Observație și imn

Oamenilor,

Voi ați observat cum fiecare dintre alunecații ăștia convinși că vin imigranții să ne fure țara și că ne conduce un guvern impus de UE și de americani cu scopul de a ne distruge și de a ne fura identitatea strămoșească – fiecare din ăștia, zic, scrie ori cu mai mulți, ori cu mai puțini „i” decât e cazul, „țară” cu majusculă și aduce un Dumnezeu în discuție înainte să încheie convins că ne vom răscula din nou împotriva asupritorilor, unde ești tu, Țepeș Doamne? Io-te studiu de caz aici.

Eu cred că de la imn ni se trage. El a dat tonul cu Traiani și strămoși și împilare și răzbunare și cruci și oști și mania persecuției, iar lumea încă îl ia de bun. Efectiv cred că avem cel mai nociv imn din lume.

Bine, asta și o grămadă de cretini.

Propun, prin urmare, reducerea unui cârnat inutil de imn, pe care nimeni nu-l știe în întregime oricum, pentru că nu merită învățat (repet, e de-a dreptul rizibil de idiot, noroc că în contexte internaționale serioase se cântă numai partea instrumentală) la următoarea versiune, mult mai sincronizată cu realitatea de azi, nu de la patuzsopt:

„Deșteaptă-te, române

Și mai citește-o carte,

Mai lasă pulii-Antena

Că te-ai prostit de moarte. (bis)

 

Nu stă nimeni la pândă

Cu barda-n mâna dreaptă

Să-ți fure, bre, chiloții,

Spălați la sfântu-așteaptă. (bis)

 

Mai lasă paranoia,

Naționalismul suge,

Și oricum l-ai întoarce

La Holocaust duce. (bis)

 

Vezi-ți mai bine bârna,

Că ai păduchi în frunte,

Și n-are vină UE

Că bubele ți-s munte.”

Etc.

Cu plăcere, nație română.

Coana babă față cu arta urbană (I)

Oamenilor,

Cei dintre voi care, din motive inexplicabile, au dezvoltat vreo aversiune pentru postările mele extrem de lungi, de serioase și de plictisitoare sunt rugați politicos să revină peste trei zile, cât estimez acum, când încep să scriu acești draci, că va dura citirea lor. Duceți-vă să vânați greșeli de exprimare pe Facebook-ul Mariei Grapini, e mult mai distractiv și mai satisfăcător.

Să nu ziceți că nu v-am zis.

Da?

Da.

Eram acum câteva zile în autobuzul 205. Stăteam pe un scaun și mă uitam pe geam, ca orice babă care se respectă și care, având căști în urechi, își permite să ignore imbecilitățile care se discută în jurul ei. Liniște și pace, mă rog, muzică și pace. Frumos.

Apoi se întâmplă simultan două chestii: autobuzul oprește în stație la Piața Presei, iar mie mi se oprește mintea. Alb. Pauză. Gol. Un moment nu chiar cât un infarct sau o apoplexie, dar aproape. Timp de câteva secunde sau câteva veacuri, am senzația rece, foarte rece, că am trecut cumva, cu autobuz cu tot, cu copaci, cu soare și cu nori în alt timp. Într-un timp paralel, în care 1989 nu s-a întâmplat și totul e în continuare absolut, perfect și ireal, mai ales ireal de ideal. Cu micul inconvenient al realității, dar cine se împiedică de asemenea detalii? Progresul socialist cu siguranță nu. E soare orbitor. Cum altfel?

Clipesc des încerând să scap de senzația că m-am lovit în cap cu ușa. Ce m-a catapultat direct în cursul implacabil al istoriei, așa cum era să fie dar n-a fost?

Asta.

Mai precis, asta

Aripi, Mihai Buculei (foto metropotam.ro)

Care se vrea a fi un monument al luptei anti-comuniste, dar e greșit. Din punct de vedere vizual, că de spus știm ce-a vrut să spună artistul, dar degeaba.

