Aceasta nu este o postare electorală

Oamenilor,

Parcă am explicat la un moment dat de ce, în ciuda succeselor ei profesionale reale și incontestabile și mai palpabile decât plagiatul lui Ponta, nu pot vota cu Monica Macovei. Da, nu mi se pare, chiar am explicat. (Hm. Una dintre puținele dăți când am plecat spre calculator să fac ceva și chiar am reușit să fac lucrul ăla, în ultima vreme. Note to self: să-mi aduc aminte ce-am băut în ziua aia.) Cu riscul să fiu melodramatică, nu, chiar dacă pentru prima dată în ceva ani mulți se pare că chiar avem de unde alege. („Avem” adică eu și voi, că o să ne punem mâinile în cap la ce o să ne dezvăluie procentele post-turul 1 despre restul populației.) Când te faci de râsul curcilor cu fiecare ocazie publică pe care o ai, când ratezi șansele de a convinge oamenii cu creier în cap și când intri pe motocicletă în emisiune la Teo Trandafir, iertată să fiu, că unii dintre voi îmi știți părerea despre motociclete, dar nu. Mie mi se taie. Cel puțin până în turul 2, dacă o fi cazul.

Restul cursei fiind format din hoți siniștri și mincinoși de performanță crescuți la sân de regimul de care ne încăpățânăm înduioșător să credem că am scăpat, bașca niște cetățeni din categoria „a mai rămas vreunul care să nu candideze?!” (Tăriceanu? Meleșcanu?!), rămân puține opțiuni.

Despre care n-aveam de gând să scriu, deși mai sunt câteva zile și să-mi cadă mie tot părul dacă nu simt că o să ratăm cea mai mare șansă la normalitate din istoria modernă a României. Pentru că alternativa, care e din păcate și cea mai probabilă în mod realist, este un salt înapoi de 25 de ani și o căcare cu spor pe tot ce s-a făcut de atunci până acum, bun sau bunișor sau doar bunicel. Cum să vă zic ca să nu dau în sentimentalisme care, mă știți, îmi sunt necaracteristice? Dacă aveți măcar o idee de senzație că ceva s-a schimbat în bine în ăștia 25 de ani, măcar un atom acolo, măcar faptul că puteți să scrieți pe bloguri sau pe Facebook despre cât sunteți de nemulțumiți și cât nu vă interesează nimic din ce se întâmplă în jur (ca mine), aveți obligația să votați duminică. Chiar dacă vă simțiți într-o minoritate neputincioasă. Minoritățile neputincioase adunate laolaltă ar putea pune de-o minoritate-semnal care ar putea face măcar să pară că o parte din populație știe în ce an suntem și în ce lume trăim. Fake it ’til you make it, gen. Ăsta mi se pare că ar trebui să fie motto-ul dezvoltării României.

Rămâne un candidat. Despre care cel mai rău lucru care s-a spus e că are șapte case (niciuna din ele măcar sugerată ca fiind achiziționată sau deținută ilegal) și că n-are copii. Spre disperarea unor pizde care și-au cumpărat neuronii la doi lei metrul de axon, recte madam Gabriela Vrânceanu Firea (care are impresia că certificatul de căsătorie e certificat de vânzare-cumpărare de carieră politică), cota obligatorie de copii la hectar încă nu a fost implementată pe post de criteriu de performanță în România. Poate după alegeri, că o să fie nevoie de sporirea bazei de impozitare pentru susținut toate reducerile alea de taxe și creșterile de pensii care s-ar fi întâmplat oricum, că a zis FMI că avem voie, dar cu care Ponta se laudă pe persoană fizică. (A propos, Klaus Iohannis, mulțumesc în numele meu și al câtorva alte babe similare că nu ai simțit nevoia să te legitimezi în viață printr-un plod cu orice preț, chiar și cu cel de a-l crește prost, ca Gabriela Vrânceanu Firea. Că dacă aveam un copil care lua 2 la BAC eu, una, aș fi fost mai puțin preocupată să-i trag de urechi pe alții că nu au procreat și mai mult preocupată să-l trag de urechi pe ăla propriu. Iar copiii ar fi fost ultimul criteriu după care aș măsura valoarea oamenilor.* E ca și cum i-ar judeca Ponta pe toți după doctorate.) Despre alte chestii pe care le-a făcut omul, găsiți aici o recapitulare subiectivă pe alocuri, dar obiectivă pe alaltelocuri, făcută de un cetățean care are avantajul proximității și căruia io una, considerându-l unul dintre cei mai normali la cap bloggeri din internetul românesc, tind să-i acord ceva credibilitate.

Până recent, mă enerva că Iohannis nu e mai prezent în spațiul public. Ok, motto-ul lui e cu fapte și nu cu vorbe, dar nici nu prea poți convinge oamenii să te voteze dacă nu le vorbești. Pute a aroganță și lipsă de contact cu realitatea.

