Cearta Universaliilor, etapa pe România. Că atât putem.

Oamenilor,

Este că puteați paria pe laptopurile voastre și pe o cutie de cremă de pantofi neagră că n-o să scap ocazia să-mi spun părerea în legătură cu ora de religie în școli și mega-dezbaterea surdă pe tema ei, și că o să fac asta înainte de ziua de mâine, când expiră termenul pentru depunerea cererilor de îndoctrinare a minorilor? Că, deși cred în libertarea de opțiune, o să vă reamintesc de ce consider orele de istoria religiilor ca singura prezență acceptabilă a religiei în școli și de ce mi se pare scârboasă spălarea pe creier care pornește de la convingerea retrogradă și inexplicabilă că singura cale către un om moral e religia, pusă de pază deasupra conștiinței individului cu nuielușa într-o mână și punga în cealaltă?

Este?

Nasol. Scoateți-vă tabletele de sub perne, stilourile din vitrină și porumbeii călători din ciulama, pentru că ați pierdut.

Din punctul meu de vedere, cu toate campaniile pro și contra, cu toate argumentele furibunde, duios-naționalist-xenofob retrograde sau rațional-progresist normale la cap, cu o luare de poziție surprinzător de ok a CTP-ului* și cu multe jumătăți de adevăruri și convingeri de-a gata aruncate de-o parte și de alta a baricadei, bătălia nu există. E gata. Dreptul fundamental de a avea o opțiune a fost cucerit odată cu decizia Curții Constituționale, care a dat un șut în cur spre normalitate acestei țări care ține cu dinții de secolul XIX (ba chiar de prima lui jumătate). De-acum încolo, e chestiune de negocieri familiale, de curajul fiecărui părinte și copil de a-și asuma o decizie care reflectă convingerile sale personale, și de capacitatea sistemului de a oferi alternative. (Dacă e să fie o problemă majoră undeva, aici va fi, în absența completă a alternativelor. Sper să discutăm peste un an despre toate orele de etică, istoria religiilor, educație civică, educație politică sau ce vreți voi care au luat cu succes locul orelor de religie pentru cei care au ales să renunțe la ele. Dar absența momentană a alternativei nu e un motiv suficient de bun pentru tolerarea și perpetuarea unui abuz, așa că în ansamblu ce se întâmplă e totuși ok.)

Cu alte cuvinte, nu văd de ce ar trebui să ne mai intereseze. De-acum e treaba fiecăruia, acasă la el, să decidă ce fel de om este, cel fel de om ar vrea să fie copilul lui, și cum înțelege să ajungă la acest rezultat. E treaba fiecăruia dintre cei cu copii școlari să aleagă ce vrea și să-și apere, dacă e nevoie, alegerea în fața oricăror presiuni. Nu e treaba mea, babă agnostică, anti-îndoctrinare și anti-intoleranță cum sunt (da, sunt conștientă de ironia că anti-intoleranța e o formă de intoleranță, și mi se pare singura acceptabilă, ba mai mult, necesară), să încerc să conving părinții națiunii că și așa cum zic eu se pot crește copii cu moralitate pozitivă, comportament social etic și minte sănătoasă, bașca niscaiva atât de necesar spirit critic. Nu-i ca la vaccinuri. Aici, decizia unui părinte nu afectează cu nimic sănătatea fizică sau mintală a copilului altuia. Prin urmare, nici părinții între ei nu ar trebui să se creadă îndreptățiți să discute subiectul, cu atât mai puțin să încerce să-i tragă pe alții într-o parte sau alta. E la fel de mult treaba fiecăruia pe cât sunt toate celelalte lucruri care țin de ființa civică și morală a individului. Adică 100%. Ăsta e principiul, și aplicarea lui prin decizia CC e marea victorie pentru care merită să ne bucurăm.

În rest, între decizia Curții Constituționale și ziua de poimâine, când sezonul deschis la prozeliți se va fi terminat, chestiunea mă lasă rece. Mi-ar plăcea, în schimb, să se numere în zilele imediat următoare câți copii au rămas înscriși la ora de religie și câți au renunțat. În procente din populația școlară, firește. Dacă se poate, defalcat și pe grupe de vârstă, mediu social și sex. Ne-ar da o imagine cu multe concluzii posibile, ceea ce ar fi simpatic și simptomatic. Era să zic și somatic, că rima, dar cred că asta o să o știe la modul real numai asistenții personali ai lui Daniel.

