Câteodată, da’ câteodată, babele râd cu toți dinții și intră benevol în gropi

Oamenilor,

Era marți dimineață, la o oră la care nici măcar cucul din ceas nu e treaz. Dacă vă întrebați vreodată care e ora aia, ea este ora șapte fără un sfert. O Petronie trează deja de o oră și jumătate (deci, pentru că simt nevoia să subliniez asta, de la ora cinci și un sfert), alimentată cu o doză de entuziasm care o întrece chiar și pe cea de cafea, tropăie furibund spre un loc de întâlnire aflat undeva, în mijlocul ceții. Pentru că în București marțea trecută a fost ceață. Nu ceață. Ceața. Nu știu cum a fost în restul zilei, dar la ora șapte fără un sfert trebuia să-ți bagi degetele în ochi ca să verifici că încă sunt la locul lor și unele, și ceilalți. Bun.

Ce caută Petronia, despre care știm că nu se culcă niciodată înainte de ora 3 (3 jumate în cazul de față) prin lume la ora șapte fără un sfert, ba încă și fără dorința de a ucide tot ce-i iese în cale, poate vă întrebați?

Păi să vedem. Care ar fi singurul lucru din Universul cunoscut capabil s-o facă pe Petronia Marcs, așa cum o cunoașteți și iubiți de numere variabile de ani în funcție de identitățile voastre, să tropăie cu entuziasm spre nicăieriul din ceața orei șapte fără un sfert, într-o marți dimineață?

Mormântul hipogeu cu dromos și banchet funerar de la Constanța și ansamblul de la Basarabi-Murfatlar, bineînțeles.

(Scuze. N-am mai rezistat cu suspansul. Nici marți dimineață nu mai rezistam cu suspansul, drept care erau să mă omoare, în ordine: robinetul de la baie, cafetiera, fularul, scările și metroul înainte să am vreo șansă să ajung la locul de întâlnire din mijlocul ceții.)

Important e că Petronia face cumva și păcălește moartea și de data asta și chiar ajunge la locul de întâlnire invizibil, de unde urma să se plece spre, practic, visul ei din ultimele cinci, respectiv două decenii (complexul de la Murfatlar a fost descoperit în 1957, mormântul de la Constanța în 1988). Bun. Să cădem de acord că, chiar dacă v-am spus asta, chiar dacă știți despre ce e vorba și chiar dacă mă cunoașteți, tot nu aveți cum să vă imaginați a ce dihanie cu ochii cât morile de vânt arătam eu marțea trecută la ora șapte fără un sfert (da, știu că la un moment dat va trebui să încetez a mai sublinia obsesiv ora, dar acel moment dat nu a venit încă) și să trecem mai departe.

*Urmează parte de tocilari, dacă aveți chef puteți să treceți peste.*

Pentru context, o să reamintesc doar că mormântul hipogeu cu dromos de la Constanța, databil în secolul IV, mai probabil spre prima jumate – deci când Roma însăși era încă pe gard dacă pune botul la creștinism sau nu – e mult mai degrabă păgân decât creștin, dar dacă-i tragi de păr pictura poți să presupui că, dacă nu erau chiar înclinați spre creștinism încă, posesorii lui inițiali poate auziseră măcar de el. Asta pentru că unele din dihăniile pictate pe acolo sunt ambivalente ca simbolistică. Am zis că e pictat complet? N-am zis? Zic acu. Oamenilor, e pictat complet! Banchet funerar cu șapte personaje, prepelițe, iepure și păuni, bașca panouri, benzi și un tavan întreg de motive decorative. Buldozerul care a dat peste el în 88 i-a cam dărâmat dromosul (tunel de acces), ceea ce e trist chiar și pentru cineva claustrofob ca mine, și un colț, dar în afară de asta e intact și are cele mai proaspete și neverosimile culori și tușe lejere, așaaaa, din poignet, pe care le poți vedea. Iar dacă-ți amintești că are 1700 de ani vechime mori, poate-poate te lasă acolo. Dar n-ai norocul ăsta. Sunt sigură că nu trebuie să vă precizez c-am încercat.

DSC_0001

Intrare pentru oameni foarte mici

DSC_0004

Tavan

DSC_0005

De asta dai cu ochii dupa ce te culegi de pe jos

DSC_0006

Panouri pictate si zona unde stateau locatarii

DSC_0017

Sa fie pagane? Sa fie crestine? Sa fie superpasari?

