La mulți ani, cică

Oamenilor, Stau cu un cârnat într-o mână şi o pulă în cealaltă. Sper să nu le confund. Stau şi mă gândesc că, în ce priveşte anii şi mersul treburilor în cadrul lor, ăsta de se încheie azi nu a fost cel mai prost din istorie. Ba pentru mine a fost chiar bunicel. Prin urmare, pentru restul lumii a fost foarte bun. Evident şi îmbucurător. Dar cum stau eu aşa şi meditez, iaca deodată mi se întunecă zen-ul şi îmi apare un rid pe frunte. Un rid pe care alţii l-ar confunda cu Groapa Marianelor, doar că eu ştiu mai bine. E un fel de Bat Signal, doar că nu e chiar Bat Signal. E semnul lui Ponta. The Shit Signal, așadar. Aşa că îmi părăsesc starea de zen de final de an, alimentată cu cârnaţi de origine geografică şi anatomică controlată, ca să vă dau vestea bună de care sunt sigură că aveţi nevoie acum, că Pontatorul a comis shitoşenia finală pe 2014, stricându-ne bunătate de linişte şi pace cu zăpadă pe maşini. După cum evident că ştiţi deja, hoţul prins se face nedoctor cinstit dând cu stânga o lege pe care o semnează cu dreapta, care lege îi permite, în mintea lui, să pretindă că nici ctrl+c n-a mâncat, nici ctrl+v nu-i miroase. Pişându-se astfel din nou, cu un jet şi mai mare, pe sistemul de învăţământ pe care l-a umplut de respect de doi ani încoace, pişa-s-ar numai ţepi de porc spinos să se pişe. Adică l-am prins cu toţii cu mâţa furată-n sac, îl scuipăm cu toţii de atunci încoace şi se face că plouă, iar acu, după ce a folosit mâţa ani buni, o dă înapoi şi face lege ca să nu-l mai întrebe nimeni nimic de ea, de sac şi de complicii care i-au ţinut de şase la furat. Ceva ce nu se mai întâmplă în nici o ţară de nicăieri, să dai doctoratul înapoi de parcă ar fi o buleandră de la second hand care ţi-a rămas mică, pentru că te-ai îngrăşat ca un porc şi lumea a început să-ţi vadă osânza de suină împuţită prin ea. Nu o realizare academică de vârf, la care ai lucrat ani de zile şi care e angajamentul tău, al profesorilor tăi şi al şcolii tale că valorezi mai mult decât un gândac storcit pe casa scării. Din punct de vedere intelectual, zic, că din ăla al şanselor de supravieţuire cam tot aia-i. Dată fiind această uriaşă şi sinistră shitoşenie cu miros de căcat intelectual şi moral, trebuie să zic că mă miră lipsa de reacţie a intelighenţiei româneşti. Ştiu că sărbători etc., dar pe asta se şi bazează javra şi haita din jurul lui. (Când l-am auzit pe ministrul Educaţiei, fute-l-ar ursul cu peria de wc, cum zicea el că ordonanţa cu dedicaţie răspunde cererilor populaţiei şi că vai de noi, cum stau la rând doctorii români să-şi dea titlurile înapoi dar n-aveau până acum lege s-o facă, m-au luat simultan leşinul şi regretul că tocmai mă căcasem.) În această situaţie, zic, în care (cu puţine şi anemice excepţii) doctorimea românească tace ca mortu-n caltaboşi, ţin să vă dau, totuşi, o veste bună. V-am zis că anul ăsta a fost deloc rău. Eh, printre lucrurile pe care am reuşit să le termin în sfârşit se numără şi acceleratorul de particule special, care merge, finalmente, şi cu căcat. Tocmai i-am construit o nouă viteză şi un rezervor mai mare. L-am încărcat, calibrat şi îndreptat spre faţa lui Victor Ponta. Fiţi cu ochii pe el în zilele următoare, s-ar putea să semene cu el însuşi mai mult ca de obicei. La mulţi ani, deci. Atenție, glumele cu „La mulți ani 2015!” s-ar putea să cadă pe lângă. După cum vă spuneam, am ambele mâini ocupate.

O seară plină de învățăminte, unele mai mari decât altele

Oamenilor,

Bănuiți bine, în sfârșit ceva mi-a reușit în procesul complet științific (parțial șamanic) cu care mă chinui de ceva ani să fac să ningă frumos fix de 1 decembrie. Ura! Primesc înjurături, chitanțe de spitalizare pentru decont și îndemnuri de auto-mutilare la adresa de mai jos.

Dar nu despre asta-i vorba.

Nimerii în seara asta la ceva eveniment cu intenții aproximativ bune și denumire pompoasă, din categoria celor care tind să se înmulțească pe măsură ce se împuținează zilele din an: Gala Perfomanței, în care Primăria Sectorului 3 cheltuie niște bani ca să convingă oamenii că îi pasă de cultură, în speță de performanța academică tânără. (Deși, la 1.000 de euro premiul, aș zice că am văzut și omagii mai degeaba.)

Treceam pe lângă Ateneu și am văzut niște tipi deloc respingători cărând niște cutii cu sticle de vin de Sâmburești încă și mai puțin respingătoare, așa că m-am ținut după ei și așa m-am trezit la parascovenia asta.

Până să mă întorc eu pe călcâie și s-o tulesc de acolo, s-au stins luminile și pe scenă a apărut o orchestră, așa că m-am așezat cuminte pe un scaun, filosofând că am pățit și chestii mai nasoale decât un concert gratis cu vin gratis la sfârșit. Bun.