Să detaliem. O să fie nasol, dar nu știu cum altfel să disec amețeala pe care am simțit-o decât desfășurând în scris plictisitorul algoritm care rulează automat în capul oricui a fost cât de cât educat să aibă de-a face cu forme vizuale. Vă rog să vă imaginați următorul proces desfășurându-se cu viteza luminii, dar chiar și așa va ieși, cu siguranță, cel mai lung și mai plictisitor text scris vreodată. Cel puțin aici.

Forma, că asta e cea mai izbitoare și la asta avem acces prima, încă dinainte sau fără să știm vreodată ce vrea să zică monumentul.

Aripi, fără îndoială. Ceva cu victorie și cu sacrificiu. Tradiție veche, de la vulturii imperiali. Suntem într-unul dintre locurile cele mai încărcate simbolic ale României comuniste și post-comuniste, deci altceva decât un memorial anti-comunist nu prea poate să fie, chiar dacă ești complet pe dinafara discuției care durează de câteva decenii despre ce facem, totuși, cu locul ăla. Bun, aripi și zbor și victorie. Aici ceva pute. Vom reveni. Dar ce deranjează din prima tare, strivitor de nervi și rupător de ochi de tare, încă dinainte să ne gândim la sens? Vizual. Linii. Pătrate. Treptate. Trepătrate spre un vârf triumfător.

A.

Foto radiofxnet.ro

Nu bun. Trama aia casetată, corelată cu dinamica în trepte, s-ar putea realmente să fie cea mai rea formă de a compune vizual niște aripi anti-comuniste. Dar mai e ceva. Ce, că nu mai e nimic în jur? Ba da. Ba e, și e atât de mare încât îi stă cortină.

Foto unmeshjoshi.wordpress.com

Ea. Casa Presei. Celălalt exemplu de agregat piramidal în trepte, cu șiruri și șiruri verticale de pătrățele pe post de geamuri. Celălalt mare simbol, din câte a reușit să termine. Prost. Foarte, foarte prost context vizual. Pe o asemenea cortină, mergea aproape absolut orice alt tip de formă. Baloane, găini, reptilieni, Mary Poppins. Tot ce a pus acolo Proiect 1990. Orice altceva.

Unde are sens o asemenea pereche de aripi? Aici

Poza lu cnn, unde de altfel e un articol bun despre cum e asta una dintre clădirile care o să schimbe lumea în 2016

Sigur că România nici să viseze la Calatrava nu-și permite. Dar nu asta e ideea. De ce acolo dă bine și aici nu? Ce diferă? Contextul. Fundalul. Simbol al comunismului, greoi și analfabet pachiderm hibrid de forme anapoda vs. o reușită a arhitecturii moderne. Acord de forme. Vitruvius, Palladio. Hopa. Înapoi.

Nu ajută că par efectiv ăsta răsturnat

Monumentul Tineretului de la Straja, pe malul canalului Dunare-Marea Neagra (1987)

Sau că parcă au picat din spinarea ăstuia

Prometeu de la Vidraru, 1965ish, sau cum sarbatoresc romanii ca au curent (foto static.panoramio.com)

Sau că par capabile să se transforme în Monumentul Interanaționalei a Treia la o pală de vânt mai puternică

Monumentul Internationalei a Treia (proiect nerealizat, Vladimir Tatlin, 1920ish) (foto artpedia.tumblr.com)

Înapoi la sens. Sacrificiu și victorie și zbor. Zboing! Căcaaaaat. Spomeniki și restul. În iconografia victoriei de-a lungul artei fostului bloc comunist, care preia și reia până la oboseală interpretările moderniste ale unui motiv triumfal antic transformat în laitmotiv omniprezent după primul război mondial, formele abstracte care sugerează zbor și aripi sunt probabil, la o estimare rapidă și personală care ar merita detaliată serios cândva, pe un confortabil loc 2-3, după tovarășii și tovarășele cu ciocane, seceri și kalașnikoave.

