Gaudeamus – prada de razboi – editia 2014

Ca de obicei (obicei de pe blogul personal, da’ anul asta il transfer aici), jurnal de front dupa vizita la Gaudeamus. Doar ca anul asta am fost nevoit sa renunt la razboiul clasic cu tentatia de a cumpara jumatate din cartile de pe acolo (jumatatea cealalta fiind publicate la edituri de tip „Amurg sentimental” unde un nene pe care nici Viagra nu-l mai ajuta improsca cu platitudini vreo trei mamaici aflate in adoratie) si sa recurg la razboi de gherila cu nervii personali. Bine, recunosc, greseala mi-a apartinut. Am tinut eu neaparat sa ma arunc in lupta taman simbata seara cind tot poporul cu sete de cultura se ingramadea in Romexpo.

Consecinta nefasta a proastei alegeri a momentului a fost prada foarte subtire. Retrospectiv, senzatia este ca am luat pur si simplu din raft citeva carti cu care stiam ca n-o sa fiu nemultumit doar cit sa nu ajung la concluzia ca m-am dus degeaba. Asta cu atit mai mult cu cit am reusit sa nimeresc doar una dintre cele trei tinte propuse.

Inainte de a prezenta prada, citeva observatii. In primul rind, atmosfera, la propriu, demna de o bolgie dantesca. Dupa nici un minut de la intrare am fost nevoit sa ma despoi pina la limita conventiilor sociale aplicabile evenimentului, culoarea de rac fiert a babei Petronia nefiind nici un fel de consolare. Oamini buni, mai draga organizatorilor, stim ca e quasi-iarna afara si ca nu se cade sa lasi cultura sa piara de hipotermie, da’ macar oleaca de ventilatie s-ar recomanda. Si nu-i ca si cum asta ar fi primul eveniment organizat in locul cu pricina sa nu stiti cum stau lucrurile si citi oameni vin.

Apoi mentalitatea de terasa de Mamaia a expozantilor, reclama prin supra-saturarea simturilor, in special a celui auditiv. Este extrem de frustrant sa nu poti auzi un vorbitor la lansarea unei carti pentru ca editura de la standul de alaturi s-a hotarit sa mareasca volumul unei reclame idioate si inutile, gen „farmacia inimii, Catena”, puse in bucla pe trei monitoare minuscule. Sau pentru ca toate astea sint acoperite de blabla-urile altei „lansatoare” care se entuziasmeaza isteric de propria genialitate. aflate inca si mai departe.

Din pacate anul asta n-am putut sa fiu atent la calitatea „panotarii” cartilor (ca sa imprumut un cuvint de la coana Petronia) din motivul expus mai sus, aglomeratia. Nu pot decit sa sper ca unii si-au invatat lectia. Cred ca singura buba pe care am observat-o en passant a fost alaturarea pe un raft de la Polirom a doi autori ireconciliabili, dar e posibil sa fiu eu prea sensibil.

Ultima observatie e legata de vorbitorii de la lansarile de carte. Am asistat la una partial si la una am stat cap-coada (pentru cea din urma m-am si dus taman simbata seara). Este incredibil cum unor oameni le place sa se auda vorbind, chiar daca nu fac si efortul de a se asculta sau macar de a gindi/pregati oleaca ceea ce vor sa spuna. Si daca la prima prezentare nu aveam nici o pretentie de la vorbitor (in mare pentru ca nu stiam nimic despre el), la cea de-a doua a fost de-a dreptul dureros sa ascult un academician si-un doctor in ceva varsind aberatie dupa aberatie, intorcindu-se la „pașopt” cu incapatinarea vinilului zgiriat, vorbind interminabil si neadecvat despre orice altceva decit despre cartea prezentata. Enervarea n-a fost indulcita decit de urmarirea gesticii si mimicii bietului Vlad Zografi, cel care gestiona lansarea cartii in cauza, felul in care trecea de la plictiseala la mirare la iritare la exasperare in cicluri scurte de maximum 30 de secunde.

