Sindromul „păduchele din frunte” în artă

Oamenilor,
Din când în când, cineva trebuie să se ocupe de chestiile alea din viață care te fac să rozi pereții, să te speli pe față cu metroul, să năvălești spre topoare cu drujbele în mâini și să-ți cumperi șireturi la bocanci.

(Dacă aveți vreo altă introducere la textul ăsta pentru că sunteți abonați la feed sau ceva, e din cauză că fie blogul ăsta a ajuns bântuit de texte-fantomă, fie se găsește iar cerneală invizibilă la nonstop, fie am înnebunit eu pur și simplu din cauza a ce urmează să vă povestesc. Se mai întâmplă.)

Încep, prin urmare, cu o întrebare: cine pula mea onorifică se ocupă de sala de expoziții Brâncuși de la Palatul Parlamentului?! Să ridice mâna acum, ca să pot să i-o tai înainte să-i scot ochii cu ea și apoi să i-o bag în cur. E preferabil, zău, pe cuvânt. Din punctul lui sau ei de vedere, că mie mi-e indiferent.
Băi oamenilor. Băăăăi oamenilor. N-am vrut să scriu despre asta cât timp mai era încă acolo pentru că, sincer vă zic, pentru prima oară în viața mea mi-a fost frică. Mi-a fost frică să nu iasă noaptea din sală și să vină să mă bântuie. M-au bântuit multe chestii la viața mea, am bântuit și eu multe chestii, dar asta întrece orice măsură pe care speram să n-o văd vreodată.
Dar despre ce e vorba, probabil vă întrebați, știindu-mă babă hârșită și rezistentă, greu de terorizat, și uite că acum tremur toată numai când îmi aduc aminte suficient cât să scriu (încerc să nu-mi amintesc mai mult decât e strict necesar, are și creierul meu o capacitate de regenerare totuși limitată). Păi e vorba despre oroarea abominabilă pe care a găzduit-o prima sală de expoziții a națiunii, dacă te iei după amplasament și vizibilitate pentru străini, între 1 și 31 august anul curent. Și curentat, cu speranța uitării măcar unei părți din sinistroșenie. Pe numele său ironic Tablouri de vis, ba chiar și III (ceea ce înseamnă îngrijorătorul fapt că au mai existat două asemenea manifestări de nebunie și orbire colectivă înainte), chestia, că nu știu cum să-i zic – „expoziție” mi se pare complet insuficient, poate „exhibiție”, cu scuze pentru maltratarea limbii engleze în scopul ăsta – s-a întins pe o suprafață nesimțit de uriașă, așa cum doar struțocămila arhitecturală nesimțit de uriașă a lui Ceaușescu putea găzdui.