Cât despre complexul de la Basarabi-Murfatlar, el a apărut, cel mai probabil, cândva în ultimul sfert al secolului X. Din nevoia de a construi un val de apărare – că l-au construit bizantinii contra bulgarilor sau invers, sau unii care n-aveau treabă nici cu unii, nici cu alții, și doar începuseră să-i deranjeze și unii, și alții, că se tot tăvăleau prin zonă, e neclar. Or, era acolo un deal de cretă. Oamenii s-au uitat la el, au zis „uite, un deal de cretă!” și s-au apucat să-l dezmembreze, normal. În procesul ăsta, au creat probabil cele mai vechi dovezi de prezențe creștine pe meleagurile astea, cărora li se adaugă dovezi de alte tipuri de spiritualitate și inscripții runice și paleoslave. Visul umed al paleografului, cu alte cuvinte. Printre grămezile de cruci de toate felurile se văd călăreți, dragoni, svastici, păsări, ceva animale neidentificabile, șerpi, corăbii (astea au fost botezate repede-repede drakare vikinge, deși ar putea să fie, realmente, vreo zece tipuri de bărcuțe, fără ca asta să însemne că au trecut egiptenii lu Cleopatra prin zonă) și lilieci. Ăștia nu sunt incizați, ci cât se poate de tridimensionali și de vii, spre groaza oamenilor care au fobie de ei (ocazie cu care am aflat și io cu surprindere că asemenea oameni chiar există și că pot să fie în rest foarte simpatici.)

Acum, că acceptăm ipoteza că unele semne ar fi mai puțin opera vikingilor și mai mult a unor rude de-ale lor mai speciale, varegii, sau ideea mișto a lui Vladimir Agrigoroaei că și-au băgat cuțitu-n creta de acolo oamenii cneazului Sviatoslav al Kievului, care în perioada asta se ocupa cu ajutat / trădat bizantini prin zonă, că nu, important e că e unul dintre cele mai căcătoare locuri din țara asta. E un deal enorm cu minuni la tot pasul, doar că e un fagure. Atât de gol, încât are ecou când calci mai apăsat și nu glumesc deloc. Ți se cam strâng chiloții când vezi creta exfoliată peste tot și auzi dealul cum sună când calci pe el. Dar, la fel cum în mormântul din Constanța nu te deranjează să te târăști ca să treci printr-o deschizătură de 60 de cm. doar ca să cazi în cap (diferența dintre intrare și nivelul de călcare e destul de mare – cu alte cuvinte, dacă reușești să treci prin ușă, îți rupi gâtul dacă nu știi ce urmează), iar miriapozii cât degetul mic, prezenți cu o densitate de 10 bucăți / decimetru pătrat, îi vezi abia din minutul șapte, nici la Murfatlar lucrurile astea nu te deranjează, oricât de claustrofob sau speriat de alte bombe ai fi. Ești mult, mult prea ocupat să-ți culegi fața de pe jos și inima din chiloți.

De aici se vede?

– Se vede tot? – Nu.

Un A medieval, semnatura unui nobil local. Sau o stanca pusa la loc cu ciment, cum vreti.

Un A medieval, semnatura unui nobil local. Sau o stanca pusa la loc cu ciment, cum vreti.

Dar de aici se vede?

– Dar de aici se vede tot? – Nu.

Dap. O mină. Doar că la suprafață.

– Dar de aici… Nevermind.

Și brusc merită.

Și brusc merită.

Și brusc merită.

Dap.

Sigur că dealul ăla se duce bucată cu bucată, și nici măcar nu mai e nevoie să plouă peste el ca să se întâmple asta. Sigur că șopronul ăla uriaș construit deasupra lui ar putea să fie mai bun (deși cel puțin nu mai e cel original, care pe sus lăsa să intre tot și pe jos făcea efect de pâlnie de aduna toată umezeala din vale în creta de acolo, ba chiar și importa umezeală din satele vecine). Sigur că Mimi + Gicu = Love te împiedică să citești o inscripție de o mie de ani sau o pulă tronează unde înainte era capul unui călăreț.