Dar sa spunem despre prada. O sa incep cu cea pentru care m-am dus, „Fizica Povestita” a lui Cristian Presura, aparuta la Humanitas. Tre’ sa recunosc, am fost surprins cind am ajuns (oarecum) la raft sa o iau. 650 de pagini A4 scrise marunt, ca in Physical Review, plina de desenele si formulele studentiei. In anii aia Cristi mi-a fost coleg si prieten, a fost moderator al micului nostru club de marti seara (atit cit a tinut el), partener de lungi discutii si donator de frigider atunci cind a plecat la Master in Olanda (lucru pentru care stomacele noastre i-au multumit si au renuntat la ulcerele pe care se pregateau sa ni le serveasca). Abia astept sa vad ce-a facut el din povestea Fizicii. Cartea, dupa cum ne-a povestit si Vlad Zografi in prezentare, contine doua discursuri care pot fi separate, unul al povestitorului pentru ne-initiati, pentru cei care vor povestea, dar n-au inclinatia sau interesul pentru formula matematica, si unul al fizicianului pentru eventualii studenti, cu formule si demonstratii. Dar va spun mai multe despre ea dupa ce o parcurg.

Au fost apoi doua achizitii noi pentru colectia mea Lucian Boia (si cu astea cred ca nu mai ramin prea multe de vinat), „Germanofilii” si „Mitul democratiei”, amindoua de la Humanitas. Despre „indragostirea” mea de Boia am tot scris, n-am sa ma repet. Omul merita citit macar pentru alternativa pe care o ofera, argumentat si incheiat la toti nasturii, la dogma istoricilor oficiali. Daca el si Neagu Djuvara ar scoate o carte pe luna, i-as cumpara si citi o data pe luna.

In prelungirea pasiunii pentru istoria Romaniei, pentru ca ma fascineaza (si nu sint singurul cu asemenea pacate de pe aici) perioada fanariota, iesirea din ea, modernizarea tarilor romane si interactiunea dintre Romania/Europa si lumea islamica, am arestat de la Polirom „Razboi, pace si comert in Islam – Tarile romane si dreptul otoman al popoarelor”, a profesorului turcolog Viorel Panaite.

Si, daca tot ma strecuram printre oameni pe la Polirom, am agatat din raft si „In ce cred cei care nu cred?”, dialogul epistolar intre cardinalul Carlo Maria Martini si Umberto Eco, dialog pe marginea unor probleme etice fundamentale ale contemporaneitatii. Pe asta am inceput deja sa o citesc si sa constat ca n-am facut o alegere gresita. Merita macar pentru eleganta disputelor, pentru incapatinarea de a cauta subiectele pe care cei doi nu se afla in consens (pentru asta este mai degraba vinovat Eco 😀 ) si pentru cealalta incapatinare, aceea de a dezbate exclusiv idei si nu oameni.

Si cu asta am cam terminat, din pacate. In alti ani plecam de acolo cu 10-15 carti si cu dureri insuportabile de spate si picioare dupa multele ore de haladuit printre rafturi. De data asta mi-au fost atacati doar nervii, urechile si sistemul de reglaj termic. Si nici n-am gasit cartile lui Borges si Ortega y Gasset dupa care ma dusesem. Asta e, sa-mi fie invatatura de minte pentru anul viitor.

Cum atentează YouTube la viețile babelor vinovate doar de insomnie

Oamenilor,

Avem o problemă.

Este ora 4 jumate dimineața, în condițiile în care eu trebuie să mă trezesc la opt ca să stau de vorbă cu spiritul lui Homer. Trebuie să-l întreb unde mi-a pus castraveții murați ăia buni. Asta nu e o problemă, se întâmplă tot timpul.

Doar că este ora 4 jumate dimineața, în condițiile în care eu trebuie să mă trezesc la opt, precum și în sunet de sonate pentru pian de Beethoven, că am decis eu că pe Slipknot totuși am mai puține șanse să adorm repede. Lumină palidă în cameră, venind de la un instrument de ornamentare casnică pentru care nu am văzut nici o utilitate până nu l-am transformat în veioză, învelindu-l cu o instalație de Crăciun albă. Muzică v-am zis de care. Eu, baba Petronia Marcs, tuflită în diagonală pe pat și pe burtă, cu amintirea frumoasă a unei seri în care am făcut cel mai bun risotto și cel mai bun sex din istoria mea personală, cam în același timp dar fără nici o relație cauzală între ele. După care am citit niște chestii mișto, mi-am scos din dulap greaca cea bună, am scuturat-o de praf ca să fie pregătită pentru mâine dimineață și m-am culcat. Cu sonatele pentru pian de Beethoven, toate. Zece ore și un sfert, din care mai rămăseseră vreo două. Timp suficient ca să adorm sau măcar să mă hotărăsc dacă mai are vreun rost să încerc până la vreun moment dat mâine.