După care au apărut din fundul scenei un el și o ea care se încadrau în toate tiparele prezentatorilor aspiranți care speră ca evenimentul la care tocmai prestează să-i propulseze în lumea chestiilor adevărate: el fâstâcit și neștiind prea bine unde se termină scena, ea care citise cuvântul „gală” în titlu și se credea la ceva festivitate regală, drept care arbora o rochie de seară cu o morgă fatală care n-o împiedica să-și tragă din când în când în sus țoala, neîmpiedicată în alunecarea ei gravitațională de nici o bretea. Trebuie să recunosc, priveliștea unei tipe îmbrăcate la toate acele (în mintea ei) care-și băga din când în când mâna la subraț ca să-și remorcheze rochia la locul corespunzător de pe suportul anatomic m-a amuzat suficient de mult încât să decid să stau locului.

Lucru de care mi-a părut bine, pentru că altfel ratam o întâlnire prețioasă cu meteahna asta specific românească de a fi politicos cu prenumele oamenilor. Românii o aplică în general la coafeze și mecanici, însă ea și-a făcut drum în cele mai înalte cercuri, în care cineva poate lăuda, într-o situație oficială, performanțele academice ale „domnișoarei Alexandra”.

Și de unde coaiele calului lui Carol a apărut inflația asta obsesivă a lui „sau” folosit pe post de conjuncție finală în enumerații? Cutare a studiat cu cutărescu, cutăreasca sau Moș Crăciun, cutare a fost influențat în viața lui de cutărescu, cutăreasca sau Rudolph, cutare face cercetare în domeniul x, y sau z. Nu cred că am auzit un „și” la locul lui într-o enumerație în seara asta, de stai și te întrebi din ce puț al gândirii a ieșit această, probabil, teamă de a spune lucrurile complet, de groază că poate nu par destul de impresionante. Sigur că „sau” are și o funcție corelativă, însă actorul principal în filmul ăsta e totuși „și”, „sau” fiind antamat pe viață în rolul disjunctiv de semnalare a alternativelor mutual exclusive. Cu alte cuvinte, cutare cercetează chestia aia, ailaltă și cealaltă, fără ca asta să însemne că nu se mai ocupă de nimic altceva în viață, ci doar că asta e lista relevantă a preocupărilor lui profesionale. Copiii de clasa a V-a folosesc „sau” într-o enumerație atunci când li s-au terminat „etc.”-urile, dar vor să dea impresia că știu mai mult decât spun despre subiect și doar timpul sau spațiul îi împiedică să înșire toată polologhia. Dacă discursurile pentru evenimente publice sunt scrise de copii de clasa a V-a, s-ar putea găsi unii mai deștepți. Eu, de exemplu.

În fine.

S-au dat niște premii meritate de niște oameni care se ocupă de chestii serioase, acordate de niște alți oameni care se ocupă de chestii serioase, s-a cântat muzică românească orchestrală și vocală, foarte frumos, nu asta contează. Contează că chestia a fost organizată de Primăria sectorului 3, al cărei șef, Robert Negoiță, era prezent în seara asta la Ateneu pentru că așa i-a zis asistenta, nu pentru că l-ar fi dat inteligența afară din casă. Altfel nu-mi explic momentul din încheiere în care, pe post de discurs apreciativ la adresa tineretului deștept din țară și de aiurea, de grija și respectul căruia încerca să convingă publicul că moare, Robert Negoiță (și simt nevoia să vă amintesc că omul a terminat liceul la 31 de ani, e primar din partea PSD, pasionat de betonări sectoriale și are la activ câteva suspectoșenii mari) a lăudat hotărârea acestui tineret de a schimba direcția de căcat a țării ăsteia acum două săptămâni, stând la rânduri sinistre ca să facă cel mai elementar gest democratic, împotriva partidului din care el, Robert Negoiță, face parte.

A fost pentru prima dată în istoria Ateneului când a fulgerat sub cupolă, nu deasupra ei, iar în sală s-a lăsat un frig deloc asemănător celui de afară. M-am foit pe scaun căutând ceva armă improvizabilă, pentru că era evident că lucrurile o să se termine prost. Din fericire, Negoiță a simțit pericolul (sala se umpluse brusc de accese de tuse care ascundeau evident hohote de râs și înjurături destul de puțin discrete), a mai aruncat câteva cuvinte despre importanța educației și a plecat să citească Turgheniev, îmi imaginez.

În orice caz, seara a continuat fără nici un alt eveniment în afară de a ne fi demonstrat, încă o dată, cât de gros e obrazul politicianului român și cât de puțin îl deranjează contactul cu realitatea. Fiind o babă complet nesimțită la rândul meu, dar cu pielea extrem de sensibilă (chestie care mă incomodează puțin pe vremea asta), fac apel la domnul Negoiță să pună de un seminar, un workshop ceva, ca să recuperez ceea ce evident n-am reușit să învăț până acum, deși am o vârstă venerabilă: talentul de a scuipa în sus și de a te face că ninge. Nu de alta, dar mă știți ursoaică polară amatoare de ninsoare și viscol, și să trebuiască să-mi tot fac grefe de piele de fiecare dată după ce ies pe-afară atentează periculos la provizia mea prețioasă din frigider, menită pentru scopuri mai înalte.