La mulți ani, cică

Oamenilor,
Stau cu un cârnat într-o mână şi o pulă în cealaltă. Sper să nu le confund. Stau şi mă gândesc că, în ce priveşte anii şi mersul treburilor în cadrul lor, ăsta de se încheie azi nu a fost cel mai prost din istorie. Ba pentru mine a fost chiar bunicel. Prin urmare, pentru restul lumii a fost foarte bun. Evident şi îmbucurător.
Dar cum stau eu aşa şi meditez, iaca deodată mi se întunecă zen-ul şi îmi apare un rid pe frunte. Un rid pe care alţii l-ar confunda cu Groapa Marianelor, doar că eu ştiu mai bine. E un fel de Bat Signal, doar că nu e chiar Bat Signal. E semnul lui Ponta. The Shit Signal, așadar.
Aşa că îmi părăsesc starea de zen de final de an, alimentată cu cârnaţi de origine geografică şi anatomică controlată, ca să vă dau vestea bună de care sunt sigură că aveţi nevoie acum, că Pontatorul a comis shitoşenia finală pe 2014, stricându-ne bunătate de linişte şi pace cu zăpadă pe maşini. După cum evident că ştiţi deja, hoţul prins se face nedoctor cinstit dând cu stânga o lege pe care o semnează cu dreapta, care lege îi permite, în mintea lui, să pretindă că nici ctrl+c n-a mâncat, nici ctrl+v nu-i miroase. Pişându-se astfel din nou, cu un jet şi mai mare, pe sistemul de învăţământ pe care l-a umplut de respect de doi ani încoace, pişa-s-ar numai ţepi de porc spinos să se pişe. Adică l-am prins cu toţii cu mâţa furată-n sac, îl scuipăm cu toţii de atunci încoace şi se face că plouă, iar acu, după ce a folosit mâţa ani buni, o dă înapoi şi face lege ca să nu-l mai întrebe nimeni nimic de ea, de sac şi de complicii care i-au ţinut de şase la furat.
Ceva ce nu se mai întâmplă în nici o ţară de nicăieri, să dai doctoratul înapoi de parcă ar fi o buleandră de la second hand care ţi-a rămas mică, pentru că te-ai îngrăşat ca un porc şi lumea a început să-ţi vadă osânza de suină împuţită prin ea. Nu o realizare academică de vârf, la care ai lucrat ani de zile şi care e angajamentul tău, al profesorilor tăi şi al şcolii tale că valorezi mai mult decât un gândac storcit pe casa scării. Din punct de vedere intelectual, zic, că din ăla al şanselor de supravieţuire cam tot aia-i.
Dată fiind această uriaşă şi sinistră shitoşenie cu miros de căcat intelectual şi moral, trebuie să zic că mă miră lipsa de reacţie a intelighenţiei româneşti. Ştiu că sărbători etc., dar pe asta se şi bazează javra şi haita din jurul lui. (Când l-am auzit pe ministrul Educaţiei, fute-l-ar ursul cu peria de wc, cum zicea el că ordonanţa cu dedicaţie răspunde cererilor populaţiei şi că vai de noi, cum stau la rând doctorii români să-şi dea titlurile înapoi dar n-aveau până acum lege s-o facă, m-au luat simultan leşinul şi regretul că tocmai mă căcasem.)
În această situaţie, zic, în care (cu puţine şi anemice excepţii) doctorimea românească tace ca mortu-n caltaboşi, ţin să vă dau, totuşi, o veste bună. V-am zis că anul ăsta a fost deloc rău. Eh, printre lucrurile pe care am reuşit să le termin în sfârşit se numără şi acceleratorul de particule special, care merge, finalmente, şi cu căcat. Tocmai i-am construit o nouă viteză şi un rezervor mai mare. L-am încărcat, calibrat şi îndreptat spre faţa lui Victor Ponta. Fiţi cu ochii pe el în zilele următoare, s-ar putea să semene cu el însuşi mai mult ca de obicei.
La mulţi ani, deci. Atenție, glumele cu „La mulți ani 2015!” s-ar putea să cadă pe lângă. După cum vă spuneam, am ambele mâini ocupate.

Anunțuri

De ce nu mă solidarizez cu bătaia pe care şi-a luat-o Locuinţa jurnalistului în centru vechi

„Când ai prea multe băşini în cap, universu se pişă pe tine”. Sau ţi-o trage la muie, nu e foarte clar.

Asta-i una din multele axiome care ne-au rămas de la Platon, cred. Sau Praxiteles, care poate că era sculptor, da în cazu de faţă nici nu contează.

