Oamenilor,
Vin de pe planeta Yaktâmbâdâgâbâdâgî din constelația Fornax. La voi mă numesc, după cum aflat accesând într-o femtosecundă toată cunoașterea umană produsă vreodată, „extraterestru”. N-aveți cum să vă dați seama, degeaba v-ați hotărât brusc să beliți ochii în tramvaiul 1. Mai degrabă unii conspecimeni de-ai voștri par suspecți în comparație cu mine, așa că stați cuminți și ascultați-mă.
Ca orice extraterestru (tare vă place să fiți buricul Universului, totuși!) cumsecade și binecrescut, am zis să vă cunosc planeta așa cum se cuvine, adică prin așezămintele ei culturale. Drept care am făcut primul popas, complet aleatoriu, la castelul Cantacuzino din Bușteni (de ce insistă să se cheme „castel”, deși e evident palat, o să rămână unul dintre marile mistere ale rasei voastre pentru mine.)
Estetic asamblaj de materiale eterogene într-un mod reprezentativ pentru gustul epocii, creatorilor și comanditarilor lui, nimic de zis aici. Sigur, nu e castelul Zâtzâtșu de pe planeta mea natală (folosesc expresia voastră din politețe, noi nu suntem născuți acolo la noi, ci apărem în grupuri de câte 120 de fiecare dată când strănută marele nostru conducător, Flu). Jumătatea de oră pe care am petrecut-o explorând și analizând structura din exterior nu mi-a produs nici o neplăcere.
Asta pentru că el arată așa (poza lu Metropotam)
Abia când am intrat am înțeles de ce. Sunteți inteligenți, totuși, în ciuda aparențelor. Ați păstrat circul ororilor pentru interior, și trebuie să vă aplaud: ați creat cea mai eficientă formă de tortură pe care am întâlnit-o vreodată, în toate milioanele de ani de când călătoresc prin Univers și prin toate galaxiile de care n-ați auzit încă (și dacă o mai țineți mult cu certurile despre care prieten imaginar e mai bun nici n-o să auziți). Recunosc, nu bănuiam nimic când am pășit (ciudată formă de deplasare, nu pot să înțeleg cum reușiți să vă descurcați în viață cu ea) în foyer.
Ăsta nu-i foyerul, ci doar așa, cât să vă faceți o impresie despre interior (poza lu romaniaoriginal.info)
Abia când era prea târziu m-a lovit. O langoare bruscă și inexplicabilă, corelată cu o disperare care m-ar fi făcut să-mi smulg părul din cap dacă chestia asta n-ar fi fost prea facilă ca să transmită un mesaj, dat fiind că port perucă ca să mă integrez printre voi. O durere în tot corpul care m-a făcut să-mi fie dor de spaghettificarea de când nu mă uitam pe unde merg și-am căzut în Cygnus X-1. O explozie a timpanelor provocată de încercarea in extremis a creierului de a evada din cutia craniană pentru a se salva de orgie cu strategia care înțeleg că în alte părți ale mușuroiului vostru se cheamă „hide yo’ wife, hide yo’ kids”. Da. Erau toate semnele. În mai puțin de cinci secunde, cineva avea să înceapă un discurs atât de plictisitor și de insultător pentru inteligența oricărei forme de viață situată deasupra amibelor, încât vor face tumbe în morminte generații întregi de torționari frustrați de perfecțiunea Celui Ales. Ea. Ghidul de la castelul Cantacuzino din Bușteni.
Și-a evaluat seria de victime dintr-o privire scurtă de jumătate de secundă, așa cum orice bun războinic Nancâh ar face-o. Și-a aranjat proteza cu un sunet de mitralieră câzând într-un puț al gândirii gol. Și apoi a dezlănțuit iadul în valuri față de care, în comparație, Potopul pare o bălăceală de copii într-o baltă de după ploaie, la marginea deșertului Ica. În timp ce ne măcelărea, pe mine și pe ceilalți nefericiți pe care aș fi putut să mă înfurii și răzbun pentru că urlau unii la alții chestii fără nici o legătură cu locul sau momentul – dacă n-ar fi fost evident că era doar o palidă încercare de supraviețuire – ghida castelului Cantacuzino s-a apucat să dezlănțuie asupra noastră o furtună circumspectă de idioțenii care n-ar fi entuziasmat nici pe un călugăr tibetan, cu un ton de învățătoare murată, timp de jumătate de oră, sau poate, o eternitate.
Puțini au scăpat vii în ziua aia. Dar cei care au scăpat au spus și spun povestea, întru salvarea generațiilor ce vor să vină. Poveștile au toate, indiferent de cine, cum, unde și când sau cui le spune, același ton șoptit al celui care a văzut orori dincolo de limita umanului și căruia îi e frică să nu le conjure cumva din nou, vorbind despre ele. Iar finalul e mereu același:
CUI PULA MEA SERVEȘTE UN MUZEU MIȘTO, DAR DE CARE ȚI SE TAIE DIN SECUNDA DOI?
Pentru că trebuie, totuși, nițel mai mult decât atât pentru a căsăpi de tot un extraterestru de pe planeta Yaktâmbâdâgâbâdâgî, nu mi-a fost de ajuns și am recidivat. Dar despre asta altădată, acum trebuie să mă bag în regeneratorul celular. Unele experiențe sunt prea mult, chiar și rememorate.
PS: era acolo și o expoziție Dali, căreia cel mai mare deserviciu i l-au făcut idioții care ar fi trebuit s-o promoveze. Pentru că părerea lor despre români este că sunt o masă de oi imbecile cărora nuanțele le trec complet pe deasupra capului și care nu ar putea manifesta interes intelectual decât pentru chestiile de maxim snobism, s-a trâmbițat despre expoziția Dali că este, cu cele „peste 200 de lucrări originale” ale ei (parafrazez din memorie, mă scuzați) cea mai obeză văzută vreodată de fomiștii de români. Pentru ca primii ajunși la fața locului să constate că, departe de memorii persistente și girafe în flăcări, castelul Cantacuzino din Bușteni era plin de gravuri și ilustrații de Dali. Ceea ce, sigur, pentru orice om normal la cap, dar care nu vine cu așteptarea să vadă cele mai mari 20 de muzee ale lumii într-un singur loc, ar fi fost suficient. Nu și pentru organizatori, se pare, care prin secretoșenia lor cu pretenții de mister și-au luat în barbă un ditamai recul pe Facebook din cauza căruia cel puțin jumate din oamenii pe care îi știu personal că voiau să viziteze expoziția asta au renunțat. Extrapolând, se pare că artificiile de marketing au extrapulat această expoziție. Să vă fie de bine, zic.
Surorile Marx 