* Căutați voi editorialul lui de alaltăieri de pe Gândul.info, că eu la un ziar care se vrea intelectual dar se comportă ca o Libertatea cu altă pălărie nu pot să dau link, oricât de normale la cap s-ar întâmpla să mai fie unele chestii care se strecoară pe acolo.

Anunțuri

Proasta proastelor în acţiune – bunica Miaiela Rădulescu loveşte din nou

Bre babelor,

Mă gândesc la mine acu vreo patruj de ani, când aveam vreo 60. Arătam ca pula – ţâţe fleşcăite, pizda prăbuşită, eram o oroare. Şi cu toate astea îmi purtam urâţenia cu mândrie, ştiind că e a mea. Prin urmare, nu aveam niciun motiv să blestem universul pentru faptul că mă aruncase în scurgerea inexorabilă a timpului, reducându-mă, inevitabil, la o ruină. Fizic, bineînţeles, că la minte sunt smirnă. Rezolv un rebusache cu ochii-nchişi şi oala pă foc.

Tot de atunci am învăţat să mă feresc de proşti. Dar ei sunt mulţi, ştim prea bine, aşa că m-am decis să îngustez plaja de indivizi pe care să-i ocolesc: prin urmare, am înţeles că trebuie să mă feresc şi de proaste. Cu astea, însă, e complicat, pentru că sunt proaste şi proaste, cum era şi vecina Aglaia, care se credea mare betoancă la 86 de ani. Şi, bineînţeles, cele mai proaste dintre proaste, categorie în care intră şi biata Miaiela Rădulescu, o persoană de care dacă nu ne-ar fi milă ar trebui, poate, să ne stârnească dorinţe de răzbunare.

Iar aicea, zbang, din senin, o poză:

m radulescuHahahahaha, nu-i aşa? Mamaia cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte vrea care va să zicălea să reducă la tăcere toate vocile netrebnice care-i contestă calităţile de divă îmbălsămată pe veci, probabil în formol, că altfel nu prea ai cum să arăţi bine până la 500 de ani. Sau poate 5000, că cel mai probabil cam atât ar vrea să trăiască. Şi să arate bine.

Dar să-i dăm cuvântul imbecilei, pentru că, mă tem, orice aş scrie sau spune, nu se ridică la înălţimea intelectului acestei distinse doamne:

„Dupa ce reusiti sa depasiti primul obstacol – cel in care vi se pare ca e de la photoshop sau bisturiu, treceti in etapa urmatoare si imaginati-va ca nimeni si nimic nu va sta in cale sa va mentineti tonusul, energia buna, zambetul…”

Hahahaha. Şi aici, zbang, înc-o poză:

m radulescu 2Hahahahaha, femeie, eşti penibilă, revino-ţi! Pe lângă faptul că probabil nu te mai fut nici boschetarii de la Gară, arăţi ca dracu, în pula calului! Eşti mai lipsită de sex appeal chiar şi decât femeia care prezintă vremea la TVR, doar că spre deosebire de tine, tipa respectivă chiar e o femeie şi nu o mahalagioaică fără educaţie! Bre Miaiela, hai, deschide ochii, trezeşte-te, se poate! Chiar şi mai târziu, foarte târziu, cum ar fi cazul la cei optzeci de anişori ai tăi, dar se poate!

Ce, să-i dăm din nou cuvântul Miaielei, spuneţi? Dar vă rog!:

„Deci, dati-va deoparte din calea…voastra si simtiti-va varsta care va prieste. Si faceti ca mine – sa nu va pese de nicio parere a cuiva care habar n-are cine sunteti, ce faceti, ce iubiti, cum simtititi etc. Sa va pese doar de parerea celor foarte, da’ foarte dragi si apropiati. Azi am 20 de ani. Pentru ca asa vreau eu, asa ma simt si exact asa o sa ma imbrac.”