Probabil cel mai enorm dintre toate,

Kaunas, fortul IX, 1984

(foto tot static.panoramio.com)

Pristina (cre-că 1970ish)

Foto Wikimedia

Probabil cele mai faimoase dintre toate, spomeniki (pomelnice, haha!) cu care Tito a presărat Iugoslavia în anii 60-70 (o foarte bună sursă de informații și context aici), menite să comemoreze luptătorii comuniști ai diferitelor valuri. Jan Kempenaers a făcut o treabă bună din documentarea lor.

Ostra

(foto Jan Kempenaers)

Korenica

(foto Jan Kempenaers)

Kosmaj

(foto Jan Kempenaers)

Ulcinj

(foto travellinn.net)

E drept și trebuie spus că și omagierea celor morți luptând împotriva comunismului, care-i ideea și aici, a luat uneori taman forma asta, de aripi, de zbor. N-au avut comuniștii monopol pe ea și nici n-au inventat-o, evident. Probabil cel mai bun exemplu, Berlin Airlift de la Tempelhof, unde fix despre comemorarea unei acțiuni anti-comuniste e vorba.

(foto peter2000.co.uk)

Sigur, de acord. Doar că asta e amplasată în fața aeroportului din care au plecat de mai multe ori pe zi, timp de un an, avioanele care au aprovizionat Berlinul de vest sub blocadă. Aeroport. Avioane. Parcă are o altfel de legătură cu subiectul, eh? Dar nu astea predomină, ci sărbătorirea unei victorii în lupta socialistă și omagierea eroilor ei. Și eu, și voi, am văzut zeci, cu mult mai multe decât am stat eu să identific precis. S-au agregat într-o mlaștină de imagini din care e greu să scoți câte una.

Peste o asemenea avalanșă de sugestii vizuale și de tradiție simbolică cu care v-am asaltat (imaginați-vă ce efect a avut concentrată în câteva secunde asupra unui creier de babă), sper să râdeți odată cu mine la o ironie simpatică: autorul Aripilor, Mihai Buculei, a fost elevul lui Boris Caragea, cel care a făcut în ’60, într-un realism socialist asumat entuziast nu doar cu ocazia aia, statuia lui Lenin care a marcat locul până azi. Absolut de acord, toți trebuie să fim elevii cuiva dacă vrem să ajungem undeva. Iar Buculei are suficient de multe argumente, sub formă de lucrări peste tot prin lume, prin țară și prin București, ca să fie absolut ok ca artist. (Ca om, are unele idei bizare, care arată că chiar și artiștii ar trebui să citească mai mult – inclusiv aia cu tracii care vorbeau latina și sunt cel mai cu moț popor din istoria omenirii.) Chiar și aripi are multe, și toate sunt mai faine decât cele de la Piața Presei. Ce zic eu e doar o chestiune de adecvare în relație simbolică și spațială cu o tradiție față de care poate era mai bine să se evite genul ăsta de tip of the hat.

Discuția despre monument și funcția lui nu doar în ordonarea spațiului urban, cât mai ales și mult mai important în memoria colectivă, despre raportarea constructivă, transformatoare și distructivă la monument, mai ales atunci când el are o încărcătură sentimentală negativă, despre ce facem cu monumentele și ce spun ele despre o societate – e veche. În ultimii cam 30 de ani s-a nuanțat și s-a îmbogățit cu contribuții absolut delicioase și uriașe din punct de vedere al dezbaterii intelectuale și al calității conținutului filosofic pus în discuție. Este, realmente, una dintre temele centrale ale lumii artistice contemporane practice și teoretice deopotrivă. Reviste întregi și conferințe și dezbateri și volume. Interesează pe toată lumea bună a artei de peste tot, iar pentru România probabil cele mai solide și nuanțate discuții, proiecte și publicații s-au făcut fix în jurul acestui loc vital în trecutul Bucureștiului și al României: avatarurile și posteritatea monumentelor din Piața Presei (mă refer la atmosfera din jurul Proiect 1990 al Ioanei Ciocan).

And then this happens. Care a costat o căruță de bani și tot comunist arată.