Pe zeci de mii de metri pătrați de pereți albi, vegheați de clasicele casete de restaurant optzecist care terorizează amintirea oricui a fost vreodată la vreo cumătrie de care nu s-a putut apăra, tronau unele dintre cele mai inexplicabile risipe de pânză, culori acrilice și timp pe care am avut ghinionul să-mi cadă ochii vreodată. Peste tot, compoziții numai bune de diagnosticat diverse psihopatologii și cazuri de plictiseală cronică de menopauză (sper, că asta ar fi o explicație). Flori în toate aranjamentele posibile mai puțin unele reușite, peisaje pe care poți să ți le cumperi la jumate din prețul din expoziție din bâlciul de vară al oricărui oraș de provincie cu mai puțin de 80.000 de locuitori, nuduri de nefutuți și nefutute care visează la zburători din toate categoriile cosmice și celeste, compoziții așa-zis „abstracte”, dar de fapt fără cap, coadă sau centru vizual. Totul, în cele mai țipătoare și țopăitoare culori pe care de care e capabilă industria contemporană de culori acrilice, destul de performantă în acest domeniu. Toate laolaltă. Cum altfel?
Pe scurt, pentru că simt că mă apucă o amețeală care n-are, săraca, nici o legătură cu vinul pe care-l am în dreapta mea, o cacofonie vizuală cu care un candidat la clasa a V-a a oricărui liceu de artă s-ar rușina. Dacă s-ar prezenta cu alea la admitere într-a IX-a ar fi, pur și simplu și scurt, trimis înapoi la școala populară de arte. De unde, de altfel, am convingerea că provin mare parte din siguranțele și impresiile de artiști care justifică această… cum am zis că-i zic?… așa, exhibiție.
Partea bună la toată tortura asta e că pot spune tot restul vieții mele că am văzut ceva care face pictura de pension, pictura de duminică și pictura de gang să pară capodopere demne de Uffizi, sau de unde vreți voi.
Partea proastă e că am nevoie de transplant de retină.
Partea și mai proastă e că în privința arsurilor de pe creier nu există însă soluții.
Partea încă (incredibil!) și mai proastă e că aceste manifestări triste se adună la Palatul Parlamentului, unde, oricât mi-ar fi de indiferentă de obicei imaginea pe care o are România în străinătate, am fost nevoită să petrec câteva ore asigurând vizitatorii (și sunt mulți, incredibil de mulți. Se pare că există și un public al kitsch-ului, go figure.) că asta nu e arta românească. Deci repet întrebarea de mai sus: cine pula mea onorifică se ocupă de sala Brâncuși de la Palatul Parlamentului? Și mai ales: de ce?
Singura mea nelămurire mai intensă decât astea este ce naiba căutau acolo două pânze de Mălăele. Chiar bune. Nici nu mai știu care dintre „de ce?”-uri e mai mare.
A, dar, vă rog, nu mă credeți pe cuvânt. Poftim câteva exemple.

LostFile_JPG_341248

LostFile_JPG_348608

LostFile_JPG_378560LostFile_JPG_410176

LostFile_JPG_415296

LostFile_JPG_424384

Mai sunt. Cu sutele. Din fericire pentru voi, s-au întors de unde au venit. Totul e bine.

Două probleme aici, repet: de ce ies asemenea chestii din ateliere (?) și faptul că sunt unii oameni care vizitează un singur lucru în România: Casa Poporului. În fine, Palatul Parlamentului, whatever, deși eu una sunt de părerea fermă că numele ăla nu ar trebui uitat vreodată sau deghizat în altceva. Ei, oamenii ăia văd asta pe post de artă românească. Asta. E ca și cum l-am trimite pe Tudor Chirilă ca singur reprezentant al literaturii române la târgul de carte de la Frankfurt.

28 comentarii

  1. Ceai, babohârlo, cu ele?! Miemi place toate, ce, scluptura aia scumpicică și ciudățică a lu` Brâncu, și botezată Cumințenia Pământului, e mai brează? A?

  2. Apărui ca păduchele-n fruncea comentariilor. Mă retrag la chilia me, la gașcă.
    Pa, hoașcă!

  3. am scris un comentariu in blogu’ ista dar s-a dus pe apa sambetei ca balena pe Siret (citat din Remus Pricopie, ministrul educatiei proaste, fratele pierdut al lui Romulus) cu tot cu textu’ lu’ Veta. băăăăi! (ca sa citam si din petronia). si-acuma alta belea, alt text pe tapet. pai da, petronia, ai nimerit la sectia pictura kitch, cu care ocazie ai avut iluminarea ca literatura ar arata cam la fel daca s-ar putea expune intr-un muzeu. or nu este muzeu, deci nu putem decat s-o banuim. altfel, eu votez cu nudul sub care scrie „mihaela buica” (mihaela, da-mi te rog pe aceasta cale si numarul de portabil al modelului). va rog sa-l votati si voi, ca daca nu va iesi tot Ponta presedinte si atunci salut muzee, o sa ramanem, dragi copii, doar cu smartfoanele.

  4. 1Q, n-am zis niciodata ca „Cumintenia Pamantului” e mai breaza.
    Drept care zic acu.
    De altfel, daca nu-ti place, poti sa mi-o cumperi mie zilele astea.

