Petronia Marcs în varianta ei veselă, as per your request

Oamenilor,

În principal din cauză că mâine urmează să pipăi cu ochii niște chestii prin care mâna omului nu prea pune piciorul, și în secundar din cauză că de bucurie și anticipație (cât dracu mai e până mâine la ora 7 jumate?!) am desființat în trei minute o sticlă de vin care pretindea un tratament mai relaxat, în momentul ăsta am făcut câteva descoperiri.

  1. capetele mari care se plâng că pentru ariile de activitate ale capetelor mari nu există informații credibile și profesioniste pe net au făcut, probabil, facultatea cel târziu odată cu mine. Zic asta pentru că și eu eram obișnuită să cred că nimic din ce găsești prin interneți (nu prin ăia românești, cu siguranță) la capitolul „istorie”, cu toate variațiunile lui posibile și aplicabile în spațiul românesc, nu poate fi luat în serios. Oamenilor, s-a schimbat căcatul. Poate de la Patzinakia încoace (deși văd că Patzinakia, ca un bun precursor, a dispărut fără urmă), poate de mai devreme. Nu știu din ce motiv, dar practic toate publicațiile cât de cât serioase din domeniu și-au pus arhivele pe net. De la RESEE la Mitropolia Olteniei, la Pontica și toate revistele de muzeu municipal din țară (try cimec.ro) sau la ditamai Biblioteca Digitală a Bucureștilor, interminabilă deși organizată după criterii doar de ea știute. Din 1950toamna până ieri. Prin Pontica, de exemplu, mă dau acum de zor cu viteza unui snowboarder sinucigaș (v-am zis vreodată că citesc în medie 1.200 de cuvinte pe minut? Viteza maximă nu o știu, n-a avut nimeni curajul să o măsoare vreodată.), istoria istoriografiei românești (inclusiv în nișa ei artistică, un pic mai interesantă pentru mine decât restul) e pe net acum. Când eram io tânără studentă (ziceți drept, de cât timp așteptați din partea uneia dintre noi o izbucnire de tipul „eh, maică, pe vremea mea…”? Voila.) singurele informații care bântuiau interneții pe tema asta erau elucubrațiile protocroniste, ultraortodoxe sau de-a dreptul și pur și simplu idioate. Acum să mor io dacă mai ai vreo scuză să fii tâmpit, chiar și în românește.
  2. revelația nr. 2 nu e deloc o revelație, dat fiind că e practic constanta umană nr. 1: tot, dar absolut tot ce s-a făcut vreodată și a rămas posterității fie chiar și sub formă de praf într-un philacteriu dintr-un mormânt anonim s-a făcut ori din nevoie de bani și putere, ori din groază de moarte. Asta așa, pentru că chiar și istoricilor le prinde bine o punere în perspectivă a realității din când în când. O reamintire a faptului că, indiferent cum se prezintă, realitatea are aceste două forme. Milenii după milenii de artefacte, războaie, du-te-vino de trupe, imperii și ideologii, opere de artă care-ți taie mintea-n loc – toate sunt reductibile la nevoia de putere & bani sau la frica de moarte. Nu știu câți dintre voi sesizează amuzamentul situației, dar mi-ar plăcea să aflu. Wanna talk about it? Go ahead. Eu, după cum am stabilit, tocmai am băut o sticlă de vin acum zece minute, practic din trei înghițituri și jumătate. Dacă lucrul de dragul căruia am băut chiar se întâmplă mâine, vă voi exaspera în curând cu cea mai plictisitoare postare din istoria acestui blog. Dacă nu, nu. Spre nenorocul vostru, însă, careva dintre voi m-a întrebat recent cum arată o postare scrisă în maximul meu de veselie. Na.

11 comentarii

  1. Draga Petra,
    In primul rand, tin sa spun ca apreciez gestul!
    Ce sa zic, arata bine postul! Si mai mult, imi da o stare de veselie si mie, desi nu ma asteptam (poate pentru ca ma simt bagat in seama?). Imi da si o stare de nerabdare in anticiparea unui post plictisitor. E ca si cum ar urma episodul urmator din veselia ta maxima. Chiar e un subiect vesel, ce nu vine ca o urmare negativa la diverse evenimente ca pana acum! Desi vrei sa para ca are treaba cu vinul, nu sunt de acord cu asta. Nu sunt de acord nici cu bautul vinului pe repede inainte pentru ca minimizeaza perioada de veselie in general. Atat pe cea bahica, precum si pe cea gustativa.
    M-as baga la taclale despre revelatia ta dar nu cred ca am inteles exact ce vrei sa spui. Dupa mine, sunt multe chestii ce au ramas posteritatii fara a fi vorba de bani, putere sau frica. Arta de exemplu. si nu ma refer la arta contemporana. Cred ca de aici si expresia „de amorul artei” (cu aceasta ocazie am sa caut de unde vine). Si nu numai. Mai am cateva exemple ce imi vin in minte, dar nu mai am timp si e posibil sa fiu pe langa din lipsa de intelegere a revelatiei tale.

