Aventurile unui extraterestru prin muzeele Romaniei, ep. 1

Oamenilor,

Vin de pe planeta Yaktâmbâdâgâbâdâgî din constelația Fornax. La voi mă numesc, după cum aflat accesând într-o femtosecundă toată cunoașterea umană produsă vreodată, „extraterestru”. N-aveți cum să vă dați seama, degeaba v-ați hotărât brusc să beliți ochii în tramvaiul 1. Mai degrabă unii conspecimeni de-ai voștri par suspecți în comparație cu mine, așa că stați cuminți și ascultați-mă.

Ca orice extraterestru (tare vă place să fiți buricul Universului, totuși!) cumsecade și binecrescut, am zis să vă cunosc planeta așa cum se cuvine, adică prin așezămintele ei culturale. Drept care am făcut primul popas, complet aleatoriu, la castelul Cantacuzino din Bușteni (de ce insistă să se cheme „castel”, deși e evident palat, o să rămână unul dintre marile mistere ale rasei voastre pentru mine.)

Estetic asamblaj de materiale eterogene într-un mod reprezentativ pentru gustul epocii, creatorilor și comanditarilor lui, nimic de zis aici. Sigur, nu e castelul Zâtzâtșu de pe planeta mea natală (folosesc expresia voastră din politețe, noi nu suntem născuți acolo la noi, ci apărem în grupuri de câte 120 de fiecare dată când strănută marele nostru conducător, Flu). Jumătatea de oră pe care am petrecut-o explorând și analizând structura din exterior nu mi-a produs nici o neplăcere.

Asta pentru că el arată așa (poza lu Metropotam)

Asta pentru că el arată așa (poza lu Metropotam)

Abia când am intrat am înțeles de ce. Sunteți inteligenți, totuși, în ciuda aparențelor. Ați păstrat circul ororilor pentru interior, și trebuie să vă aplaud: ați creat cea mai eficientă formă de tortură pe care am întâlnit-o vreodată, în toate milioanele de ani de când călătoresc prin Univers și prin toate galaxiile de care n-ați auzit încă (și dacă o mai țineți mult cu certurile despre care prieten imaginar e mai bun nici n-o să auziți). Recunosc, nu bănuiam nimic când am pășit (ciudată formă de deplasare, nu pot să înțeleg cum reușiți să vă descurcați în viață cu ea) în foyer.

Ăsta nu-i foyerul, ci doar așa, cât să vă faceți o impresie despre interior (poza lu romaniaoriginal.info)

Ăsta nu-i foyerul, ci doar așa, cât să vă faceți o impresie despre interior (poza lu romaniaoriginal.info)

Abia când era prea târziu m-a lovit. O langoare bruscă și inexplicabilă, corelată cu o disperare care m-ar fi făcut să-mi smulg părul din cap dacă chestia asta n-ar fi fost prea facilă ca să transmită un mesaj, dat fiind că port perucă ca să mă integrez printre voi. O durere în tot corpul care m-a făcut să-mi fie dor de spaghettificarea de când nu mă uitam pe unde merg și-am căzut în Cygnus X-1. O explozie a timpanelor provocată de încercarea in extremis a creierului de a evada din cutia craniană pentru a se salva de orgie cu strategia care înțeleg că în alte părți ale mușuroiului vostru se cheamă „hide yo’ wife, hide yo’ kids”. Da. Erau toate semnele. În mai puțin de cinci secunde, cineva avea să înceapă un discurs atât de plictisitor și de insultător pentru inteligența oricărei forme de viață situată deasupra amibelor, încât vor face tumbe în morminte generații întregi de torționari frustrați de perfecțiunea Celui Ales. Ea. Ghidul de la castelul Cantacuzino din Bușteni.