Oricum ar fi, e o vorbă de duh foarte tare care se potriveşte unei publicaţii destul de ridicole, Locuinţa jurnalistului. Asta e fiţuica aia care publică de mai multe ori acelaşi material, în care e vorba de fiecare dată despre alt ţigan. Şi cum publicu ăl mai marxist la suflet e tot atât de degrabă vărsător de lovele pe cât e de lacrimi, cum mai publică Locuinţa jurnalistului câte o telenovelă d-asta d-a lor, cum bagă oamenii mâna la buzunare şi dă-i cu vărsământu la paypal.

În fine, treaba nu e nouă, presa inutilă de genu ăsta se manifestă în diverse forme, de la Vice până la peretele de facebook al pretinului tău hipster şi e definită de un singur lucru: semidoctismu galopant al acestor oameni. Sigur, pe de altă parte de ce jurnalismu are nevoie de o locuinţă şi nu se face pe stradă, asta iar nu-nţelegem, da să zicem că e altă discuţie. Sau de ce nu se înscriu oamenii ăştia la cursuri la Rise Project, iar nu pricepem, deşi o vagă idee tot avem: ăia de la Rise Project, fiind profesionişti, n-o ard regeşte pe facebook ca oagării mai sus pomeniţi, pentru simplu motiv că au altă treabă; de unde reiese, binenţeles, o altă axiomă şmecheră şi anume că „taie-i contu de facebook lu jurnalistu modern şi l-ai lăsat în pula goală”. Mă rog, p-acolo, asta puteţi s-o mai modificaţi voi dacă vreţi.

În fine, ce vreau să spun de fapt e că mai acu vreo lună sau aşa ceva, un scrib de la această gaşcă, neavând nicio altă treabă mai bună, cum ar fi fost să bea o bere, sau să-şi bage pula-n ea de Locuinţa jurnalistului, s-a gândit să facă un material. Ce subiect îşi găsise omu: parcagiii din centru vechi, care erau super-oprimaţi de gaborii de p-acolo. Cum ar veni, adică, de ce nu-i lăsau oamenii pe parcagii să-şi facă suma şi se luau aiurea de ei, ba cică un gabor chiar îl omorâse pe unu-n bătaie, atât de rău se stricaseră oamenii la suflete. Lucru care între noi fie vorba, nu e ok, pentru că gaboru respectiv putea doar să-i rupă ăluia mâna cu care parca maşini şi să-l lase să gareze autoturisme cu pula. Da uite că nu l-a dus capu, motiv pentru care iese ditai scandalu:

Marele nostru gurnalist a zis că ia cel puţin Puliţeru cu articolu ăsta, doar că ce să vezi, te pui cu gaborii? Oamenii s-au pişat pe el la propriu. Ăla că stai, că io, că fac, că dreg, că ONU, că CEDO, că pula-n pizdă, doar că pe gabori îi durea la pulă. Şi foarte bine făceau. E şi după ce s-au pişat pe el şi pe drepturile lui bine de tot, ce să vezi: s-a inflamat, tăticule, opinia publică de pe facebook de s-au dus oamenii direct la Activ Watchu, la Cacador-CH şi la OSCE. Ba chiar mai era un pic şi se ridica Obama cât e el de negru şi trimitea o divizie d-aia şmecheră de puşcaşi marinari că să-l salveze pe gherţoi de la omor şi mai ales ruşine. Că na, doar nu poţi să te dai pe feisbuk că ai luat-o-n freză, că nu prea eşti culeanu.

Şi asta nu-i nimic. Fiindcă li s-a suit la cap dă succese (asta e la şto, sunt totuşi numai 141 de oameni care le varsă lunar banii de bere), ce crezi că idee le-a venit lor: luând egzemplu chiar de la Mircea Badea, ne-au chemat pe toţi la o mică mineriadă a.k.a. plimbare pân Centru vechi, căcum ar veni să le arate la gaborii ăia că lor nu le e frică şi nu se lasă intimidaţi, ba chiar îşi bagă nasu la trebile lor în continuare. E hai să mori tu? Pă bune? La care fază ce să mai, am sărit cu toţii, care pân ghete, care pân botoşi şi ne-am făcut mii la număr ca oştenii lu Ştefan ăl mare şi sfânt ca să-i apărăm pă hipsteri dă oprobriu cazon la care se dedau satanicii tablagii. Doar aveam şi de ce, fireşte, pentru că statuia de toleranţă care e Locuinţa jurnalistului când te dă afară de la party-urile lor că nu asculţi manele, chiar e un ideal pentru care să vrei să te sacrifici chiar şi la trei dimineaţa.