Sigur că mormântul de la Constanța e protejat de ceva ce arată, practic, ca un șopron de mături al restaurantului Zorile de lângă el sau ca o magazie de murături construită abuziv pe un spațiu verde înconjurat de gard viu de vreun locatar al blocurilor din jur. Aranjament cu aspect precar de plăci de PAL, scânduri și table în care, ca să poți intra, trebuie ca un lucrător să taie un lanț, să deschidă un lacăt și să scoată cu ciocanul cuiele în care este bătut unul dintre panourile de lemn ale instalației. (Ceea ce e mult, infinit mai bine decât dacă i-ar fi venit cuiva ideea genială să construiască un șopron de termopan, totuși. Și e bine că nu știe prea multă lume ce e, de fapt, acolo. Cel puțin până Muzeul Arheologic din Constanța o să-și permită pază nonstop, ceea s-ar putea să dureze, dat fiind că Muzeul Arheologic din Constanța nu se mai permite pe el însuși, în sensul că stă să-i cadă clădirea proaspăt consolidată pe el sau pe trecători.)

În ciuda impresiei și a antecedentelor de păzit patrimoniul cultural de pe la noi, oamenii responsabili de aceste două motive de căzut plombele și pierdut cuvintele chiar încearcă să facă ceva pentru ele, măcar cât să le mai poată studia și mai încolo. De asta nu e voie în nici una dintre ele. (Remember Mimi + Gicu = Love? Plus că oamenii vii au prostul obicei, chiar și când au intenții bune, să respire și să aibă o greutate oarecare, ceea ce pentru situri atât de fragile e suficient și prea mult.) Împotriva faptului că faleza pe care e mormântul o ia, practic, la vale (mai sunt câțiva metri mici și meschini până malul ajunge la mormânt) și a faptului că din dealul de cretă tot mai cade câte o felie care, dacă e destul de mare și se vede de unde a picat, e lipită înapoi cu ciment, însă, trebuie niște bani ca să se poată face ceva. Deci pula.

Până atunci, recunoscând că pe moment am avut orice alte preocupări decât cele fotografice (nu sunt complet idioată, se ocupa altcineva de asta, cu aparat profi și tot), vă trimit la două  locuri unde puteți citi și vedea mai multe. De fapt la unul singur, că amândouă sunt pe blogul lui Radu Oltean, tip care face o treabă mișto cu reconstituiri istorice documentate meseriaș, despre care zic de o mie de ani că scriu și nu mai ajung s-o fac. Drept care doar vă recomand blogul lui, în ciuda inflației ocazionale și surprinzătoare de „i” de pe alocuri. Din păcate, linkurile, care trimiteau la chestii excelente pe temele astea, nu mai funcționează. Și linkurile mor câteodată. Poate speră și ele să fie îngropate în mormântul hipogeu din Constanța.

Așa. Acum știți ce făceam eu marțea trecută și cum e posibil să ajungi la 30 de metri de mare și să nu o vezi, dar să o respiri. (Era ceață și în Constanța, dar mult mai a dracu decât în București. Nu ne vedeam nici gândurile.) Și mai știți și ce o să visez în următorii șaptezeci de ani.

Ce nu știți însă e că s-ar putea să mai urmeze chestii pe tema asta. Haha!

8 comentarii

  1. Adevăru e că a meritat să stăm în ceață pentru povestea asta cu imagini, cu linkuri, cu tot… Să zicem că oamenii au fost talentați de mici. De foarte mici, dacă ne gândim la picturile din peștera Lascaux.
    Creatorii de graffiti de azi sunt doar niște epigoni.🙂

  2. mai draga, daca vezi lascaux apoi esti cu totul alt om. de pilda esti eu. cu doar trei-patru decoratiuni si pasarici (fara indoiala dropiile stramosului grebla) plus o cina cu mai putin de doispe convivi, cam palid bilantul. baba se astepta poate sa vada banchet ca alea din pompei, deh, pai nu se faceau, era prea devreme, n-aveau ei rafinamentul ala. azi, da. astept relatatiunea descoperirii cum ca la chiuveta curge apa calda fosilizata.

  3. Bravo! Mie chiar mi-a placut chestia asta si am descoperit 2 chestii noi:
    1. tu chiar esti baba. vreau sa zic de sex feminin.
    2. exsta si motive pentru care sa te intrepti catre marea neagra.

    Multumesc!