  2. Deși e o piesă de pură speculație, aș bănui că ruda voastră căzută în dizgrație, pe nume Karl nu mai trăgea mari speranțe de la viața lui. Dacă materialismul dialectic e crezul tău, nu cred că moartea te mai jenează – rezultatul e tot ăla orice ai face (sigur, alții vor vrea să te îmbălsămeze și să îți facă în continuare freza dacă se prind din timp ce inspirație poți fi pentru cei rămași pe-aici… dar nu e vina ta). Dacă mai pui pe deasupra faptul că ai un trai de mizerie în Londra din cauză că nimeni altcineva nu te mai place pe continent și trimit spioni după tine să te întrebe de sănătate, parcă banii și puterea nu mai par scopuri așa realiste. Mai presus de toate, dacă pretinzi că revoluția proletară va veni ca o necesitate istorică atunci când timpul va fi potrivit, nu se poate să nu ne întrebăm de ce te mai obosești să scrii. E, uite de-aia, ca să ne faci nouă în ciudă și să ne ofticăm secole mai târziu că te-ai încăpățânat să naști idei care refuză să mai părăsească țestele părții de umanitate mai puțin interesată de realitate, nuanțe, adevăr și alte mofturi asemănătoare.

  3. Au trecut câteva zile și n-ai pipăit. Măcar inventai! De dragul cititorilor.

  4. Voxpopuli, vinul a fost băut pe repede înainte doar din rațiuni de timp, ca să am o șansă să adun ultimele trei ore de somn dintr-un total de șase întinse pe două zile. Asta ca să am o șansă să nu adorm pe acolo pe unde urma să merg a doua zi, și pe unde chiar am mers, și după cum o să vezi când o să povestesc chiar nu era indicat să adorm. (Chiar și pentru babe matusalemice și respectabile, unele locuri de dormit sunt mai puțin recomandabile decât altele. Din motive care țin, în principal, de miriapozi cât degetul mic.) Cât despre motivații pentru artă, te rog mult să-mi spui o (una, oricare) operă de artă, din orice domeniu, care nu ți se pare reductibilă la una din motivațiile pe care le-am zis eu. This should be fun, vorba lu Tony Blair.
    Măseaua de Minte, m-a pus Karl să te includ și pe tine în această provocare, cu toate nuanțele pe care le vrei, numai de gri să nu fie. E sensibil zilele astea.
    Vă rog.

    Renata Carageani, stai că abia am apucat să mă dezmeticesc eu și să developez filmul. Nu știu cât de plictisitoare o să chiar iasă postarea aia, dar vă rog să mă credeți pe cuvânt că o să depun toate eforturile în sensul ăsta.

  5. Provocarea în sine nu poate fi câștigată sau pierdută până la capăt pentru că nu putem să știm ce gândea autorul, cu atât mai mult dacă este mort. Dar de dragul jocului putem să ne întrebăm dacă a existat așa ceva… deci – challenge accepted.
    Propun drept prim contra-exemplu arta din tranșee a Primului Război Mondial. În mod sigur nu este realizată pentru bani sau putere. În ceea ce privește frica de moarte, nu cred că poate constitui un mobil din cauză că arta respectivă poate dispărea odată cu autorul sub un val de pământ la următorea canonadă, deci ea nu poate servi drept memorie a existenței creatorului. Scenele de război nu sunt descrise din frică de moarte. Tocmai pentru că moartea devine atât de comună și de masificată, ea nu mai prezintă groază ca proces în sine. Nesiguranța vieții și a rămășițelor ei devine o normalitate banală. În schimb, groaza e dată de amploarea distrugerii umane și materiale, nemaivăzută până atunci. Grozăvia e întreg spectacolul distrugerii civilizației, nu trecerea în neființă.