Deci liniște și pace, Petronia zace.

Moment în care, oamenilor, Petronia face infarct.

Pentru că undeva în cameră urlă un copil, urmat de alții și de alții și sfinte căcat ce se întâmplă în casa mea, ce fel de apocalipsă e asta?

Acu nu știu dacă știți bancul ăla cu „care e cel mai frumos sunet din lume? – Râsul unui copil. Mai puțin dacă e trei dimineața, ești singur acasă și nu ai un copil.”, dar eu îl știam. Ba chiar i l-am și spus Sfântului Petru, în scurta noastră întrevedere din seara asta. A râs. Băiat simpatic, sper să nu ne revedem prea curând.

Revenită în corpul meu și în toate mințile, observ că din boxa mea cânta în continuare o orăcăială de copii inexplicabilă. Asta:

Doar că explicabilă. Pentru că YouTube s-a învățat să bage reclame nu doar înainte de clipurile pe care vrei să dai click, ci și în mijlocul lor, dacă-s mai lungi. Fără nici o noimă. Acum, eu recunosc că sonatele alea erau conținute de un clip lung de zece ore, și că YouTube trebuie să fi stat cu degetele în flăcări până să prindă momentul să-mi strecoare o reclamă pe undeva. Recunosc și că am apreciat ironia asortării compozitorului (dacă vă chinuiți puțin, o să auziți Oda Bucuriei pe undeva pe-acolo). Ba chiar recunosc și că ideea reclamei nu e deloc rea. Dar să mor io dacă procedeul în sine e ok. Pentru că rezultatul lui a fost că chiar am murit, ceea ce e destul de puțin amuzant.

Să-i spună cineva lui YouTube că-mi datorează un laptop nou, trei pereți la casă, un parc lângă ea și cel puțin patru tablouri de Petrașcu. Ca să nu mai zic de rastelul de vinuri, că mă duc și omor Coca Cola pentru reclama aia creepy strângând-o cu YouTube de gât. Sau îi fac CocaColaboarding lui YouTube până se dezvață de trântit reclame în mijlocul clipurilor.

Acum, noapte bună. Poate nu i-a venit cuiva în minte să facă o reclamă cu urletul lui Predator încă. Vă anunț mâine, de pe unde oi fi.

România, 2014. Patru concluzii și un două PS-uri

Oamenilor,

Mă știți babă de treabă, fără prea multe certitudini, așa cum cred că ar trebui să fie orice om normal la cap. Însă puținelor certitudini pe care le aveam până în ieri (focul arde, somnul prea mult provoacă migrene, vinul e mai bun decât berea, nu există niciodată suficiente cărți) s-a adăugat încă una. Ieri seară, confirmată azi dimineață.

Certitudine la care nu vă invit să aderați, dar pe care vă rog s-o țineți minte. Eu sper să am motive să o fac.

Ea sună în modul următor:

Ieri, 16 noiembrie 2014, România a ieșit din Evul Mediu.

Pentru că, în ciuda tendințelor xenofobe, naționaliste și ultraortodoxe de care eu am fost convinsă mereu în ce privește poporul ăsta român, ieri poporul român a votat cu un sas din Sibiu, în ciuda unei campanii naționaliste și ultraortodoxe cum n-a văzut România de la legionari încoace, cum Funar nici n-a visat.

Pentru că, în ciuda tendințelor defetiste de care eu am fost convinsă mereu în ce privește poporul ăsta, ieri oamenii au ieșit la vot. Din furie și indignare, cu draci și cu spume, așa cum doar niște oameni ca mine și ca voi care, spre deosebire de mine (nu știu de voi), au fost dispuși să stea ore multe la cozi ca înainte de 89 nu ca să primească, ci ca să dea. Mui sau voturi, cum vreți să le ziceți. De data asta au fost același lucru.

Pentru că, în ciuda foamei disperate de sloganuri simple și prea bune ca să fie adevărate, de minciuni nici măcar frumoase și de autoritate tătucească de specie rusească și mafiotă („vă dau foc ca la șobolani”? „luați cu alcool?” – să muriți voi, cretini patologici cățărați în funcții de partid?), de care părea să fie dependent dincolo de limita recuperării, poporul ăsta s-a supărat pe minciunile de tipul „uitați o secție de votare goală de lângă Londra / uitați ce mică-i coada / uitați cât de puțin contează votul vostru / luați o sticlă de ulei și votați dracului cum vă zicem”.

