Ca de obicei (obicei de pe blogul personal, da’ anul asta il transfer aici), jurnal de front dupa vizita la Gaudeamus. Doar ca anul asta am fost nevoit sa renunt la razboiul clasic cu tentatia de a cumpara jumatate din cartile de pe acolo (jumatatea cealalta fiind publicate la edituri de tip „Amurg sentimental” unde un nene pe care nici Viagra nu-l mai ajuta improsca cu platitudini vreo trei mamaici aflate in adoratie) si sa recurg la razboi de gherila cu nervii personali. Bine, recunosc, greseala mi-a apartinut. Am tinut eu neaparat sa ma arunc in lupta taman simbata seara cind tot poporul cu sete de cultura se ingramadea in Romexpo.
Consecinta nefasta a proastei alegeri a momentului a fost prada foarte subtire. Retrospectiv, senzatia este ca am luat pur si simplu din raft citeva carti cu care stiam ca n-o sa fiu nemultumit doar cit sa nu ajung la concluzia ca m-am dus degeaba. Asta cu atit mai mult cu cit am reusit sa nimeresc doar una dintre cele trei tinte propuse.
Inainte de a prezenta prada, citeva observatii. In primul rind, atmosfera, la propriu, demna de o bolgie dantesca. Dupa nici un minut de la intrare am fost nevoit sa ma despoi pina la limita conventiilor sociale aplicabile evenimentului, culoarea de rac fiert a babei Petronia nefiind nici un fel de consolare. Oamini buni, mai draga organizatorilor, stim ca e quasi-iarna afara si ca nu se cade sa lasi cultura sa piara de hipotermie, da’ macar oleaca de ventilatie s-ar recomanda. Si nu-i ca si cum asta ar fi primul eveniment organizat in locul cu pricina sa nu stiti cum stau lucrurile si citi oameni vin.
Apoi mentalitatea de terasa de Mamaia a expozantilor, reclama prin supra-saturarea simturilor, in special a celui auditiv. Este extrem de frustrant sa nu poti auzi un vorbitor la lansarea unei carti pentru ca editura de la standul de alaturi s-a hotarit sa mareasca volumul unei reclame idioate si inutile, gen „farmacia inimii, Catena”, puse in bucla pe trei monitoare minuscule. Sau pentru ca toate astea sint acoperite de blabla-urile altei „lansatoare” care se entuziasmeaza isteric de propria genialitate. aflate inca si mai departe.
Din pacate anul asta n-am putut sa fiu atent la calitatea „panotarii” cartilor (ca sa imprumut un cuvint de la coana Petronia) din motivul expus mai sus, aglomeratia. Nu pot decit sa sper ca unii si-au invatat lectia. Cred ca singura buba pe care am observat-o en passant a fost alaturarea pe un raft de la Polirom a doi autori ireconciliabili, dar e posibil sa fiu eu prea sensibil.
Ultima observatie e legata de vorbitorii de la lansarile de carte. Am asistat la una partial si la una am stat cap-coada (pentru cea din urma m-am si dus taman simbata seara). Este incredibil cum unor oameni le place sa se auda vorbind, chiar daca nu fac si efortul de a se asculta sau macar de a gindi/pregati oleaca ceea ce vor sa spuna. Si daca la prima prezentare nu aveam nici o pretentie de la vorbitor (in mare pentru ca nu stiam nimic despre el), la cea de-a doua a fost de-a dreptul dureros sa ascult un academician si-un doctor in ceva varsind aberatie dupa aberatie, intorcindu-se la „pașopt” cu incapatinarea vinilului zgiriat, vorbind interminabil si neadecvat despre orice altceva decit despre cartea prezentata. Enervarea n-a fost indulcita decit de urmarirea gesticii si mimicii bietului Vlad Zografi, cel care gestiona lansarea cartii in cauza, felul in care trecea de la plictiseala la mirare la iritare la exasperare in cicluri scurte de maximum 30 de secunde.