  6. Măseaua de minte, aș zice că în unele cazuri chiar știm ce gândea autorul, pentru că mulți artiști au catadicsit să țină jurnale sau măcar tot felul de însemnări împrăștiate, alții s-au bănuit chiar poeți, în fine, au găsit diferite forme de a pune niște cuvinte pe niște suporturi, dându-ne o idee despre ce aveau în cap. Dar ăsta e un argument așa, de babă a dracu și căutătoare de portițe. Adevărul e că, în general, nu putem știm chiar ce gândea autorul în sensul că dacă îi venea să se scarpine la coaie sau murea de chef s-o fută pe fata nobilului X, dar de niște chestii tot putem să ne dăm seama uitându-ne la ce a lucrat fiecare. Hai să nu ne facem că nu.
    În ceea ce privește exemplul cu arta din tranșee, mișto. (Nu mă înșel, sper, când zic că ai dat intenționat un argument de tipul „avocatul diavolului”, adică unul care susține tocmai punctul meu de vedere.) Conștiința că o operă de artă poate dispărea oricând nu înseamnă că, la momentul la care a fost făcută, nu a avut drept rost să se împotrivească, prin apel la memorie sau prin escapism / ignorare provocatoare a iminenței morții, tocmai morții. Dacă masca funerară alui Tutankhamon a fost lăsată fără barbă de un funcționar de muzeu al secolului XXI, asta nu înseamnă că și-a îndeplinit funcția mai bine decât mastabaua anonimului care s-a dărâmat la treizeci de ani după ce a fost construită.
    Frica de moarte se manifestă prin blocaj (căprioară în faruri) sau prin încercarea de a o depăși. Arta, în toate formele ei, face parte din ultima categorie. Din „flight or fight”, e partea cu „fight”, aș zice eu. Fie că alege să zgârie o scenă de război în timp ce în jurul lui camarazii îi sunt pulverizați din cauză că vrea ca lumea să știe cum a fost sau pentru că are nevoie să fie în momentul ăla mai bun decât frica lui, omul o face cu moartea lângă el. Culmea, la fel e și când o face pentru faimă eternă – supremul deget mijlociu pe care omul încearcă să-l arate morții.
    Altfel e dacă ne gândim la picturile de la Altamira, dacă vrei un exemplu care chiar să mă contrazică. Deși aș zice că, dacă pictura respectivă avea caracter memorial, se împotrivește uitării, deci vine tot din frică de moarte. Iar dacă avea caracter magic-totemic, din nou, deși cu un ocol, s-ar putea argumenta că vânătoare plină de succes = supraviețuire, deci cam tot acolo ajungem.
    Asta, așa, ca să ne jucăm de-a reducerea la argumentul comun.

  7. Exact cand mi-am facut timp sa raspund, au venit si detaliile. Da, daca reducem totul, chiar si banii si puterea pot fi reduse la frica de moarte. Eu nu asa vedeam lucrurile. Cand am mentionat arta m-as fi referit la multele chestii pe care oamenii le-au facut pentru religie/biserica (pe care personal o asociez cu o prima forma de educatie). M-as gandi la tot ce a facut Michelangelo desi e cam indepartat si nu pot argumenta cu jurnelele, ele insele fiind exemplul meu de arta ce nu se incadreaza in motivatia bani, putere, moarte. Normal daca reducem conditia omana sau sociala la frica de moarte lucrurile se vad altfel si nu cred ca putem vorbi de un castigator al pariului.
    Ca sa vin cu exemple mai tangibile, mai aproape poporului ca sa zic asa, l-as mentiona si pe Brancusi. Normal, a avut de multe ori ca motivatie banii sau frica de anonimat, dar asta exista multe lucrari ce dupa parerea mea nu se pot reduce la bani, putere sau moarte.

  8. ce frumos cu mike el anjelo. bai bai ieti, vorbiti frumos si vorba lunga te face sa uiti drumul. dar moarte tot nu exista. nu exista si niciunul din voi nu poate demonstra contrariul. „exista numai dovezi despre moarte”. vorba amicului cocteau, „il n’y a pas d’amour, il n’y a que des preuves d’amour”. fiind el intelectual decent, despre moarte n-a comis-o. am zis-o atunci eu, in nesfarsita-mi neroada, multrodata generozitate. eu, adica nimeni. care cu babele nu discuta, caci babele nu miros frumos, au si ceva de biblie si de babel. asta-i o dovada de descompunere. deci na, de moarte. nu si nu. nu.

  9. Voxpopuli, și-am trăit să apuc și ziua în care o să fim, în esență, de acord. Recunosc asta până și în ce privește rolul de primă instituție educațională al Bisericilor de toate felurile. (Nu le spune asta, o să mă sâcâie să particip și eu la campania pentru ora de religie în școli, și asta ar genera mai mult de un milion de probleme.) Asta deși tocmai râd zilele astea în hohote la notițele exasperate și siderate ale unor cetățeni de prin epoca fanariotă, referitor la ignoranța celor care trebuiau să-i învețe pe alții, recte majoritatea zdrobitoare a popilor din Țările române. Simpatic.
    Sigur că ne putem juca de-a reducerea la argumentul absurd la infinit, dar tocmai ca să nu facem asta o să zic un lucru: ce am zis eu mai sus nu e o teorie. E un truism de o grosime monumentală, care are tocmai rolul de a-l face de nedezbătut.
    Sigur, dacă ne apucăm să analizăm piesă cu piesă toată arta care s-a făcut vreodată, o să dureze ceva. Dar să nu uităm că vorbești cu o babă suficient de nebună încât să contabilizeze toate evenimentele importante petrecute în lume între 1986 și 2011, stârnită doar de un clișeu stupid scăpat într-un moment de plictiseală de un comentator al unei finale de Liga Campionilor, parcă. Deci nu mai bine conchidem că, totuși, nu inventarierea piesă cu piesă a întregii creații artistice a omenirii era scopul acestei observații discordiatoare și admirăm răsăritul lui Pluto?