    Peargesinjos, stai linistit, nu exista nici un pericol ca parascoveniile astea sa fie afectate de disparitia muzeelor. Din pacate pentru tine, insa, nu exista nici un pericol ca modelul din tablou sa fie real, sau, chiar daca o fi, sa nu fi fost afectat de o puternica licenta artistica. Prin care nu vreau sa zic ca are licenta in pictura.
    (Cat despre smartphones, as zice ca ma bucur ca Ponta intelege cat sunt ele de utile. De exemplu, acelor copii care trebuie sa-si ocupe timpul cu ceva cand fac naveta la scoala dintr-un sat in altul, pentru ca e prea scump sa existe cate o scoala in fiecare sat. Sa recapitulam: am zis COPII si FAC NAVETA. Care inseamna plecat de acasa la 6 dimineata si intors la 15-16. Iarna e cu totul alta veselie. Deci sa mai recapitulam o data: in tara asta in care pentru bucuresteni drumul zilnic la si de la serviciu, in suma de doua ore, este insuportabil, exista copii de clasa I care petrec o norma intreaga de adult cu educatia lor. Plus temele, cand ajung acasa. Alea-s ore suplimentare.)

  5. Aolo, baboșenie șugubeață! N-are statul concurență, a? Vreai să ridici cota buturugii ăleia cioplite cu barda, las` că te știu eo.
    Iote, până să ajung să mă bag în seamă cu toate babornițele culturiste, am scrotuit eară peste operele de artă; și parcă-parcă aș pune mâna pe-o bulcă de-a Mihaelei.

  6. Incerc sa fac si io bani la buget printr-o licitatie umflata, IQ, ca cetateana buna ce ma aflu.
    Cat despre buclele Mihaelei, daca pui mana pe vreuna, strange-o zdravan si trage-i una asa, ca din popor cu drept de preemtiune la „Cumintenia pamantului”.
    A. Citisem „buca”. Mea culpa.

  7. Sărumâna stafidită, babă firoscoasă! Mna, vina ta, ce să spun?! De parcă io am devenit baboman privind la bucile Mihaelei. Da` tot nu înțeleg ce valoare vezi la bucata aceea de lemn scrijelit de-o toporișcă și nu vezi la arta modernă de mai sus. Buturuga mai are și prioritate de dreapta la achiziție, de parcă ar fi din aur masiv. Iote iceașa ce desene superbe, frumos aliniate, și nu se mai înghesuie toate sărăciile să le cumpere! Or fi scumpe, nu? Nici nu m-aș mira la așa culori minunat îngemănate, curbe armonioase, viziuni futuriste, la așa corolă magnifică a imaginației artistice…
    Nu mai are lumea bani, taică, și ne-am înrăit!

  8. Ai uitat ca ne-am pierdut si credinta. Nu te-ai uitat la inundatii, sau ce? De asta n-o sa meritam nici Cumintenia pamantului. Ca nu suntem cuminti.
    Sa vezi ca o cumpara Ponta din banii personali si o doneaza statului roman, pe post de miscare de convins electoratul intelectual. Si apoi scrie si un doctorat despre ea.

  9. tot de tablourile Mihaelei voiam şi eu să comentez, câteva sunt… interesante. or fi autoportrete?

  10. Caut idei de auto-pedepsire pentru rezultatul fix invers fata de intentiile mele pe care l-a provocat aceasta postare.
    Mihaela, astept comisionul ala, ca sa-mi pot permite o anumita masinarie medievala de tortura.

    Boemule, nu stiu. Cauta si tu femeia pe google, ca tot omul. Dar sa nu vii plangand aici cand se dovedeste ca sunt mai degraba autoportrete din seria „wishful thinking”.
    Stii ce? Ba chiar sa vii.

  11. Să-l studiem pe Torquemada, draga mea babetă. Pt blasfemie io ți-aș smulge unghiile veștede cu cleștele de rufe. Credința nu va moare!
    Slavă +++

  12. mie mi-a placut introducerea. mi s-a parut absurdissim sa vrei sa cumperi sireturi la bocanci cand bocancii au deja sireturi dar tu n-ai bocanci. e ca si chestia cu tinutul secuiesc.

    apropo, „bocanc” e cuvant unguresc iar „siret” e turcesc. mie imi place mai mult halvaua. ana are mere. asta chiar ca ma innebuneste.