A fost o tornadă obositoare de draci, de acord. La fel de de acord că s-ar putea să fie doar sensibilitățile mele exagerate de babă nebună de vină. Dar scurt, ca să nu ziceți că nu sunt, totuși, o babă constructivă:

Cum ar trebui să fie? Ca-n Budapesta.

Can Togay & Gyula Pauer, 2005 (foto wikimedia)

Monument dedicat evreilor împușcați și aruncați de naziști în Dunăre. Relație cu locul. Simplu. Absență. Gol. Puternic.

Dar poate nu merităm ceva atât de bun. Ok, atunci ca-n Praga.

David Černý, Praga, 2013 (foto petexner.blogspot.com)

 

LE: raportul intenție-rezultat, foarte asemănător cu cel din cazul măslinei/cartofului/ghemului/țepei care este celălalt mare monument dedicat revoluției din 89, mi-a dat o idee. Singurul lucru care poate salva inadecvarea Aripilor ăstora e o intervenție ca cea care a dat, cu o pungă de vopsea roșie, sens măslinei/cartofului/ghemului/țepei lui Ghilduș. Nu poate să fie fix același tip de intervenție, evident, deci nu vă grăbiți să aruncați cu ouă în Piața Presei.

O etichetă, pe de altă parte, ar putea avea un rezultat simpatic. O etichetă cu prețul memoriei colective a românilor.

Hai c-a-nceput anul bine!

Oamenilor,

Na că a murit si David Bowie. Pentru că babele care ar fi avut dreptul să zică ceva pe tema asta, pentru că au ascultat măcar două piese de-ale omului la viața lor (nu că vă enervează că limba română n-are perfect participle, ca să putem zice și noi „having listened to at least two of his songs”, ca toți oamenii? Ba sigur că da, și așa și trebuie.) nu sunt aici, ci sunt doar io, o să trecem mai departe. În zig-zag, pentru că altfel nu se poate.

Mai întâi, o veste bună: dintre cei care n-au murit încă și care contează, Victor Wooten, Dennis Chambers și Bob Franceschini ne vizitează mai pe la sfârșitul anului. Ceea ce e bine, să avem timp să punem deoparte bani din fondul de întreținere.

Apoi, o veste proastă: pentru Europa maxim civilizată, gen țările nordice, românii sunt fix în aceeași trupă de sălbatici cărora le trebuie explicate chestii care țin de viața printre non-sălbatici din care fac parte și imigranții din ultimele valuri. Așa-i când ajung sălbaticii și medievalii în lume: trebuie educați. Adică, în timp ce ăia o să scrie pe tablă de o mie de ori „femeile nu sunt animale de casă, ca la mine în țară”, românii s-au trezit cu tema „copiii nu sunt animale de casă, ca la mine în țară”. Ceea ce mi se pare foarte bine, și sper că și vouă. Aștept cu nerăbdare deznodământul. Pe ăsta cu românii gospodari, nu și pe ăla cu sirienii, că ăla o să iasă deranj mare.

Urmează o veste bună, nu? Păi am lăsat-o la urmă pe cea mai bună dintre toate: șmecheria de portiță legală care permite ca în România, ca nicăieri în lumea care contează, condamnații pe drept să iasă pe nedrept înapoi la furat, prin simpla basculare a unei cantități de căcat* în ograda unui domeniu științific la alegere, a intrat în ceva atenție publică care poate avea potențialul de a o închide. Mă mir, pentru că românilor, ca societate, le pasă mai mult de curvele de la tv decât de cine și cum își bate joc de ei, și oricum cărțile sunt niște chestii despre care poate au auzit cândva că există, dar care nu-i ating, nu-i interesează și din punctul lor de vedere nu există. Ca ISIS, explorarea cosmică sau masacrele din Africa.