Și-a evaluat seria de victime dintr-o privire scurtă de jumătate de secundă, așa cum orice bun războinic Nancâh ar face-o. Și-a aranjat proteza cu un sunet de mitralieră câzând într-un puț al gândirii gol. Și apoi a dezlănțuit iadul în valuri față de care, în comparație, Potopul pare o bălăceală de copii într-o baltă de după ploaie, la marginea deșertului Ica. În timp ce ne măcelărea, pe mine și pe ceilalți nefericiți pe care aș fi putut să mă înfurii și răzbun pentru că urlau unii la alții chestii fără nici o legătură cu locul sau momentul – dacă n-ar fi fost evident că era doar o palidă încercare de supraviețuire – ghida castelului Cantacuzino s-a apucat să dezlănțuie asupra noastră o furtună circumspectă de idioțenii care n-ar fi entuziasmat nici pe un călugăr tibetan, cu un ton de învățătoare murată, timp de jumătate de oră, sau poate, o eternitate.

Puțini au scăpat vii în ziua aia. Dar cei care au scăpat au spus și spun povestea, întru salvarea generațiilor ce vor să vină. Poveștile au toate, indiferent de cine, cum, unde și când sau cui le spune, același ton șoptit al celui care a văzut orori dincolo de limita umanului și căruia îi e frică să nu le conjure cumva din nou, vorbind despre ele. Iar finalul e mereu același:

CUI PULA MEA SERVEȘTE UN MUZEU MIȘTO, DAR DE CARE ȚI SE TAIE DIN SECUNDA DOI?

Pentru că trebuie, totuși, nițel mai mult decât atât pentru a căsăpi de tot un extraterestru de pe planeta Yaktâmbâdâgâbâdâgî, nu mi-a fost de ajuns și am recidivat. Dar despre asta altădată, acum trebuie să mă bag în regeneratorul celular. Unele experiențe sunt prea mult, chiar și rememorate.

PS: era acolo și o expoziție Dali, căreia cel mai mare deserviciu i l-au făcut idioții care ar fi trebuit s-o promoveze. Pentru că părerea lor despre români este că sunt o masă de oi imbecile cărora nuanțele le trec complet pe deasupra capului și care nu ar putea manifesta interes intelectual decât pentru chestiile de maxim snobism, s-a trâmbițat despre expoziția Dali că este, cu cele „peste 200 de lucrări originale” ale ei (parafrazez din memorie, mă scuzați) cea mai obeză văzută vreodată de fomiștii de români. Pentru ca primii ajunși la fața locului să constate că, departe de memorii persistente și girafe în flăcări, castelul Cantacuzino din Bușteni era plin de gravuri și ilustrații de Dali. Ceea ce, sigur, pentru orice om normal la cap, dar care nu vine cu așteptarea să vadă cele mai mari 20 de muzee ale lumii într-un singur loc, ar fi fost suficient. Nu și pentru organizatori, se pare, care prin secretoșenia lor cu pretenții de mister și-au luat în barbă un ditamai recul pe Facebook din cauza căruia cel puțin jumate din oamenii pe care îi știu personal că voiau să viziteze expoziția asta au renunțat. Extrapolând, se pare că artificiile de marketing au extrapulat această expoziție. Să vă fie de bine, zic.

Anunțuri

Când Veta Marx eplică cum e treaba cu refugiaţii. Şi cum e treaba în lume, în general şi la noi în bloc

Sorelles,

Treaba nasoală. Zilele trecute zguduituri şi bocăneală în uşile blocului de te durea capu. Mă uit – alde Iohannis, bulangiu’ de Oprea şi alţi miliţieni, toţi cu lacrimi în ochi. Că Veta, că pula mea, că ce facem, că lumea e kukuru-n sus şi Ieuropa se surpă. Nu mi-a venit să cred.

Nu mi-a venit să cred de cât de proşti erau, cu alte cuvinte. Am strâns din dinţi, că n-aveam niciun chef de ei şi de fapt nici de problemele lumii, dar asta e. Oamenii erau acolo şi probabil că altfel n-aveau să dispară curând. I-am luat în casă, i-am pus pe nişte scaune.

