Voyeurismul literar, sau unde se vede că cel mai mare dușman al babelor sunt ciornele

Oamenilor,

Tocmai vorbeam cu cucuveaua Peracle, în timp ce eu muream de cald și lucram de zor la un HAARP personal de făcut ploaie și răcoare, iar ea decojea un șoarece. Din discuția noastră întinsă pe câteva zile și nopți, un lucru merită reținut și dat mai departe: ce e ștergerea istoricului browser-ului pentru adolescenți, e ștergerea ciornelor pentru babe. Lucrul pe care te bazezi pe prieteni să-l facă în caz că nu mai poți tu să-l faci.

Asta pentru că Harper Lee e, zilele astea, ceea ce ne rugăm tuturor dracilor care ne datorează favoruri să nu ajungem vreodată. Nu partea cu premiul Nobel ne întristează, ci partea cu muls premiantul Nobel care abia mai știe de el pentru ceva ultimi dolari înainte să dea colțu’, că nu se știe ce-a scris hârca-n testament.

Poate vă amintiți dacă ați terminat școala, Harper Lee este femeia care a luat premiul Nobel pentru literatură cu singura carte pe care a scris-o vreodată, schimbând și ceva mentalități sociale și literare dacă tot s-a apucat. Din păcate, afirmația rămâne valabilă și după publicarea, în condiții care de la început au fost suspecte (femeia fiind acum senilă dincolo de limita auto-apărării, din păcate pentru ea și mai ales pentru mitul ei), celei de-a doua cărți. La 55 de ani de la To Kill a Mockingbird, ciorna ei, Go Set a Watchman, pune pe toată lumea pe gânduri că poate sor-sa știa ea ceva când a zis că baba Lee e într-o stare nu tocmai conformă cu deplinătatea facultăților fizice sau mintale și că ar semna orice îi pune în față cineva în care are încredere. Manuscrisul Go Set a Watchman a fost descoperit și împins spre publicare de avocata lui Lee, Tonja Carter, care și-a zis probabil că nu e de glumă și că timpul de stors bani de la babă e limitat, deci trebuie acționat în consecință.

O fi convins-o, o fi înșelat-o, cine știe? Fapt e că Lee a ținut cu dinții decenii să nu fie publicat Go Set a Watchman, iar când i-a căzut proteza, țuști! s-a găsit cineva să ne arate și de ce. Sigur, critica literară o să jubileze că acum o să aibă la dispoziție materialul pentru analizat procesul literar al lui Harper Lee și o să se scrie submarine de exegeză pe tema asta. De parcă ar fi vreun lucru bun că toată lumea i-a văzut chiloții lu’ Mockingbird. Nu e. Dar ce ne mai place un making of!

Nu știu ce părere are Harper Lee cea de acum despre publicarea celei de-a doua cărți a sa, care de fapt e tot prima. Dar cred că pot să-mi imaginez ce părere ar avea Harper Lee cea care, în 1966, a donat bani unei școli din Virginia care îi interzisese cartea pentru că ar fi fost imorală, în scopul ca ăia din board-ul de conducere să se înscrie în clasa I, pentru că evident nu știau să citească.

To Kill a Mockingbird rămâne ce-a fost: cartea pe care, înainte s-o dăruiască umanității alfabete, Harper Lee a primit-o ea însăși cadou, de la prietenul care i-a plătit un an de stat acasă și scris la ea. O carte-legendă în felul ei în istoria literaturii, în care unul dintre personaje e inspirat de Truman Capote, care a inspirat oamenii să pună literatura deasupra cenzurii idioților și s-o dea mai departe copiilor. Și care, deh, a devenit obligatorie de citit la școală pentru adolescentul american, că ăsta-i reversul nasol al medaliei pentru literatura mare. Go Set a Watchman e puțin probabil să rămână altceva decât un termen de comparație, și toată lumea, inclusiv io, o s-o citească cu To Kill a Mockingbird în gând, ca pe un joc de „găsiți cele 20 de diferențe” din ziarul de duminică. Partea tristă e că s-ar putea ca fix atâtea să fie.

Miroase a gogoși de afară, așa că foarte pesimistă nu pot să fiu, și mi-am cam pierdut șirul ideilor. Așa se întâmplă cu babele. Cine știe, poate asta a fost suficient și pentru Harper Lee: o cutie de gogoși, fie ele reale sau figurative. Nu știu alții cum sunt, dar io sunt tristă că Harper Lee a devenit exemplul practic pentru expresia pe care până acum o consideram, recunosc, doar o formulă a mediocrității supreme. Se pare că uneori, totuși, „mai bine” poate fi dușmanul lui „foarte bine”.

 Și nu, n-are rost să vă dați bine pe lângă mine, nu păstrez nici o ciornă din nimic. Preventiv, totuși, o să am grijă să nu câștig nici un premiu Nobel.

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s