Parlamentului, unde, oricât mi-ar fi de indiferentă de obicei imaginea pe care o are România în străinătate, am fost nevoită să petrec câteva ore asigurând vizitatorii (și sunt mulți, incredibil de mulți. Se pare că există și un public al kitsch-ului, go figure.) că asta nu e arta românească. Deci repet întrebarea de mai sus: cine pula mea onorifică se ocupă de sala Brâncuși de la Palatul Parlamentului? Și mai ales: de ce?
Singura mea nelămurire mai intensă decât astea este ce naiba căutau acolo două pânze de Mălăele. Chiar bune. Nici nu mai știu care dintre „de ce?”-uri e mai mare.
A, dar, vă rog, nu mă credeți pe cuvânt. Poftim câteva exemple.
Mai sunt. Cu sutele. Din fericire pentru voi, s-au întors de unde au venit. Totul e bine.
Două probleme aici, repet: de ce ies asemenea chestii din ateliere (?) și faptul că sunt unii oameni care vizitează un singur lucru în România: Casa Poporului. În fine, Palatul Parlamentului, whatever, deși eu una sunt de părerea fermă că numele ăla nu ar trebui uitat vreodată sau deghizat în altceva. Ei, oamenii ăia văd asta pe post de artă românească. Asta. E ca și cum l-am trimite pe Tudor Chirilă ca singur reprezentant al literaturii române la târgul de carte de la Frankfurt.
Surorile Marx 