Dar sa spunem despre prada. O sa incep cu cea pentru care m-am dus, „Fizica Povestita” a lui Cristian Presura, aparuta la Humanitas. Tre’ sa recunosc, am fost surprins cind am ajuns (oarecum) la raft sa o iau. 650 de pagini A4 scrise marunt, ca in Physical Review, plina de desenele si formulele studentiei. In anii aia Cristi mi-a fost coleg si prieten, a fost moderator al micului nostru club de marti seara (atit cit a tinut el), partener de lungi discutii si donator de frigider atunci cind a plecat la Master in Olanda (lucru pentru care stomacele noastre i-au multumit si au renuntat la ulcerele pe care se pregateau sa ni le serveasca). Abia astept sa vad ce-a facut el din povestea Fizicii. Cartea, dupa cum ne-a povestit si Vlad Zografi in prezentare, contine doua discursuri care pot fi separate, unul al povestitorului pentru ne-initiati, pentru cei care vor povestea, dar n-au inclinatia sau interesul pentru formula matematica, si unul al fizicianului pentru eventualii studenti, cu formule si demonstratii. Dar va spun mai multe despre ea dupa ce o parcurg.
Au fost apoi doua achizitii noi pentru colectia mea Lucian Boia (si cu astea cred ca nu mai ramin prea multe de vinat), „Germanofilii” si „Mitul democratiei”, amindoua de la Humanitas. Despre „indragostirea” mea de Boia am tot scris, n-am sa ma repet. Omul merita citit macar pentru alternativa pe care o ofera, argumentat si incheiat la toti nasturii, la dogma istoricilor oficiali. Daca el si Neagu Djuvara ar scoate o carte pe luna, i-as cumpara si citi o data pe luna.
In prelungirea pasiunii pentru istoria Romaniei, pentru ca ma fascineaza (si nu sint singurul cu asemenea pacate de pe aici) perioada fanariota, iesirea din ea, modernizarea tarilor romane si interactiunea dintre Romania/Europa si lumea islamica, am arestat de la Polirom „Razboi, pace si comert in Islam – Tarile romane si dreptul otoman al popoarelor”, a profesorului turcolog Viorel Panaite.
Si, daca tot ma strecuram printre oameni pe la Polirom, am agatat din raft si „In ce cred cei care nu cred?”, dialogul epistolar intre cardinalul Carlo Maria Martini si Umberto Eco, dialog pe marginea unor probleme etice fundamentale ale contemporaneitatii. Pe asta am inceput deja sa o citesc si sa constat ca n-am facut o alegere gresita. Merita macar pentru eleganta disputelor, pentru incapatinarea de a cauta subiectele pe care cei doi nu se afla in consens (pentru asta este mai degraba vinovat Eco 😀 ) si pentru cealalta incapatinare, aceea de a dezbate exclusiv idei si nu oameni.
Si cu asta am cam terminat, din pacate. In alti ani plecam de acolo cu 10-15 carti si cu dureri insuportabile de spate si picioare dupa multele ore de haladuit printre rafturi. De data asta mi-au fost atacati doar nervii, urechile si sistemul de reglaj termic. Si nici n-am gasit cartile lui Borges si Ortega y Gasset dupa care ma dusesem. Asta e, sa-mi fie invatatura de minte pentru anul viitor.
7 comentarii
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Pe care carte despre dreptul otoman al popoarelor o să ți-o arestez imediat ce le termin pe alea trei pe care le citesc acum (tot ale voastre, trecute în lista din telefon pentru nerepetarea Incidentului „Harun”), pe aia despre sociologia mișcărilor sociale pe care am zis că o împrumut de la Veta și pe aia despre post-comunismul polonez la care m-am abonat la o prietenă. Dacă mai apuc, courtesy of vreo lene inexplicabilă și improbabilă a pisicilor Marx de a-și pune planurile în aplicare.
Si dupa „Mitul democratiei” si „In ce cred cei care nu cred?” (pe asta chiar ti-o recomand, ailalta chiar nu are nevoie de recomandare) pe care, in stilul tau caracteristic, o sa le termini intre doua pahare de vin cit ma duc eu pina la baie 😀
Inca nu am apucat sa ma uit peste dreptul otoman al popoarelor, sper sa fie cel putin la fel de fain scrisa ca si celelalte din aceeasi colectie pe care le am.
Fix din motivul ăsta arogant nici nu le-am enumerat, zău. Dacă vă și las în pace și renunț să mă mai fac că ajut cu adus pahare și farfurii și tăiat brânza, le bag pe amândouă în aceeași înghițitură.