Şi încă una tare, ultima din păcate:

m radulescu 3Hahahahaha! Bre, proasta pământului, aici nu arăţi în niciun caz precum o femeie de nota 10, aşa cum îţi imaginezi, ci, în cel mai bun caz ca un bidon plin de căcat! Pe bune, faci de râs orice idee decentă despre feminitate, opreşte-te-n pizda mamei lui de univers care te-a scos pe faţa pământului, deşi ne temem că tocmai acolo s-ar putea să ţi se refuze accesul înapoi de-acum şi-n vecii vecilor, atât de varză eşti! Femeie, dacă încerci să ne bagi pe gât un atare sofism cum că dacă tu te simţi ca la 20 de ani deşi arăţi ca o balegă, trebuie să te şi îmbraci ca atare, ţine cont că noi nu avem niciun văl pe ochi, nicio copertină sau cuvertură, sau cine ştie ce căcat de pierdere temporară a vederii sau altceva!

Nu, noi te vedem aşa cum eşti: o femeie care a îmbătrânit şi care, nimeni nu ştie de ce, e foarte ruşinată de treaba asta!

Câteodată, da’ câteodată, babele râd cu toți dinții și intră benevol în gropi

Oamenilor,

Era marți dimineață, la o oră la care nici măcar cucul din ceas nu e treaz. Dacă vă întrebați vreodată care e ora aia, ea este ora șapte fără un sfert. O Petronie trează deja de o oră și jumătate (deci, pentru că simt nevoia să subliniez asta, de la ora cinci și un sfert), alimentată cu o doză de entuziasm care o întrece chiar și pe cea de cafea, tropăie furibund spre un loc de întâlnire aflat undeva, în mijlocul ceții. Pentru că în București marțea trecută a fost ceață. Nu ceață. Ceața. Nu știu cum a fost în restul zilei, dar la ora șapte fără un sfert trebuia să-ți bagi degetele în ochi ca să verifici că încă sunt la locul lor și unele, și ceilalți. Bun.

Ce caută Petronia, despre care știm că nu se culcă niciodată înainte de ora 3 (3 jumate în cazul de față) prin lume la ora șapte fără un sfert, ba încă și fără dorința de a ucide tot ce-i iese în cale, poate vă întrebați?

Păi să vedem. Care ar fi singurul lucru din Universul cunoscut capabil s-o facă pe Petronia Marcs, așa cum o cunoașteți și iubiți de numere variabile de ani în funcție de identitățile voastre, să tropăie cu entuziasm spre nicăieriul din ceața orei șapte fără un sfert, într-o marți dimineață?

Mormântul hipogeu cu dromos și banchet funerar de la Constanța și ansamblul de la Basarabi-Murfatlar, bineînțeles.

(Scuze. N-am mai rezistat cu suspansul. Nici marți dimineață nu mai rezistam cu suspansul, drept care erau să mă omoare, în ordine: robinetul de la baie, cafetiera, fularul, scările și metroul înainte să am vreo șansă să ajung la locul de întâlnire din mijlocul ceții.)

Important e că Petronia face cumva și păcălește moartea și de data asta și chiar ajunge la locul de întâlnire invizibil, de unde urma să se plece spre, practic, visul ei din ultimele cinci, respectiv două decenii (complexul de la Murfatlar a fost descoperit în 1957, mormântul de la Constanța în 1988). Bun. Să cădem de acord că, chiar dacă v-am spus asta, chiar dacă știți despre ce e vorba și chiar dacă mă cunoașteți, tot nu aveți cum să vă imaginați a ce dihanie cu ochii cât morile de vânt arătam eu marțea trecută la ora șapte fără un sfert (da, știu că la un moment dat va trebui să încetez a mai sublinia obsesiv ora, dar acel moment dat nu a venit încă) și să trecem mai departe.

