Oamenilor,
Dacă tot mi-am recăpătat 90% dintre mâini, zic să reluăm ostilitățile.
Eram acum câteva zile printr-o debara, în care căutam de zor sensul vieții (ce altceva?). Cucuveaua Peracle prindea de zor ultimele muște și ultimii țânțari ai sezonului, sau cel puțin pe ăia care avuseseră proasta inspirație să se adăpostească de frig la mine-n casă.
La un moment dat, cu un păianjen între dinți, cucuveaua Peracle se întoarce către mine și mi-l scuipă în cap:
– Babă nesimțită ce ești, da’ pân’ la urmă tu de ce nu ieși în piață să strigi că chestii, că anti-chestii, că să moară chestii? De ani de zile te plângi că nu se face în România vreun protest mai acătării, la care să te raliezi și tu din tot sufletul tău mic, negru și rău. Ăsta n-ar fi trebuit să fie fix pe aleea ta, ca să împrumut din vocabularul cucuvelei Shakespeare?
M-am scărpinat în cap încurcată, căci acest gest intră în raza de acțiune a celor 90% recăpătate. Adevărul e că ce era să-i răspund, dincolo de considerentele practice pe care le știe, dar nu le și înțelege, ca orice pasăre care se poate spăla pe dinți cu mâna dreaptă? Că, dincolo de prima seară, în care shit really went down (literalmente, sub forma Guvernului în frunte cu Pontatorul doctor în meteorologie mafiotă, aka ”a te face că plouă când te scuipă practic toată lumea”), nu prea mă pot ralia la chestii și motive? Sigur, prezență constantă, să nu creadă că ne-a trecut, că ne-au păcălit, că ne-am potolit, că merge ca cu Roșia Montană – pui nițel capacul și gata, nu mai dă în foc. Pentru specia de politician nesimțit care e cel român, sigur că e foarte necesar să stai deasupra lui cu toporul măcar zilnic. Dar asta ar fi trebuit să facem de 26 de ani încoace. Tot zilnic. Sau măcar de la Năstase încoace. Sau de la Tăriceanu. Sau de la Boc. Get my drift?
Sigur că faptul că n-am făcut-o până acum nu înseamnă că e prea târziu și că nu trebuie s-o facem de acum înainte.
Doar că eu, în existența mea multimilenară, n-am văzut niciodată ca o mulțime care strigă chestii să le poată și spune, față în față, într-un cadru constructiv. Mulțimile sunt, prin natura lor, cadre distructive, fără ca pentru asta să fie nevoie neapărat să intervină cercopitecii din galerii, care vor să se bată cu jandarmii, fără să-i intereseze neapărat de ce. Ele reușesc doar să dea jos chestii, chiar și atunci când o fac, așa cum e de dorit, în moduri pașnice (deși îmi mențin părerea pe care mi-am apărat-o cu încăpățânare exasperantă în probabil singura mea dezbatere pe bune polemică cu Dragonii de până acum, dintr-o seară în care cred că am reușit să speriem o spectatoare nevinovată și mutual simpatică: marile schimbări nu se pot întâmpla pașnic și cuminte, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că e posibil).
Faptul că din mulțimea pașnică, îndreptățită, hotărâtă și pozitivă de la Universitate sau de pe unde s-a mai protestat zilele astea nu a ieșit un lider sau un grup de lideri capabil să-i sintetizeze furia dreaptă în câteva revendicări coerente, punctuale și obiective nu e un simptom al vreunui defect moral sau intelectual al acestei mulțimi. E consecința naturii ei. Nu cred că au existat vreodată, în afară de figurile care au parazitat revoluții și au devenit tiranii care au înlocuit regimurile date jos de ele, indivizi capabili să concentreze furia unor mulțimi în câteva vârfuri de atac eficiente, care să dezumfle sisteme umflate de gazele propriei putrefacții.
Și nu cred că se poate. Mi se pare pe jumătate înduioșător, pe jumătate revoltător să tot insistăm să credem că se poate. Sigur, mi se pare și complet de înțeles de ce o facem, dar asta nu schimbă lucrurile.
Puneți zece oameni inteligenți, cu respect pentru opiniile celorlalți, cu porniri pacifiste și cu idei bune la limita utopiei, însă fiecare în felul ei cu aplicabilitate practică, într-o cameră și cereți-le să vină cu un plan de schimbat lumea, sau măcar cartierul Pantelimon.
E mai probabil să-și scoată ochii și să-și rupă spinările unii altora cu scaunele pe care stau, decât să reușească să vină cu o singură propunere realistă și acceptată unanim.
De ce-i așa? Nu știu. Poate sunt eu prea bătrână, poate sunt prea pasivă (asta recunosc), poate sunt prea puțin agregabilă (nu agreabilă, asta știm de mult, să fim serioși un moment). S-ar putea realmente să fie ultima, și mai grav, s-ar putea să nu fiu singura pentru care e adevărat. Cred că există o bucată bună de societate inteligentă, oriunde în lume, care nu e agregabilă decât în scurte momente de criză și atât. Ceea ce-i face pe oamenii ăștia complet inutili din punct de vedere social, adevărat. Mă rog, dintr-un anumit punct de vedere social.
Bine, în cazul ăsta și mai ales în cazul meu personal nebun, i-am răspuns cucuvelei Peracle cu un alt adevăr, încă și mai imbecil, dar din păcate la fel de real.
După care ne-am pus pe numărat hemoglobina dintr-un sac de cartofi tratat cu plutoniu, din trei în trei, apoi am scris în calendar:
„Octombrie 2015: în ultimii doi ani, s-au mobilizat de două ori masiv generațiile tinere și masa inertă, neutră – două lucruri greu de obținut. E îmbucurător de observat, deși motivele pentru care s-a întâmplat au fost unul revoltător și unul tragic.* Sigur, nu e mai capabilă să spună ce vrea decât nici una dintre generațiile anterioare. Dar mi se pare nedrept să avem așteptarea asta, iar reușita ar fi practic o premieră în istoria umanității. Oricum ar fi, cu deturnări neavenite și cu jumătăți de revendicări utopice, atmosfera din ultimii câțiva ani transmite un semnal care nu s-a mai auzit de mult în spațiul carpato-danubiano-pontic (ador formularea asta idioată mult prea mult ca s-o las deoparte, chiar și când e rost de discuții serioase): tinerii sunt cu ochii pe țară. Mai competent sau mai puțin, mai fără să știe exact întotdeauna de ce și cum, le pasă, măcar când e prea groasă. De urmărit mai departe.”
* O să-mi suspend aici în rezervă senzația că nu Colectiv l-a dat jos pe Ponta, decât cel mult din poziția de ultimă picătură în paharul pe care Dragnea, Zgonea & co. tot trăgeau linii, ca pe răboj, de ceva timp. Nu e relevantă aici și, mai ales, nu e verificabilă.
Surorile Marx 