Doar că poate e altceva. Poate e refuz de a se băga în mocirla asta în care maimuțele își dau în cap cu progeniturile, fură inițiative populiste care nu le aparțin și aruncă fraze care oricărui popor care nu are veceul în fundul curții i-ar duhni de la o poștă a demagogie găunoasă fără nici o acoperire în realitate. Sigur, e o strategie perdantă, pentru că majoritatea românilor, adică fix aia de care ai nevoie, se uită la Antena 3 și dacă nu numără petele de pe chiloții celorlalți nu simte că trăiește. Poți să le bagi cât căcat vrei pe gât, dacă îl ambalezi în pomană de la stat sau dezvăluire senzațională nu doar că merge, dar oamenii îți zic și „bogdaproste”. Dacă unul se sustrage de la sportul ăsta național, e ca și cum n-ar exista. E o strategie la care doar Don Quixote poate răspunde. Perfect adevărat.

Io zic doar că m-am apucat de țesălat Rosinanta. Până duminică ar trebui să ajung.

PS: Dacă tot am ajuns la mori de vânt, într-o Românie cu Iohannis președinte și Macovei ministru al justiției eu mi-aș convinge toți oamenii preferați să se mute.

*Oricum, oricând și la orice oră, consider simpla compunere a unui copil unul dintre ultimele criterii de judecare a valorii unui om. Cine înțelege din asta că urăsc copiii și disprețuiesc oamenii cu copii din principiu va fi bătut peste cap cu copilul Gabrielei Vrânceanu Firea și va primi o lecție interminabilă, însă memorabilă, despre logica inversă.

Anunțuri

Cum se pişă burghezia din România pe Costi Rogozanu şi Vasile Ernu

E toamnă, anul 2038, undeva în România. Ţara, în urma alegerii fireşti pe care a făcut-o în urmă cu ceva vreme de a-şi urma calea alături de poporul sovietic prieten, este un mare şantier. Se construieşte un viitor luminos către o mare gaură neagră, care din nefericire nu e o pizdă.

Undeva la geamul unei macarale gigantice, se văd două chipuri. Bătrâne, dar dârze. Sunt Costi Rogozanu şi Vasile Ernu, doi dintre ideologii transformării acestei societăţi. Sunt mulţumiţi şi privesc în zare, cu mult peste marea de muncitori care fojgăie pe dedesubt.

– Ce frumos, spune Vasile. Am reuşit, prietene tovarăş. Sunt fericit.

– Aşa e, zice şi Costi. O singură clasă socială. O mare prietenie. Poporul român – frate cu toate celelalte neamuri, fără inechităţi, fără inegalităţi.

– Şi mai ales fără duşmănie.

Cei doi tac o vreme. De fapt nici nu prea mai au ce să-şi spună. Şi asta pentru că idealul lor este chiar sfârşitul istoriei, dar nu cel imaginat de Fukuyama, ci caterinca pseudo-intelectuală a unor popoare necivilizate. Adică cel din care provin cei doi, plus celălalt, cel pe care îl admiră.

– Lupta am câştigat-o atunci, în 2014, dacă îţi aduci aminte, vorbeşte Rogozanu. (râde) Când încă eram dizidenţi.

– Da. Normal. Spunâdu-le românilor permanent că libertatea, economia de piaţă, iniţiativa privată şi toate celelalte măscări nu le folosesc la nimic, am reuşit să impunem curentul de opinie potrivit. Şi ce bine e. Avem tot ce puteam visa.

– Şi chiar mai mult decât atât. Ce am reuşit acum nu s-a întâmplat nici în visurile cele mai optimiste ale comunismului. Este utopia perfectă. Este… viaţa, aşa cum trebuie să fie.

Deodată, din senin, Costi Rogozanu simte ceva mişcând în zona umflăturii pe care i-o fac pantalonii în zona şliţului. Este chiar mâna tovarăşului său, croindu-şi drum către propria-i pulă.

– Tovarăşe, ce faci?

– Nimic, tovarăşe Costi. Zic doar să sărbătorim.

– Tovarăşe Vasile, nu e bine. Cedezi idealurilor societăţii burgheze decadente.

– Lasă, tovarăşe, lasă, că nu s-o prăbuşi socialismul din cauza noastră.

Atât mai spune, apoi îşi umple gura cu cel mai firesc lucru pentru un ideolog netalentat de stânga.

Cele mai bune postări ie fără cuvinte

Cartarescu Ponta

Dezbătăi electorale, primele impresii

Oamenilor,

Aolio. Aolio și vai și of, nu mă-mpingeți, c-amețesc.