*Urmează parte de tocilari, dacă aveți chef puteți să treceți peste.*

Pentru context, o să reamintesc doar că mormântul hipogeu cu dromos de la Constanța, databil în secolul IV, mai probabil spre prima jumate – deci când Roma însăși era încă pe gard dacă pune botul la creștinism sau nu – e mult mai degrabă păgân decât creștin, dar dacă-i tragi de păr pictura poți să presupui că, dacă nu erau chiar înclinați spre creștinism încă, posesorii lui inițiali poate auziseră măcar de el. Asta pentru că unele din dihăniile pictate pe acolo sunt ambivalente ca simbolistică. Am zis că e pictat complet? N-am zis? Zic acu. Oamenilor, e pictat complet! Banchet funerar cu șapte personaje, prepelițe, iepure și păuni, bașca panouri, benzi și un tavan întreg de motive decorative. Buldozerul care a dat peste el în 88 i-a cam dărâmat dromosul (tunel de acces), ceea ce e trist chiar și pentru cineva claustrofob ca mine, și un colț, dar în afară de asta e intact și are cele mai proaspete și neverosimile culori și tușe lejere, așaaaa, din poignet, pe care le poți vedea. Iar dacă-ți amintești că are 1700 de ani vechime mori, poate-poate te lasă acolo. Dar n-ai norocul ăsta. Sunt sigură că nu trebuie să vă precizez c-am încercat.

DSC_0001

Intrare pentru oameni foarte mici

DSC_0004

Tavan

DSC_0005

De asta dai cu ochii dupa ce te culegi de pe jos

DSC_0006

Panouri pictate si zona unde stateau locatarii

DSC_0017

Sa fie pagane? Sa fie crestine? Sa fie superpasari?

Cât despre complexul de la Basarabi-Murfatlar, el a apărut, cel mai probabil, cândva în ultimul sfert al secolului X. Din nevoia de a construi un val de apărare – că l-au construit bizantinii contra bulgarilor sau invers, sau unii care n-aveau treabă nici cu unii, nici cu alții, și doar începuseră să-i deranjeze și unii, și alții, că se tot tăvăleau prin zonă, e neclar. Or, era acolo un deal de cretă. Oamenii s-au uitat la el, au zis „uite, un deal de cretă!” și s-au apucat să-l dezmembreze, normal. În procesul ăsta, au creat probabil cele mai vechi dovezi de prezențe creștine pe meleagurile astea, cărora li se adaugă dovezi de alte tipuri de spiritualitate și inscripții runice și paleoslave. Visul umed al paleografului, cu alte cuvinte. Printre grămezile de cruci de toate felurile se văd călăreți, dragoni, svastici, păsări, ceva animale neidentificabile, șerpi, corăbii (astea au fost botezate repede-repede drakare vikinge, deși ar putea să fie, realmente, vreo zece tipuri de bărcuțe, fără ca asta să însemne că au trecut egiptenii lu Cleopatra prin zonă) și lilieci. Ăștia nu sunt incizați, ci cât se poate de tridimensionali și de vii, spre groaza oamenilor care au fobie de ei (ocazie cu care am aflat și io cu surprindere că asemenea oameni chiar există și că pot să fie în rest foarte simpatici.)

Acum, că acceptăm ipoteza că unele semne ar fi mai puțin opera vikingilor și mai mult a unor rude de-ale lor mai speciale, varegii, sau ideea mișto a lui Vladimir Agrigoroaei că și-au băgat cuțitu-n creta de acolo oamenii cneazului Sviatoslav al Kievului, care în perioada asta se ocupa cu ajutat / trădat bizantini prin zonă, că nu, important e că e unul dintre cele mai căcătoare locuri din țara asta. E un deal enorm cu minuni la tot pasul, doar că e un fagure. Atât de gol, încât are ecou când calci mai apăsat și nu glumesc deloc. Ți se cam strâng chiloții când vezi creta exfoliată peste tot și auzi dealul cum sună când calci pe el. Dar, la fel cum în mormântul din Constanța nu te deranjează să te târăști ca să treci printr-o deschizătură de 60 de cm. doar ca să cazi în cap (diferența dintre intrare și nivelul de călcare e destul de mare – cu alte cuvinte, dacă reușești să treci prin ușă, îți rupi gâtul dacă nu știi ce urmează), iar miriapozii cât degetul mic, prezenți cu o densitate de 10 bucăți / decimetru pătrat, îi vezi abia din minutul șapte, nici la Murfatlar lucrurile astea nu te deranjează, oricât de claustrofob sau speriat de alte bombe ai fi. Ești mult, mult prea ocupat să-ți culegi fața de pe jos și inima din chiloți.

De aici se vede?

– Se vede tot? – Nu.

Un A medieval, semnatura unui nobil local. Sau o stanca pusa la loc cu ciment, cum vreti.