Pentru că, în ciuda implicării BOR (=Biserica Oportunistă Română) în cel mai de căcat mod, pentru care „retrograd” și „revoltător” sunt complimente, în campania electorală, românii și-au dat seama brusc că trăiesc în secolul XXI. Curtea Constituțională a dat și ea un șut binevenit (io una am țopăit și chiuit ca Irina Loghin pe LSD) României în acest secol în care trăiește restul lumii civilizate, după cum știți, prinzându-se că e împotriva libertății la conștiință religioasă garantată prin Constituție să bagi pe gât by default copiilor îndoctrinare confesională. By choice e super ok, nici măcar eu nu pot să am ceva împotrivă. A încercat Patriarhul Daniel să dreagă busuiocul din agheazmă, de-a făcut probabil întindere musculară de cât de disperat s-a scremut să-l pupe-n cur pe Iohannis pe ultima sută de metri. Inutil. Chiar dacă nu a fost aprobată de la vârf, cerșetoria practicată de BOR pentru voturi pro-Ponta nu a fost nici sancționată. (Dacă urmează, așteptăm cu interes.) Nu a fost, în nici un caz, dezavuată pe loc, ferm și public. Au scăldat-o în așteptare, oportunist, ca de obicei. Eu, una, mai ales pe tema asta țopăi de bucurie, pe lângă aia de mai sus, cu xenofobia și cu naționalismul. Să vezi naibii că chiar o exista o șansă pentru poporul ăsta să trăiască și cu capul în veacul în care trăiește cu curul. Curul și capul românilor s-au întâlnit în timp și spațiu. Ura!

Pentru că, în ciuda convingerii mele că românilor nu le pasă de nimic cât timp nu le ia cineva slănina din pod și mizeria personală de sub unghii, ieri o parte mare din români au stat la rânduri ca la primul vot post-Apartheid din Africa de Sud, cu indignare fermă și calmă, ca să facă ceva care mie, uneia, mi-a luat fix 3 minute. Și o altă parte mare din români s-a înfuriat că un sistem se poate pișa chiar în halul ăsta pe ăia de mai sus, adică pe noi toți. Un Meleșcanu cu tupeul de a afirma că românii s-au dus în excursie în străinătate ca să voteze nu trebuie să aibă nici o scuză pentru a exista.

În rest, să nu ne facem iluzii. Cei mai mulți români nu se gândesc foarte mult la cum am prins în dinți glonțul monopolului puterii politice și re-caracatițării corupției, ca-n filmele Bollywood-iene. Cei mai mulți români nu au putut să explice celorlalți de ce anume e o minciună sinistră chestia cu „Doar Ponta vă păzește pensiile” / „taie taxele” / etc. Încă și mai puțini dintre români și-au bătut capul, corzile vocale și capacitatea pulmonară ca să explice de ce plagiatul e la fel de grav ca orice fel de furt și de ce nu se poate vota cu nici un fel de hoț prins definitiv cu mâța moartă-n sac, dacă vrei să te dai țară normală la cap. Alții o să vadă un simbol simpatic în faptul că România a evitat un salt înapoi de 25 de ani. Însă cei mai mulți au fost pur și simplu furioși. E bine. Furia îndreptățită, pașnică și fermă e un lucru bun.

Or, eu asta am văzut aseară. Și am tot văzut, de la Universitate pe Kiselleff și înapoi, timp de vreo cinci ore. Oameni normali la cap, ca mine și ca voi, care nici măcar n-au strigat cu toții chestii sau n-au purtat toți pancarte cu mesaje, deși unele dintre chestiile care s-au strigat și purtat au fost hazoase și inteligente. Doar au venit acolo ca să arate, prin prezența lor, că lucrurile nu sunt ok și că există o limită.

Concluziile mele sunt însă nu cele de mai sus, ci următoarele:

1. Muie Mirel Palada, Gabriela Vrânceanu Firea, Antena 3 și tot neamul vostru cel adormit de idioți furibunzi. Sper că v-ați demonstrat limitele (apropiate de cele ale unor babuini turbați cu sindromul Down) și pentru cei care v-au utilizat până acum și că acum o să vă arunce la gunoi ca pe hârtia iginenică folosită care sunteți.