În fine, oamenii s-au bălăcărit ce s-au bălăcărit, unii mai cocalari ca alţii, doar că, în cel mai clasic stil pesedist, nici unii nici alţii n-au înţeles nimic:

– gaborii că nu poţi să faci chiar ce vrea pula ta pe stradă şi cu atât mai puţin să omori oameni

– Locuinţa jurnalistului că de la prea multe băşini în cap ce ai e posibil să ţi-o mai iei şi la gornete

În concluzie, io mă feresc şi dă unii şi dă ceilalţi. Iar asta pentru că urmez un alt sfat dă mare înţelepciune venit de la Caristofeles: „extremele e bine să le laşi să se fută unele pe altele-n gură până nu mai rămâne nimic”.

În fine, nu ştiu dacă a zis chiar aşa, da asta era ideea. Şi chiar cred că avea dreptate, pentru că referitor la povestea de faţă gaborii sunt la extrem pân chiar prostia lor, în vreme ce Locuinţa jurnalistului pân băşinile ieftinuţe de care dau pe dinafară.

Incredibil! Lista ruşinii e alcătuită din muişti!

Tocmai ce remarcam zilele trecute, că un anume subiect este exclus din discursul public după victoria lui Giohanis, când, iată, lista ruşinii a explodat.

Dar mai întâi subiectul: subiectul era că nimeni nu observase cum că nentu Alexandru Dughin, filozuofu de cafenea dat afară de prin universităţile moscovite, mare punător de umăr la victoria panslavismului galactic, deci acest domn şi-a văzut ruinate eforturile de astă vară când bătea drumu la Românica să vorbeşte cu prelaţii dă pacilea ca să convingă poporu să voteze cu PSD. Deci omu a luat-o pur şi simplu în mână, dacă se poate spune aşa, deşi la cât de venal e şefu său, donu liniştit Putin, credem că i-a dat-o şi la alte orificii. Sau măcar l-a pus să-şi deconteze beletele de avion dă i le plătise.

Deci taman ce observam io cum nu se vorbeşte despre asta, nu tu un Moise Guran, nu tu un Mândruţă, când iată: ciac-pac. A apărut lista cu oamenii care i-a făcutără bot lu don profesor Dughin şi ţine-te tati ce nume erau pe ea:

– Ceauşescu

– Vader

– Simona Halep

– Roberto Carlos

– biscuiţii Oreo

La care noi nu trebe să tragem dăcât o singură şi mare concluzie: nu numa că nu contează ce manevre face Dughin prin România, pentru că nu înţelege că poporu român nu e bărboşii ăia de predică ortodoxia pe la sate, da nici măcar nu contează cine e pe lista aia.

De ce? E foarte simplu: pentru că cine pizda noastră e Vladimir Ernu, sau Vladivostok Ernu, sau cum îl cheamă şi ce căcat contează ce doreşte el. Păi aţi văzut? E irelevant, deci hai să ne trăim în pula calului vieţile făcând abstracţie de această nulitate (literară, da) şi aia ie.

Ernu

O seară plină de învățăminte, unele mai mari decât altele

Oamenilor,

Bănuiți bine, în sfârșit ceva mi-a reușit în procesul complet științific (parțial șamanic) cu care mă chinui de ceva ani să fac să ningă frumos fix de 1 decembrie. Ura! Primesc înjurături, chitanțe de spitalizare pentru decont și îndemnuri de auto-mutilare la adresa de mai jos.

Dar nu despre asta-i vorba.

Nimerii în seara asta la ceva eveniment cu intenții aproximativ bune și denumire pompoasă, din categoria celor care tind să se înmulțească pe măsură ce se împuținează zilele din an: Gala Perfomanței, în care Primăria Sectorului 3 cheltuie niște bani ca să convingă oamenii că îi pasă de cultură, în speță de performanța academică tânără. (Deși, la 1.000 de euro premiul, aș zice că am văzut și omagii mai degeaba.)

Treceam pe lângă Ateneu și am văzut niște tipi deloc respingători cărând niște cutii cu sticle de vin de Sâmburești încă și mai puțin respingătoare, așa că m-am ținut după ei și așa m-am trezit la parascovenia asta.

Până să mă întorc eu pe călcâie și s-o tulesc de acolo, s-au stins luminile și pe scenă a apărut o orchestră, așa că m-am așezat cuminte pe un scaun, filosofând că am pățit și chestii mai nasoale decât un concert gratis cu vin gratis la sfârșit. Bun.

După care au apărut din fundul scenei un el și o ea care se încadrau în toate tiparele prezentatorilor aspiranți care speră ca evenimentul la care tocmai prestează să-i propulseze în lumea chestiilor adevărate: el fâstâcit și neștiind prea bine unde se termină scena, ea care citise cuvântul „gală” în titlu și se credea la ceva festivitate regală, drept care arbora o rochie de seară cu o morgă fatală care n-o împiedica să-și tragă din când în când în sus țoala, neîmpiedicată în alunecarea ei gravitațională de nici o bretea. Trebuie să recunosc, priveliștea unei tipe îmbrăcate la toate acele (în mintea ei) care-și băga din când în când mâna la subraț ca să-și remorcheze rochia la locul corespunzător de pe suportul anatomic m-a amuzat suficient de mult încât să decid să stau locului.