Zilele trecute, aud eu pe țeava caloriferului de la baie cum că încep dezbateri electorale la televizor. Nu contează dacă ele au început mai demult sau chiar am prins-o eu pe prima din sezonul ăsta. Uneori caloriferul meu din baie are tot felul de interferențe, transmite de la Mezzo la Al Jazeera, alteori prinde un post local din Kyrgyzstan care mă face să înțeleg, din puținul pe care-l pricep, că oamenii de acolo sunt foarte pasionați de capre. Chiar nu contează, eu m-am bucurat ca un copil care primește un iPad placat cu vată de zahăr, pentru că e vorba, carevasăzică, despre o chestie din lumea unde așa ceva, ca și votul, contează. Buuun, îmi zic și îmi notez în calendar cu dalta.

Ieri seară, iau un bol uriaș de popcorn (înțeleg că asta e recomandarea oficială a Guvernului pentru vizionat dezbaterile electorale, or, eu ascult cu sfințenie Guvernul. Ba chiar nici sare, nici zahăr, nici alcool nu consum altfel decât cu măsură. E și camionul o măsură.) În fine, iau bolul de popcorn și îmi înfig dosul în canapea, chitită să savurez experiența democratică supremă, în fața televizorului care, mirat că-i cer să dea pe TVR 1, se luptă puțintel cu mine. Cedează repede în fața argumentelor „băăăă ej’ tâmpit, e dezbatere electorală, de ce nu mă lași să mă joc și io de-a lumea civilizată, ce, babele nu au drepturi?” Mă rog, asta și un topor.

Începe dezbaterea. Macovei – Tăriceanu. Pulsul mi se accelerează, îmi apar broboane de transpirație pe frunte. Luptă electorală așa cum trebuie. Sau măcar efortul unui simulacru. Nu contează. Iau un aspacardin, închid focul de tabără din colțul camerei și mă concentrez la dezbatere.

Din care lipsește 50%. Hopa. Tăriceanu a considerat că asemenea exerciții de retorică nu sunt pe înțelesul unei mase suficient de mari de votanți și că uleiul e mai atractiv, drept care lipsește cu nonșalanță din poveste. Care pierde, în consecință, cam 50% din credibilitate. Nu-i nimic, rămâne Macovei, care poate explica și singură măcar programul ei electoral pe căprării, chiar dacă farmecul dezbaterii e tocmai în partea cu dezbaterea.

Doar că doamna candidat Macovei refuză să facă asta, pentru că are în fața ei, pe post de opozant, nu pe Tăriceanu, ci pe purtătoarea lui de cuvânt. Să-i spunem doamna X, că chiar nu-mi aduc aminte cum o cheamă. Cu care Macovei nu consideră de demnitatea ei să converseze în contradictoriu civilizat, drept care dezbaterea începe cu o ședință suprarealistă de furat cartonașul din fața doamnei X, moderatorul fugărind-o pe Macovei prin platou ca să recupereze prețioasa recuzită și implorând-o să se supună regulii impuse de CNA, care zice că un candidat poate fi și reprezentat, nu doar prezent. Ratând magistral și penibil șansa de a sublinia de câteva ori și bine ce lipsă completă de respect și de inteligență politică elementare înseamnă absența lui Tăriceanu, Macovei insistă o dată la treizeci de secunde că ea este candidată, cetățeana din fața ei este doar purtător de cuvânt, care nu are dreptul să poarte cuvinte în prezența ilustrășeniei sale de candidată, sau ceva. În loc să insiste pe faptul că o dezbatere între un candidat și un purtător de cuvânt, aflați pe poziții inegale doar în ce privește capacitatea de a răspunde la întrebări puse live, este un simulacru, Macovei ciocănește ca o ciocănitoare isterică ideea inegalității de poziție ca și cum ea ar fi fost una de rasă, clasă socială sau inteligență nativă, cu un dispreț suveran de enervant care nu o împiedică să-i dea replica doamnei X atunci când are chef. Ați înțeles? Adică doamna X nu e destul de bună ca să răspundă la întrebări despre programul electoral al lui Tăriceanu, al cărui purtător de cuvânt este, dar e destul de bună ca să fie băgată în seamă cât să fie pusă la colț. Asta în loc să zici, ca omul cu creier în cap, că motivul pentru care n-ai ce discuta cu doamna X nu este că ea nu are dreptul să fie acolo, ci că ea nu poate aduce nimic nou în conversație, neavând căderea să facă mai mult decât să regurgiteze fragmentele relevante din programul lui Tăriceanu, în funcție de întrebare. Ceea ce nu e scopul unei dezbateri, ci al unui concurs de tocilari.