  13. etete, petronia, cum adica „Ponta scrie doctoratul”? apare asta in abecedarele noi care nu exista? cred ca nu. in alea care sunt in pregatire trebe ca scrie „Ponta plagiaza doctoratul” pentru ca nu se poate sa mai educam copiii pe concepte invechite.

  14. 1Q, mă doare-n deget de recomandările pentru blasfemie, pe mine mă interesează capitolul „intenții deturnate”. Din câte știu, ar trebui să fie la începutul volumului „Pavaje pentru iad”, dar tocmai paginile alea lipsesc din ediția mea.

    Sf. Vinerea, eram sigură că șireturile alea o să fie cel mai șocant dintre lucrurile șocante pe care aș putea să le fac vreodată. Nu înțeleg, totuși, convingerea ta privitoare la lipsa bocancilor din garderoba mea, pe care o pot contrazice cel puțin opt martori care i-au văzut acum nu mai mult de-o lună. În realitate și de la mică distanță, nu în poze alb-negru cețoase și pixelate, ca pe Yeti.
    Și ți-o fi plăcând ție halvaua, dar din mere se face ștrudel, care e nemțesc, deci rușii beau Bloody Mary. Sper că am înțeles bine codul. Dacă nu, uită că am zis ceva și cu siguranță nu te apropia de agentul 007,5.
    Cât despre Ponta, în ciuda părerii mele sinistre despre el, îl cred perfect capabil să scrie cuvântul „doctorat” pe o copertă cu poza Cumințeniei Pământului. Așa că.

  15. eu te inteleg, dar timpul trece si bocancii zboara. acum o luna mai erau acolo poate dar daca te uiti acum pun pariu ca a ramas in dulap doar o pereche de rasnite de piper. specia care nu poate migra si deci ierneaza pe loc. in locul tau as fi pus lacat.

  16. Ba nu ma intelegi deloc, pentru ca am zis ca acum o luna a fost ultima lor aparitie publica oficiala. Eu personal m-am convins ca sunt inca in dulap nu mai departe de ieri, cand mi-au cazut in cap in timp ce cautam ceva care unui profan i-ar putea semana cu o mina antipersonal, dar de fapt e o pana extrem de utila de pus sub picioarele anumitor mese sau scaune.
    Problema e ca pe jumatate ai dreptate, adica ceva tot a zburat. Si anume sireturile. De unde si introducerea, despre care pun pariu ca toata lumea credea ca e o hiperbola.

  17. cu ocazia asta uite cum am dat de intelesul zicalei turco-unguresti „decat sa legi bocancii cu sireturi, mai bine le pui lacat”.
    lansez insa o ipoteza, avand in vedere ca sireturile nu zboara ca bocancii pentru ca nici macar nu au aripi (dupa cum se vede foarte usor daca te uiti din profil, desi mai simplu ar fi sa ma crezi pe cuvânt): sireturile sunt la corset. de unde numai prin siretlicuri mai pot fi aduse inapoi.

  18. Urmeaza sa confirmam mult mai faimoasa zicala, tot turceasca, „decat sa faci rahatul bici, mai bine il arunci in capul boilor”. O sa fie mai greu, dar simt ca merita.
    Cat despre sireturi, ai dreptate: din profil sunt neinaripate. In sectiune insa, in functie de cat le-ai folosit, pot avea. Macar puf, daca nu aripi intregi. Daca observi asta, inseamna ca esti mandrul posesor al unor pui de sireturi aflati in libertate. Anunta Protectia Animalelor, ca sa nu te trezesti cu ei peste tine.

  19. sireturile au siretenia lor. tocmai mi s-a prezentat o publicitate pentru bocanci care vorbesc. asezata pe banca visând la cine stie ce printi romantici din care unul nebanuit cugeta la precaritatea cuplului chiar langa tine, auzi deodata: „e timpul sa mergi, ai o viata prea sedentara”. te conformezi. dupa un timp auzi din nou: „grabeste putin pasul, as vrea sa simt ceva in sireturi”.