Am luat o hârtie şi creion şi am început să scriu, în timp ce le explicam:

1. Bă, cretinilor. Primu lucru şi cel mai important – ar trebui să vă bucuraţi, bă, că ăia pleacă de-acolo. Pentru că îi doare în cur de ideologia lu cretinii ăia care vor califat sau ce căcat vor. Ăsta e primu semn, imbecililor, că lumea n-o ia în direcţia în care vor ăia. Deci bucuraţi-vă, vitelor şi voi şi alde cretinii ăia de Mogherini şi Pulini şi Schulz şi care morţii lor mai sunt p-acolo. Sau ce, bă, Oprea, vrei să spui că printre ei sunt şi terorişti? Or fi bă, bulangiule, da sunt infimi în comparaţie cu ăia care vor pur şi simplu să-şi trăiască viaţa, cârnatule. Aşa că ce căcat contează.

2. Ziceţi că vin să vă fure nevoile şi neamu. Nu vin bă, muiştilor, că îi doare pe oameni în pulă de râu şi de ramu vostru. S-a dovedit mai ieri, alaltăieri, când s-au rătăcit ăia doi afghanistanezi pân partea de graniţă cu România şi-au început să plângă de ziceai c-au ajuns înapoi acasă. Nu vin, bă, gunoaielor, că până şi ei ştiu ce neam de căcat şi hoţi suntem. Şi n-o să vină nici dacă deschideţi uşile larg şi îi aşteptaţi cu bomboane Bucuria, băi, jegoşilor, deşi ocazie mai bună să arătăm că nu suntem nişte căcaţi n-am avut niciodată. Pentru că dacă era după capu meu pe toţi îi invitam aicea, să vadă toată planeta cum le dăm şi ultima noastră jumătate de cârnat, că mai mult nici n-avem. Şi poate atunci poate că şi-ar fi pus şi alţii problema că, stai, românii sunt totuşi nişte oameni, şi nu gunoaie, că altfel nu i-ar ajuta şi pe alţii.

3. Ziceţi că adio civilizaţie ioropeană. Da de unde ştiţi, bă, că nu e exact invers, de unde ştiţi că amărâţii ăştia nu sunt tocma salvarea lu civilizaţia ioropeană, aşa cum de altfel s-a dovedit de nenumărate ori în istorie? Sau voi consideraţi că mai există ceva după o civilizaţie care dă scroll pe telefonu mobil să vadă ce a mai postat una care-şi arată pizda? Sau unu care are barbă şi dă citate cu înţelepciune? Nu mai e, bă, nimic, după asta, nu vă faceţi griji. E maximum de prostie la care se putea ajunge şi de-aici încolo nu are cum să mai fie, la propriu, decât o mare poponăreală. La care voi o să tresăriţi, că ce pula voastră, că o ard pe homofobie, doar că nici pe departe, tati. Băgaţi nasu la cartea de istorie şi-o să vedeţi că nicio societate n-a mai rezistat din punctu ăsta. Pentru că – fie că vreţi sau nu – civilizaţia e pe bază de făcut copii şi deci când tu o arzi la keke n-ai ce copii să mai faci. Fac alţii-n locu tău şi cam asta-i tot.

4. Care decurge din 3: da, pretini, lucrurile se vor schimba rău de tot. Şi cel mai probabil printre oamenii ăştia sunt şi unii care, în timp, îşi vor impune stilu de viaţă. Şi vor zice să umble femeile cu năframă şi se vor uita să vadă care-i vorbiţi de rău pe feisbuk şi poate chiar şi pe bloguri. Dar mă-ntreb la modu cel mai sincer dacă există vreo altă soluţie ca omenirea să nu sfârşească într-un ocean de imbecilitate – cu alte cuvinte soluţia unei imbecilităţi opresive. Şi mă tem că e cam ori una ori alta – oamenii sunt imbecili orice-ai face, veşnic şi se mişcă între extreme, iar soluţiile politicoase se dovedeşte deja că nu funcţionează.

Şi cam asta a fost tot, în astea patru puncte am atins esenţa. Şi nu-mi dau seama cât de mulţumiţi au fost alde generalii şi miliţienii, da n-am avut ce să le fac. O să vadă şi singuri.

Ozymandias was right