  10. @petra: nu cred ca are importanta cat o sa dureze inventarierea. bucuria de a descoperi umanitatea (nu frica sau vanitatea), e cea care ne rasplateste efortul. si cu epilogul tau fabulos (sa te gandesti la 4 dimineata la rasaritul care va sa vina luna urmatoare) dezvalui si mai mult veselia de care esti capabila! toata stima!
    frumos mod de a admite ca am dreptate. ca putem gasi macar un exemplu de lucru manual facut din altceva decat disperare.
    @Copiii-ind: pot sa incerc un argument? cand babele nu vor mai posta pe aici, nu e o dovada clara ca moartea exista?

  11. Nu este un argument de tipul avocatul diavolului. Realizez că, în aparență cel puțin, argumentul meu nu e cel mai solid posibil. Motivația a fost în parte curiozitatea de a vedea ce se întâmplă dacă aduc asta în discuție, dar și în parte intenția de a câștiga pariul cu stil. A câștiga un pariu cu orice preț e o dovadă de meschinărie.
    Ar fi trebuit să explic ideea în locul exemplului. De acord cu ceea ce ai spus, mai puțin cu asumpția că moartea aduce întotdeauna și invariabil frică. Intenția mea era de a găsi un exemplu în care deși moartea este într-o mare măsură ambianța comună a peisajului, frica dispare – războoiul de tranșee, deținuții politici, preoții trimiși la exterminare în masă care se împăcă creștinește cu gândul etc. Sigur, doar câțiva prinși în astfel de situații ajung să atingă starea asta. Personal, îmi imaginez că genul ăsta de oameni a trecut prin orori care ar putea să facă gândul morții subite să pară chiar prietenos. Prin urmare, dacă respectivul e împăcat cu gândul (a se vedea „Întuneric la amiază” sau printr-o extensie imperfectă Apostol Bologa) și îl anunți că este liber, el va percepe asta doar ca o materializare a unei preferințe, fără să facă apel la degetul mijlociu arătat morții (pe care l-a pierdut pe drum) și să cânte și să danseze de bucurie că a scăpat. Pentru astfel de oameni, frica s-a dus demult și nu pot să facă altceva decăt să privească, eventual să consemneze grozăviile prin ce mijloace au la dispoziție. Trivializând, mi se pare forțat să îi spui dacului care se hăhăie pe câmpul de luptă că îi e frică de moarte, doar că nu știe încă. Intenția mea de a câștiga pariul cu stil era de a împinge moartea suficient de departe încât să dispară frica și să îți ocolesc condiția: frica-de-moarte.
    Totuși, îmi dau seama că cel mai probabil nu vei fi de acord cu mine, așa că mă forțezi să recurg la primul gând, mult mai plictisitor: „l’art pour l’art”.

    „In his book, The Gentle Art Of Making Enemies, published in 1890, the progressive modernist painter James Abbott McNeill Whistler, proposed that ‘Art should be independent of all claptrap – should stand alone, and appeal to the artistic sense of eye and ear, without confounding this with emotions entirely foreign to it, as devotion, pity, love, patriotism, and the like. All these have no kind of concern with it.’
    In his essay ‘The Soul of Man Under Socialism,’ published in 1891 in the Pall Mall Gazette, Oscar Wilde wrote:
    A work of art is the unique result of a unique temperament. Its beauty comes from the fact that the author is what he is. It has nothing to do with the fact that other people want what they want. Indeed, the moment that an artist takes notice of what other people want, and tries to supply the demand, he ceases to be an artist, and becomes a dull or an amusing craftsman, an honest or a dishonest tradesman. He has no further claim to be considered as an artist.”
    http://arthistoryresources.net/modernism/artsake.html

    Îl luăm pe domnul Whistler și fără să căutăm prea insistent alegem ceva ce pare să se potrivească… să zicem asta: https://en.wikipedia.org/wiki/Symphony_in_White,_No._1:_The_White_Girl
    Să nu îmi zici că s-a gândit: „Ce frumoasă ești! …dar o să mori câdva degradându-te încet așa că stai puțin unde ești, să îți fac repede o pictură.”


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s