Dezbaterea, moartă la mal de la început prin chiulul lui Tăriceanu, o ține langa într-o bălăcăreală ca între Rhetta și Veta în zilele lor rele, de tipul „nu vorbesc cu tine, dar îți răspund”. Cu diferența că Rhetta și Veta au inventat un blog ca să nu-și vorbească, în timp ce Macovei se prezentase la o dezbatere electorală în care pretindea (și eu, din partea mea, chiar îi acordasem – idioată, știu) rolul interlocutorului superior intelectual, profesional și mai ales verde. Rol pe care l-a aruncat trist de repede la tomberon, ca un pseudo-invitat pe un pseudo-moderator altădată, în vremuri de tristă amintire. Zău că mai avea puțin și arunca și moderatorul, ca să fie reconstituirea bâlciului completă.

Nu că moderatorul ar fi meritat altceva. Singura lui treabă era aia de a pune întrebări legate de programul electoral al fiecăruia, cum se face în dezbaterile normale la cap de prin alte părți. El se lamenta în șoaptă „vai, doamna Macovei, nu se poate…”, „ei, doamna X, nici chiar așa…”, „vai, două doamne, nu mă așteptam, dacă aveam doi domni în emisiune mai da, dar așa, două doamne să se certe așa…” Cu autoritatea unui un motan mort de foame și castrat cu impresii de egalitate de sexe.

Din nou despre Macovei, că ea m-a interesat în povestea asta. Ea era cea cu ceva de demonstrat, că doamna X era decor, din punctul meu de vedere. Programul lui Tăriceanu îl citesc și singură. Faptul că Macovei a demonstrat doar incapacitatea de a înțelege ce capital de imagine putea să fie pentru ea absența lui Tăriceanu, împingând toată chestia într-un penibil care m-a făcut aproape să schimb canalul uneori de jenă, nu e bun. Două lucruri a făcut mai des decât să insiste isteric că nu are cu cine sta de vorbă (de parcă asta o împiedica să răspundă la întrebările adresate ei, ca și cum ar fi avut răspunsurile scrise cu cerneală invizibilă pe fruntea lui Tăriceanu și ar fi rămas brusc fără fițuică). Să pretindă să nu fie întreruptă nici chiar când răspunsurile ei dădeau în tirade interminabile și să-i întrerupă pe ăilalți doi cu fiecare ocazie. Barem, în a doua jumate a emisiunii i-o fi suflat careva că nu dă bine, că s-a mai potolit și a lăsat oamenii să termine de vorbit. Păcat că nu i-a dezactivat cineva și discul stricat cu demnitatea de a vorbi în calitate de candidat. Furia oarbă cu care a insistat pe asta, în loc să puncteze de câteva ori că absența lui Tăriceanu transformă dezbaterea într-o simplă explicare de program electoral din partea ei și că asta demonstrează angajamentul lui pentru normalitatea de a face lucrurile, i-a tăiat o ditamai craca de sub picioare. Pentru că poți să te întrebi ce dracu o să facă dacă ajunge președinte și primește în vizită oficială un prim-ministru sau ceva mai mic. Dă cu pumnul în masă că ea nu vorbește decât cu alți președinți, iar ăilalți n-au nici dreptul să i se adreseze direct, sau poate nici să respire același aer, și pleacă din sală?

Sigur că faptul că Tăriceanu avea chestii mai bune de făcut și a lăsat-o pe Macovei să dezbată în gol e inadmisibil. Dar pe electoratul pe care-l țintesc ei, sau cel puțin pe cel pe care pretinde că-l țintește Macovei, l-a dus capul să-și dea seama de asta și de unul singur, iar Tăriceanu a pierdut multe puncte din start la faza asta. Putea să aibă și ciumă, dacă voia și alți votanți decât cei automatizați trebuia să fie acolo. Chit că nu făcea decât să repete obsesiv, ca un papagal, câteva paragrafe din propriul program electoral și câteva învinuiri fără nici o legătură cu subiectul, dar cu potențial demagogic, la adresa lui Macovei, cum a făcut doamna X. Pe mine, baba Petronia Marcs, nu Tăriceanu m-a dezamăgit la faza asta, ci Macovei. Din bunăvoința mea electorală pentru ea au mai rămas firmituri, între chestia de aseară și programul ei electoral bun, dar cu găuri.

Sigur că mai e timp ca lucrurile să se schimbe până la alegeri. Dar io țin minte că am văzut aseară o serie isterică de perorații furioase și arogante și prea puține sânge rece și adaptabilitate. Din partea lui Macovei, repet, că Tăriceanu nu a onorat publicul. În dezbaterea de aseară Macovei a reușit, din punctul meu de vedere, să alerge de una singură și să iasă pe locul doi, pentru că și-a dat cu stângu-n dreptul.

Ceea ce nu înseamnă că nu-mi iau un bol de popcorn și mai mare pentru ceilalți. Mai ales pentru când apare Ponta să ne spună povești de adormit comisiile de doctorat. Că s-ar putea să uit și să mă uit la desene animate în loc, e altă poveste.