  4. Renata Carageani, da pe jumătate. Cealaltă jumate e contrazisă de o armată, în fruntea ei virtuală cu de-ale Banksy și alții, care zice că și grafferii din ziua de azi sunt destul de buni la dat cu pensula, fie ea și deghizată în spray.

    Văd că iar începe parada personalităților multiple. Bine.
    Copiind la indiegogo, dar ce ne-am face cu toții dacă am deveni tu? Îți dai seama ce aglomerație ar fi pe capul tău? Și-așa nu-mi explic cum vă înțelegeți, probabil printr-un sistem foarte bine pus la punct de orare și fișe de pontaj. O să am grijă să-i anunț pe locatarii mormântului ăluia că au dat banii degeaba, i-a țepuit zugravul care s-a lăudat că le face Pompeii 2.0. Sunt sigură că o să fie distruși de dezamăgire, s-ar putea să îi vedem la „Judge Judy” cerându-și banii înapoi. O să trec peste baletul privitor la așteptările mele sau ale cine mai știe cui, pentru că eu știam exact la ce să mă aștept, iar de așteptările altora nu am prostul obicei să-mi pese. Așa că sunt curioasă ce idei ai tu despre apa caldă fosilizată, iar eu o să mă apuc, în schimb, de scris un mic tratat de bun simț și bune maniere pentru personalitățile multiple. De exemplu.
    Ceea ce mă aduce la următoarea:
    Voxpopuli, aș vrea să reușesc vreodată, cu puținele cuvinte pe care le am la îndemână, să exprim cât de mândră și bucuroasă sunt că am reușit să te conving de ceva ce am n-am contrazis niciodată. Dar victorie!
    Primesc un premiu, dacă tot ți-am prilejuit revelația asta? Un răspuns: de ce pula mea conta?

  5. iata ce idei. cand iti vine sa scrii direct un tratat despre bunul simt inseamna ca bei prea mult, prea des si cu inghitituri prea mari. ca sa scrii ceva, trebuie sa intai sa studiezi, sa te documentezi prin biblioteci si mai ales sa practici bunul simt destul de mult timp, pentru ca teoria ca teoria, dar „practica te omoara”, asa cum se tot zice prin targ.
    sfatul meu ar fi dublu: incearca cu apa fosilizata in loc de vin, fie si doar pentru ca vinul nu se bea de unul singur. iar mai apoi, cand ai fi avansat in studiul sugerat mai sus si ai fi ajuns din nou in preajma nisipului marii, incearca lectia despre cerc asa cum ne-a revelat-o nichita.
    „….După aceea se izbeste cu fruntea nisipul
    si i se cere iertare cercului.
    Atât.”

  6. @petra: pentru tine contrazisul este un tel in viata.🙂 nu, nu primesti nimic. din contra as spune, as incerca sa-ti iau fie si caii de la bicicleta pentru cat de suparat sunt.
    pentru mine conteaza pentru ca e ca si cum as fi pierdut un pariu cu mine insumi, cu intuitia mea.
    poate am devenit obsesedat in cazul tau, dar daca pui o intrebare inocenta, ca un copil, „de ce?”, cum ajunge pula sa intre in scena? ce aduce esential in contextul formularii unei intrebari?
    te rog nu imi raspunde, sa nu deturnam acest frumos post!

  7. acum m-am sesizat cate greseli am putut face in comentariul cu revelatiile mele. mea culpa!

  8. Mie, grafferii din ziua de azi mi se par geniali, fiindcă spray-ul nu e ascultător ca pensula, În sensul că pensula e mai docilă, ca prelungire a creierului, decât tubul de aluminiu cu dispersor. E ca și cum ai călări un cal sălbatic – spray-ul, față de pensulă/creion (calul domestic).
    Imaginea de ansamblu a graffiti-cienilor mă supără. Că e pompieristică, bombastică, n-are coerență. Culorile se îmbină haotic și contururile nu ies din șablonul unei animații ieftine.
    Firește că există și excepții. M-am uitat la ele cu gura căscată. Dar excepțiile sunt puține în comparație cu norma.
    Habar n-am cine e Banksy asta! Poate că are dreptate.
    Când stau în pasajul Unirii (cu greu, că sunt claustrofobă), mă gândesc – ce bine ar fi fost să nu fi pus Oprescu gresie de baie pe pereți, să fi plătit (modic) câțiva grafferi, să le dea voie să picteze noaptea, să nu fumez două țigări până ies la suprafață…


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s