2. Muie Claudiu Crăciun, deși, după reacțiile oamenilor care erau in jurul lui în coloana de aseară, punctul ăsta e redundant. Nu-i nimic. Să fie.

3. Muie Tudor Gheorghe, Radu Beligan și tot neamul vostru de profitori care au încercat să tragă după ei în mocirlă publicul care-i plătește să cânte și să joace teatru, adică să-și facă treaba, care treabă nu e campania electorală. E bine că știm cu cine avem de-a face. Și muie Raed Arafat, deși asta o spun cu tristețe și cu dezacordul cel puțin unuia dintre voi. Sorry. Lucrurile nu pot fi simultan de căcat și acceptabile.

4. Muie BOR. Mă rog tuturor Bibliilor lui Șerban Cantacuzino să rămâi fără Catedrala Mântuirii Neamului Prost cât de curând. Cred c-ar fi ultimul semnal important de care e nevoie.

În încheiere, un avertisment pentru Klaus Iohannis: Herr acesta, termină cu prostiile. Nu face tâmpenii din prima zi de provizorat. Nu e vina ambasadorilor că nu s-a putut vota în diaspora. Chiar dacă nu o credem pe aia din Italia care zice că au cerut 66 de secții și li s-au aprobat 51, tot e evident că problema trebuie căutată în toate hârtiile care au circulat între cele două tururi între BEC și MAE. Acolo, undeva, e o mare minciună și o mare mizerie deghizată în inerție instituțională și incompetență. Dar nu e. Hai cu DNA și cu CC la săpat prin paper trail.

Și un avertisment pentru presă: terminați-o cu clișeul ăsta imbecil cu „neamțul” („a vorbit scurt, ca un neamț”, „s-a bucurat reținut, ca un neamț”, „s-a șters la cur ca un neamț”). Vă căcați pe progresul pe care l-a făcut România, de a depăși clișeele naționaliste și discriminatorii în orice altă formă. Sunt deranjante oricând, dar acum sunt pur și simplu jignitoare. Deci hai să nu.

Nu te vom uita niciodată, Gabriela Vrânceanu Firea!