  20. Sireturile se vindeca de siretenii motivationale si de bagat in vietile oamenilor prin insirare timp de trei saptamani in sir pe un varf de munte de peste 1800 de metri. Am renuntat la o sticla din cel mai bun Shiraz al meu ca sa pun mana pe cartea asta, dar se pare ca a meritat.
    Mai e o chestie, pe care n-am citit-o in cartea aia, ci intr-una de tarot, dar merita incercata: sa asculti de ce iti spun sireturile nu e, in general, semn de distractie pe viitor.

  21. care carte? si cum poti renunta la o sticla, fie ea si de vin, pentru o carte? nu cumva invers? ei nu, sireturile inseamna drum, inseamna miscare, nu stat trei saptamani pe acelasi varf ci mers intre 2300 si 3200 m alt. timp de cel putin 5 zile, in medie 9 ore pe zi. fara cort, fara subterfugii, sunt destule refugii. toamna, oameni tot mai putini. fara sireturi nu poti face insa nimic.

  22. Ei, na, ultima sticla din cel mai bun Shiraz al meu nu e, totusi, cea mai buna sticla de Shiraz care mi-a trecut pragul rastelului de vinuri, asa ca. Si, de altfel, cartea aia merita chiar mai mult. Se gasesc in ea tot felul de retete si solutii utile cand nici cu gandul nu gandesti.
    De exemplu, fara ea n-as fi stiut ca sireturile de care zici tu se intampla sa fie din specia salbatica. Siretum montanensis, cu varietatile campensis si coclauris. In orice caz, pentru ca si sireturile mele, despre care vorbeam totusi la inceputul acestei conversatii, sunt din aceeasi specie, sunt in masura sa-ti spun ca tocmai din cauza asta o solutie statica functioneaza. Ce recomanzi tu va avea efect contrar, suprasolicitand si rupand pacientul. Felicitari, ai omorat un siret. Poate chiar doua.
    Ceea ce e foarte bine, la ce purcoi de bani aduc cazurile de malpraxis. Vezi ca urmeaza sa primesti o citatie, s-ar putea sa fie o idee buna sa bati postasul.

  23. n-am primit nicio citatie de la tine, petronia, poate n-ai trimis-o la adresa buna, am gasit in schimb un citat: “Ati simtit nevoia la varsta dvs, la statura dvs, sa va legati numele de un carahios”. desi nu ne tragem de sireturi cu autorul frazei, Andrei Plesu, i-am spune ca nu “caraghios” e cuvantul potrivit. mai degraba “nimic periculos” sau “plagiator ordinar ajuns universitar prin frauda si apoi prim-ministru, garant al impunitatii furtului intelectual”.

  24. primo, sculptura brâncusiana despre care ar trebui sa fie vorba aici este cea numita „printesa x”. sau 3x, ma rog, depinde din ce unghi privesti si de ce sex e privitorul. dar nah, sa invitam rafinamentele la un five o’clock tea.
    secundo, tara care isi permite sa trimita pe Tudor Chirila ca singur reprezentant la iarmarocul de carti din Frankfurt merita sa-l aiba prim-ministru pe Ponta.

  25. apropo, in timp ce rasfoiam albumul de care e vorba aici:
    http://www.lefigaro.fr/culture/2013/10/25/03004-20131025ARTFIG00422-florence-foresti-historienne-de-l-art-pour-rire.php
    ma gandeam la tine, petronia. dupa toate probele pe care le-ai dat pe-aici de-a lungul timpului, te-as vedea foarte bine in pielea unui critic de arta decalat in umorist. poate ca e vremea sa te apuci serios de treaba asta neserioasa, nu?

  26. Vezi, vezi? Nu sint singurul care-ti spune asta. Domenico, multumesc pentru sustinere.

  27. ba eu nu sunt singurul

  28. Ba eu nu sunt singura care nu se duce la culcare cand ii spun doi ca e beata.
    Desi s-au adunat cam vreo cinci pana acum. Si stie ca au dreptate.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s