Aflăm de la Răzvan Petrescu. Astăzi: Cum să fii Rimbaud

Ce e prietenia? E prietenia un pahar cu apă? Gen când un om la care ţii e bolnav şi tu te duci să-l întrebi: de ce eşti bă, bolnav? Uite un pahar cu apă.

Poate. Sau poate nu. Poate că prietenia e când îi dai cuiva un telefon, gen să vezi ce mai face fără să ai vreun interes cum ar fi să-i ceri nişte bani. Sau să-i cer nişte bani, că alte interese nu există. Cumva la modu ia zi bă caisă, ce mai faci, ce mai zici, că oricum împărţim viaţa vreme de câteva minute fără să înţelegem nici de unde venim şi nici unde ne ducem. Iar asta oricâtă şcoală am face şi oricare ar fi şcoala aia.

Sau poate prietenia e când scrii cuiva o scrisoare. Cum ar veni când te hotărăşti s-o arzi desuet, să pui mâna pe instrumentu de lăsat urme şi să-ţi lăbărţezi sufletu pe bucata aia de hârtie fără să te doară vreun piculeţ la cur despre ce poate să creadă adrisantu sau – cine ştie – adrisanţii care mai citesc scrisori pe parcurs să vadă dacă nu vorbeşti măscări la adresa regimului. Ok, da, ştiu că astăzi procedeul cu pricina se cheamă ascultatu telefonului, doar că la etatea mea e normal să fi prins şi alte vremuri.

Deci. Să scrii o scrisoare. Sau mai multe. Şi la care să nu primeşti neapărat răspuns, iar dacă-l primeşti să nu-ţi convină în mod special. Dimpotrivă, să fii nemulţumit, să-ţi laşi mintea să zboare, să visezi la gagici şi la mirosurile pe care le-mprăştie ele pe stradă, sau la cum să fii Rimbaud. Adică exact cum face Răzvan Petrescu în Scrisori către Mihai. O carte despre care s-a scris şi vorbit deja destul, eu nemaiavând prin urmare neapărat ceva de adăugat. Decât că e literatură foarte, foarte bună, făcută mai mult sau mai puţin voluntar. Şi că Răzvan Petrescu e unul din foarte puţinii autori români contemporani care se pot citi, adică unul din doi, celălalt fiind Radu Cosaşu.

Citiţi-o, deci. Dacă aveţi vreo urmă de sensibilitate în voi citiţi-o şi n-o să vă pară rău. Sau poate că singurul regret pe care-l veţi încerca va fi că Răzvan Petrescu nu ne-a scris o scrisoare şi nouă, Surorile Marx.

scrisori-catre-mihai_1_fullsize

3 comentarii

  1. Oameni buni, pe mine m-a frecat Veta la creieri o seara intreaga cum ca ar trebui sa citesc cartea. Nici nu stiti ce enervanta e cind face asta, iti vine sa-i iei clatitele cu dulceata de visine din fata si sa le dai ciinelui Apostoleascai de la 3, aia pe care o urasti tocmai pentru ca are ciine. Primul impuls fiind, evident, sa uit ca Razvan Petrescu a existat vreodata. Da’ pina la urma am trecut pe la un Gaudeamus sau ceva similar si-am zis ca cine stie, o fi ceva de ea, ca prea n-o baga nimeni in sacosa sa fuga cu ea fara s-o plateasca. Si dupa citeva saptamini am ajuns pe un sezlong bulgaresc intr-o pensiune tinuta de un englez si m-am apucat s-o citesc intr-o doara. Si dintr-o doara in alta m-am trezit c-am terminat toata cartea si-mi venea sa-i scriu pe loc Vetei o scrisoare sa-i multumesc ca-i enervanta si insistenta, da’ n-aveam timbre bulgaresti la mine si oricum n-as fi putut sa scriu o scrisoare tocmai atunci, cind Scrisoarea 5 imi era inca proaspata in minte. Babelor, Scrisoarea 5 este sfisietoare. E mai sfisietoare decit poezia lui Bacovia, daca poezia lui Bacovia v-a sfisiat vreodata.

    Una peste alta, n-aveti nici o scuza sa nu cititi Scrisori catre Mihai.

  2. Nu-i chiar așa, Veto. Cu scris scrisori, zic. Nu-i chiar așa, că tu poți să le scrii, să-ți lăbărțezi și rășchirezi și răscrăcărezi sufletul, dacă descoperi cu uimire la un moment dat în viață că ai așa ceva, și poți s-o faci cât te ține cerneala din călimară (dacă vrei să fii anacronic până la capăt) sau pasta din pix, dacă ești mai pragmatic. Sau creionu, sau gâsca din care smulgi pene, ai înțeles ideea. Și pot scrisorile astea să fie niște monumente de literatură epistolară, după cum am descoperit io recent, când m-a pus un drac pătrat de-am scotocit prin niște cutii prin care-și făcuseră cuib, fără prea multe scrupule, niște dinozauri. Nu contează de ce-am făcut asta, contează ce-am descoperit cu zisa ocazie: poți să scrii grămezi de scrisori mișto și să uiți sau să-ți fie lene să le trimiți vreodată. Sau să simți tu așa, în fundul ăla cel mai sincer al sufletului, că și dacă le trimiți bine n-o să facă, sau în cel mai bun caz n-o să facă nimic. Și atunci stai și te întrebi: „ce fac io acum cu mormanul ăsta de scrisori care mă povestesc nu neapărat nasol pe mine, baba de acum 10 ani?” Și te hotărăști să le arunci, să le legi cu un elastic și să le pui într-un sertar sau să le aduni și să le publici. Pentru că zău, Veto, am descoperit io, de când s-a inventat telegraful scrisorile nu mai sunt pentru chestii cotidiene și pragmatice. Sunt pentru că fiecare are nevoie să se povestească la un moment dat și să pună întrebări la care-l doare-n cot dacă o să răspundă cineva.
    Așa că io cred că Răzvan Petrescu a făcut și el, ca și mine, curat într-un morman de cutii de demult, doar că a găsit un lucru mai bun de făcut cu scrisorile pe care a uitat sau i-a fost lene să le trimită decât am găsit io. Care le-am aruncat.
    Nu-mi rămâne decât să mă conving care soluție e mai bună, zic. Deși chiar și noaptea nu toate scrisorile sunt negre.

  3. Petronio, pentru conformitate, scrisorile nu-s publicate de Razvan Petrescu, chiar daca ii apartin, ci de catre destinatarul lor, Mihai Simion (cu acordul autorului, fireste).

    Un lucru enervant este ca asta nu rezulta decit foarte vag din descrierea cartii, cea catre care a facut Veta trimitere, o descriere exerabila facuta in stilul doctoral consacrat de inca-prim-ministrul nostru.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s