Un A medieval, semnatura unui nobil local. Sau o stanca pusa la loc cu ciment, cum vreti.

Dar de aici se vede?

– Dar de aici se vede tot? – Nu.

Dap. O mină. Doar că la suprafață.

– Dar de aici… Nevermind.

Și brusc merită.

Și brusc merită.

Și brusc merită.

Dap.

Sigur că dealul ăla se duce bucată cu bucată, și nici măcar nu mai e nevoie să plouă peste el ca să se întâmple asta. Sigur că șopronul ăla uriaș construit deasupra lui ar putea să fie mai bun (deși cel puțin nu mai e cel original, care pe sus lăsa să intre tot și pe jos făcea efect de pâlnie de aduna toată umezeala din vale în creta de acolo, ba chiar și importa umezeală din satele vecine). Sigur că Mimi + Gicu = Love te împiedică să citești o inscripție de o mie de ani sau o pulă tronează unde înainte era capul unui călăreț.

Sigur că mormântul de la Constanța e protejat de ceva ce arată, practic, ca un șopron de mături al restaurantului Zorile de lângă el sau ca o magazie de murături construită abuziv pe un spațiu verde înconjurat de gard viu de vreun locatar al blocurilor din jur. Aranjament cu aspect precar de plăci de PAL, scânduri și table în care, ca să poți intra, trebuie ca un lucrător să taie un lanț, să deschidă un lacăt și să scoată cu ciocanul cuiele în care este bătut unul dintre panourile de lemn ale instalației. (Ceea ce e mult, infinit mai bine decât dacă i-ar fi venit cuiva ideea genială să construiască un șopron de termopan, totuși. Și e bine că nu știe prea multă lume ce e, de fapt, acolo. Cel puțin până Muzeul Arheologic din Constanța o să-și permită pază nonstop, ceea s-ar putea să dureze, dat fiind că Muzeul Arheologic din Constanța nu se mai permite pe el însuși, în sensul că stă să-i cadă clădirea proaspăt consolidată pe el sau pe trecători.)

În ciuda impresiei și a antecedentelor de păzit patrimoniul cultural de pe la noi, oamenii responsabili de aceste două motive de căzut plombele și pierdut cuvintele chiar încearcă să facă ceva pentru ele, măcar cât să le mai poată studia și mai încolo. De asta nu e voie în nici una dintre ele. (Remember Mimi + Gicu = Love? Plus că oamenii vii au prostul obicei, chiar și când au intenții bune, să respire și să aibă o greutate oarecare, ceea ce pentru situri atât de fragile e suficient și prea mult.) Împotriva faptului că faleza pe care e mormântul o ia, practic, la vale (mai sunt câțiva metri mici și meschini până malul ajunge la mormânt) și a faptului că din dealul de cretă tot mai cade câte o felie care, dacă e destul de mare și se vede de unde a picat, e lipită înapoi cu ciment, însă, trebuie niște bani ca să se poată face ceva. Deci pula.

Până atunci, recunoscând că pe moment am avut orice alte preocupări decât cele fotografice (nu sunt complet idioată, se ocupa altcineva de asta, cu aparat profi și tot), vă trimit la două  locuri unde puteți citi și vedea mai multe. De fapt la unul singur, că amândouă sunt pe blogul lui Radu Oltean, tip care face o treabă mișto cu reconstituiri istorice documentate meseriaș, despre care zic de o mie de ani că scriu și nu mai ajung s-o fac. Drept care doar vă recomand blogul lui, în ciuda inflației ocazionale și surprinzătoare de „i” de pe alocuri. Din păcate, linkurile, care trimiteau la chestii excelente pe temele astea, nu mai funcționează. Și linkurile mor câteodată. Poate speră și ele să fie îngropate în mormântul hipogeu din Constanța.

Așa. Acum știți ce făceam eu marțea trecută și cum e posibil să ajungi la 30 de metri de mare și să nu o vezi, dar să o respiri. (Era ceață și în Constanța, dar mult mai a dracu decât în București. Nu ne vedeam nici gândurile.) Și mai știți și ce o să visez în următorii șaptezeci de ani.

Ce nu știți însă e că s-ar putea să mai urmeze chestii pe tema asta. Haha!