Lucru de care mi-a părut bine, pentru că altfel ratam o întâlnire prețioasă cu meteahna asta specific românească de a fi politicos cu prenumele oamenilor. Românii o aplică în general la coafeze și mecanici, însă ea și-a făcut drum în cele mai înalte cercuri, în care cineva poate lăuda, într-o situație oficială, performanțele academice ale „domnișoarei Alexandra”.

Și de unde coaiele calului lui Carol a apărut inflația asta obsesivă a lui „sau” folosit pe post de conjuncție finală în enumerații? Cutare a studiat cu cutărescu, cutăreasca sau Moș Crăciun, cutare a fost influențat în viața lui de cutărescu, cutăreasca sau Rudolph, cutare face cercetare în domeniul x, y sau z. Nu cred că am auzit un „și” la locul lui într-o enumerație în seara asta, de stai și te întrebi din ce puț al gândirii a ieșit această, probabil, teamă de a spune lucrurile complet, de groază că poate nu par destul de impresionante. Sigur că „sau” are și o funcție corelativă, însă actorul principal în filmul ăsta e totuși „și”, „sau” fiind antamat pe viață în rolul disjunctiv de semnalare a alternativelor mutual exclusive. Cu alte cuvinte, cutare cercetează chestia aia, ailaltă și cealaltă, fără ca asta să însemne că nu se mai ocupă de nimic altceva în viață, ci doar că asta e lista relevantă a preocupărilor lui profesionale. Copiii de clasa a V-a folosesc „sau” într-o enumerație atunci când li s-au terminat „etc.”-urile, dar vor să dea impresia că știu mai mult decât spun despre subiect și doar timpul sau spațiul îi împiedică să înșire toată polologhia. Dacă discursurile pentru evenimente publice sunt scrise de copii de clasa a V-a, s-ar putea găsi unii mai deștepți. Eu, de exemplu.

În fine.

S-au dat niște premii meritate de niște oameni care se ocupă de chestii serioase, acordate de niște alți oameni care se ocupă de chestii serioase, s-a cântat muzică românească orchestrală și vocală, foarte frumos, nu asta contează. Contează că chestia a fost organizată de Primăria sectorului 3, al cărei șef, Robert Negoiță, era prezent în seara asta la Ateneu pentru că așa i-a zis asistenta, nu pentru că l-ar fi dat inteligența afară din casă. Altfel nu-mi explic momentul din încheiere în care, pe post de discurs apreciativ la adresa tineretului deștept din țară și de aiurea, de grija și respectul căruia încerca să convingă publicul că moare, Robert Negoiță (și simt nevoia să vă amintesc că omul a terminat liceul la 31 de ani, e primar din partea PSD, pasionat de betonări sectoriale și are la activ câteva suspectoșenii mari) a lăudat hotărârea acestui tineret de a schimba direcția de căcat a țării ăsteia acum două săptămâni, stând la rânduri sinistre ca să facă cel mai elementar gest democratic, împotriva partidului din care el, Robert Negoiță, face parte.

A fost pentru prima dată în istoria Ateneului când a fulgerat sub cupolă, nu deasupra ei, iar în sală s-a lăsat un frig deloc asemănător celui de afară. M-am foit pe scaun căutând ceva armă improvizabilă, pentru că era evident că lucrurile o să se termine prost. Din fericire, Negoiță a simțit pericolul (sala se umpluse brusc de accese de tuse care ascundeau evident hohote de râs și înjurături destul de puțin discrete), a mai aruncat câteva cuvinte despre importanța educației și a plecat să citească Turgheniev, îmi imaginez.

În orice caz, seara a continuat fără nici un alt eveniment în afară de a ne fi demonstrat, încă o dată, cât de gros e obrazul politicianului român și cât de puțin îl deranjează contactul cu realitatea. Fiind o babă complet nesimțită la rândul meu, dar cu pielea extrem de sensibilă (chestie care mă incomodează puțin pe vremea asta), fac apel la domnul Negoiță să pună de un seminar, un workshop ceva, ca să recuperez ceea ce evident n-am reușit să învăț până acum, deși am o vârstă venerabilă: talentul de a scuipa în sus și de a te face că ninge. Nu de alta, dar mă știți ursoaică polară amatoare de ninsoare și viscol, și să trebuiască să-mi tot fac grefe de piele de fiecare dată după ce ies pe-afară atentează periculos la provizia mea prețioasă din frigider, menită pentru scopuri mai înalte.