Oamenilor,

Stați calmi, nu vă bucurați prematur.
Omagiem astăzi o persoană care, fără atenția noastră, ar putea risca să cadă în prăpastia uitării, ceea ce ar fi rău, chiar dacă acolo îi este locul. De fapt, acolo i-ar fi fost locul înainte să spună cea mai cretină chestie posibilă și să se cace pe toți pașii de gheișă pe care i-a făcut normalitatea românească în direcția normalității femeii. Acolo i-ar fi fost locul dacă nu ar fi redus toate femeile din România la funcția de pizde și toți bărbații din România la statutul de puli din rațiuni reproductive, ceea ce mie nu-mi convine, pentru că eu prefer să reduc femeile la statutul de pizde și bărbații la categoria de puli pe motive de absență a inteligenței minime. Atunci când aceasta nu se manifestă, subiecților le mai rămâne disponibil doar acest statut biologic la fel de fundamental ca respiratul. Știu sigur că unii dintre voi sunt de acord.
Doar că Gabriela Vrânceanu Firea ne-a luat și ultima distracție în interacțiunea cu idioții, motiv pentru care, repet, n-o s-o uit niciodată și ați face bine să n-o uitați nici voi.
Dar cine este, pentru început, Gabriela Vrânceanu Firea? Păi.
La fel ca orice nevastă-trofeu care se respectă, Gabriela Vrânceanu Firea s-a jucat puțintel de-a cariera în televiziune înainte să cedeze tentației de a sta degeaba cu cracii-n sus, considerându-și căsnicia cu un politician dubioșel de ligă mijlocie drept reușita supremă care face orice altă activitate futilă pentru tot restul vieții. Drept care, după căsătorie, la celebrarea căreia au participat, ca la orice nuntă admirabilă pentru publicul-țintă, tot felul de maneliști și mafioți de toate calibrele, Gabriela Vrânceanu Firea a dispărut discret o perioadă. Ocupându-se cu scuturat scamele de pe reverele soțului și cu diverse acte de caritate încărcate politic, ca orice nevastă-trofeu bine dresată, ea a reușit să nu mai intre foarte tare în ochii publicului, ca o muscă ce și-a găsit căcatul în jurul căruia să orbiteze și ne scutește de bâzâiala menită să dea impresia că face ceva.
Buuun. Până aici, toate bune și frumoase și devreme acasă, că oricum nu mai are rost să se ducă nicăieri și să pretindă că ar avea o viață care contează.
Doar că, înainte să-și găsească rostul în viață, pe vremea când încă trebuia să mimeze interese profesionale, Gabriela Vrânceanu Firea își făcuse cuib într-o văgăună de caracatiță, pe numele ei Antena. 1, 2, 3, alegeți. (Caracatița avea și avataruri. Era o caracatiță unsă cu multe alifii, dintre care aproape toate erau lubrifiante cu gust de căpșuni, ușor rânced.) Dar caracatița avea brațe lungi și multe, și, deși credea că a scăpat și că se poate ocupa toată viața de făcut nimic cu mult spor, Gabriela Vrânceanu Firea s-a trezit la un moment dat, crucial în soarta națiunii (mai precis înainte de ceva alegeri prezidențiale la care niște neaveniți amenințau succesul favoritului pe linie de partid – sper să nu mă contrazică cineva că Antena 3 e de fapt o televiziune, și nu un partid, că mă doare burta de la varză și nu pot să râd prea tare), convocată să mai latre puțin ca pe vremuri.
Nemotivată suficient încât să latre ceva acătării, ea n-a găsit nimic mai bun de făcut (colegii ei care nu-și luaseră pauză în carieră ca să devină neveste-trofeu primiseră lătrăturile mai semnificative) decât să afirme că unul dintre contracandidații preferatului partidului este nepotrivit pentru a fi președinte pentru că nu are copii. Pleosc, pârț.
De atât a fost capabil capul ei atrofiat de nevastă-trofeu, într-atât de atrofiat încât a uitat momentan și că „râde hârb de oală spartă” e unul dintre cele mai frumoase proverbe românești, precum și că avea în propria curte un ditamai hârbul spart care râdea cu gura până la urechi, incapabil să se manifeste altfel. După cum dovedise nu cu mult timp în urmă examenul de BAC, buturugă mică pentru multe pretenții parentale mari, ca să continuăm linia folclorică.
Dar nici măcar asta nu e cel mai grav motiv al furiei mele, oamenilor. Ipocrizia e, la urma-urmei, moneda curentă în politica românească și în Antene, deci în cazul Gabrielei Vrânceanu Firea ea are motive să se manifeste la pătrat. Plus că femeia chiar poate fi bănuită de incapacitate de a-și fi dat seama că în momentul în care ai crescut o beizadea idioată nu ești chiar cea mai indicată unitate de măsură din Univers pentru performanțele părintești.
Nu.
Cel mai grav este că Gabriela Vrânceanu Firea a găsit formula de a călători în timp și nu ne-a spus-o și nouă. Ceea ce mă enervează cumplit, pentru că am și io niște opinii de care mi-ar plăcea să râdă și cu curul oamenii secolului XXII. Cum ar fi faptul că femeile au depășit mentalitatea „n-ai copii, trăiești degeaba” cam după 1960 în lumea civilizată și cam măcar (poate?) peste vreo juma de veac în România. Asta mă înfurie cu atât mai tare, cu cât io abia aștept să călătoresc în viitor și să informez oamenii secolului XXII că România a ieșit în 2014 din Evul Mediu și că un rol important în acest salt cuantic l-au jucat femeile române care, dându-și seama că o toartă de politician lipsită de orice merit personal le-a redus la niște utere cu picioare, i-au urat atât spor să-și depășească norma de mui pe centimetru pătrat pe secundă, încât Gabriela Vrânceanu Firea, ascultătoare, a explodat.
Ceea ce n-a explodat însă, spre dezamăgirea mea (pe care o să mă văd nevoită s-o comunic, împreună cu această epopee, oamenilor secolului XXII), a fost comunitatea feministă românească, fie ea internaută, extranaută sau astronaută. De fapt nu, că dezamăgirea presupune ceva așteptări.
În încheiere, sunt curioasă, dat fiind că vine turul doi, câte case zice Gabriela Vrânceanu Firea că trebuie să construiești și câți copaci trebuie să plantezi ca să ai voie să candidezi la o funcție publică. Parcă așa era în abecedar la un moment dat legea compensației aplicată la producția de progenituri. Firește, aș fi curioasă și cât e planul cincinal.
Doar că mă doare-n cur.