La dracu! (Poate era mai bine să zic MUIE?) O să citesc cartea aia duplex, Umberto Eco vs. Cardinal, fiindcă am mai citit într-o cărticică de-a lui Eco un răspuns către Cardinal, și stă în picioare chiar dacă acest Cardinal ar fi pură ficțiune.
Dar e așa de mișto istoria pisicilor!… Până la coadă, cuceresc lumea? Am putea trăi într-o lume guvernată de pisicile marx? Orice pisică marx e mai interesantă decât orice altceva.
Deci: cum se vede lumea prin ochii pisicilor marx?
Lumea noastră, asta mayoneziacă, de România…
Renata, cartea (colectie de articole, mai corect spus) e misto. Terminat aseara, printre alte 15 chestii. Merita, chiar daca raspunsurile Cardinalului, cit se poate de real, de altfel, sint oleaca prea dogmatice (chiar daca onest dogmatice) pentru gustul meu. In plus, mai sint inca 6 articole ale altora care intervin pe tema principala a dezbaterii lor, o parte sint enervante, o parte sint faine.
Una peste alta, daca te framinta subiectul, merita citita.
BadDragon, cărticica despre care vorbeam se numește ”Cinci scrieri morale”, Humanitas, 2005. Cinci scrieri ocazionale, cum zice introducerea. La pagina 81 – scrisoarea (răspuns) către Carlo Maria Martini. Titlu demn de topul celor mai bune titluri de roman polițist: ”Când intră în scenă celălalt”. Zi că nu-i tare! După ce am citit epistola, am înțeles că un roman polițist s-ar fi intitulat ”Când celălalt intră în scenă”. Poate că e topica fericit aleasă de traducător, dar poate că nu. Oricum, se citește cu sufletul la gură și se recitește de câteva ori, savurând faptul că există Eco. De-aia mă gândeam că poate și-a inventat interlocutorul, ca să se mărturisească cititorilor săi. Cât am citit-o, eu m-am simțit Carlo Maria Martini.
Una peste alta, o să citesc ”În ce cred cei care nu cred”, fiindcă subiectul nu mă frământă, mă sperie de-a dreptul: tipii care nu cred în nimic și au o scală BINE-RĂU la fel de vulnerabilă ca scala pH-ului din chimie, sunt cu mult mai responsabili și îngrijorați de faptele lor decât cei care bifează o pipăire de moaște, un contact intermediat de -un maieu, de portofel, de propriile buze cu sticla raclei în discuție.
Mă aflu în zona aia sensibilă și ușor de ponegrit a celor care cred că Dumnezeu, dacă există, în marea Sa mărinimie și inteligență, acceptă în oastea Sa și-un imbecil care-l consideră doar informație și energie. Amin.
Dacă nu, trist. Mai are și Dumnezeu de lucrat la propria imagine.
Renata, cred ca textul din „Cinci scrieri morale” este unul dintre textele lui Eco din „In ce cred cei care nu cred”. Care text, in mod interesant, apare tot la pagina 81 si se cheama „Cind intra in scena celalalt, se naste etica” 😀
Tema „celuilalt” este fireasca si apare des la semiologul/filosoful Eco. Pentru semiolog prezenta „celuilalt” este conditie necesara, insasi aparitia limbii fiind pusa la indoiala in absenta lui. La fel si pentru filozoful etic.
„Etica este, prin urmare, neputincioasa in fata nevoii ancestrale de a avea dusmani? As spune ca instanta etica sare in ajutor nu atunci cind ne prefacem ca nu exista dusmani, ci atunci cind cautam sa-i intelegem, sa ne punem in locul lor. […] A cauta sa-l intelegi pe celalalt inseamna sa-i distrugi cliseul, fara sa-i negi sau sa-i anulezi alteritatea” (Umberto Eco – „Cum ne construim dusmanul”, Polirom 2011, pag. 25).
In privinta raportarii la existenta unui Dumnezeu, ai nimerit intr-un loc in care nu prea ai de ce sa te astepti la ponegriri pe tema asta, cel putin nu de la cei care scriu in mod constant pe aici. Posibil sa ne exprimam cu alte cuvinte indoiala (sau indiferenta), posibil sa plecam de la alte premize si sa ajungem la concluzii diferite, dar in rest ne aflam, din cite stiu eu, cam prin aceeasi zona.