Cum-necum, însă, tema a început să intereseze media. S-au făcut recapitulări ale contribuțiilor acestor oameni și complicilor lor la îngroparea mediului academic românesc, recapitulări ca cea a autorilor, titlurilor, referenților și editurilor care au pus mână de la mână ca să facă aproape imposibilă luarea în serios a producției culturale românești de trei decenii încoace, pe lângă cele patru dinainte. Acum că mai multă lume vorbește despre asta, poate, cumva, oamenii își vor da seama că îi privește și pe ei. Pentru că educația chiar este unul dintre factorii cei mai importanți care formează o societate și, chiar dacă e greu de crezut, un nivel de trai. Și nu poți să te plângi că un sistem de educație pute atunci când permiți oricui, la toate nivelurile lui și de după toate colțurile posibile, să arunce lopeți de căcat peste el. După mizeriile anuale ale bacalaureatului, a venit norul de lăcuste al fabricilor de diplome, apoi valul de căcat al plagiatelor și cel al publicațiilor-șperaclu, menite să deschidă porțile închisorilor tuturor scursurilor. Sigur că ele de fapt au venit simultan, doar că încercăm să le rezolvăm pe rând.

Deci să vedem: o piață a muncii suprasaturată de idioți cu pretenții este sufocată suplimentar de hoți cu interese. Iar noi ne mirăm de ce tinerii din multinaționale, cei din bănci și cei din mediul universitar abia dacă reușesc să adune trei cu trei în minte și să scrie un mail de două fraze fără zece greșeli. De ce se uită ca mâța-n calendar la resursele pe care li le pune la dispoziție internetul. De ce n-ar putea să-ți spună cum se citează și cum se folosește corect o informație nici dacă ar depinde viața lor de asta. De ce majoritatea chestiilor pe care le cred și le împărășesc pe conturile de socializare ajung exemple în studii de sociologia dezinformării și a prostiei.  De ce suntem, măsurabil și măsurat, analfabeții Europei. Și de ce cele mai sus clasate universități românești pot fi găsite în topurile internaționale numai dacă ai răbdarea disperată să cauți vreo 500 de locuri în josul listei.

Anul ăsta cea mai sus e Politehnica, pe 600 și ceva. Amuzant e că e mult sub unele din Malaezia, Iran, Thailanda, Arabia Saudită și Correa de Sud, ba chiar și sub Universitatea de Stat din Novosibirsk. Amuzant cu spume e faptul că Politehnica e și printre Universitățile ai căror profesori au pus umărul cel mai intens la scoaterea din pușcărie a hoților prin aruncarea de lopeți de căcat peste mediul academic. Sigur, după cum s-a dezvinovățit destul de corect unul dintre cei mai harnici referenți, Ion Marin de la Hyperion, dacă într-adevăr tot ceea ce li se cere acestor profesori este acel aviz consultativ prin care, pe baza titlului care li se comunică, ei trebuie să decidă dacă lucrarea propusă de hoț poate avea o contribuție la domeniul din care face parte, e destul de puțin vina lor. Ei văd doar un titlu și pe baza lui trebuie să hotărască dacă pare de natură să ducă la o lucrare care să spună ceva de luat în seamă.

Dar, oamenilor, tocmai asta-i buba: în primul rând că, după cum vă puteți da seama ca ființe cu creier în cap, un titlu nu garantează că conținutul se va ridica la înălțimea lui. Dimpotrivă, din sutele de texte academice și științifice pe care le-am văzut, de multe ori nici nu există vreo legătură între titlu și conținut. De mult mai multe ori decât invers, un titlu va fi mai mare și își va asuma mai multe decât livrează conținutul. Sigur, în cazul chestiilor făcute serios, pentru asta există un coordonator și niște referenți care zic „bă, nu-i ok. Titlul tău sună foarte bine, dar conținutul e varză și nu-l acoperă. Ori schimbi titlul, ori mai lucrezi la conținut până ajunge să îl merite.” Faptul că aceste avize, fie ele și consultative (nu contează că-s consultative, câtă vreme sunt luate în seamă intră în ecuație), se dau doar citind un titlu, înseamnă că lucrurile merg iresponsabil de orbește.

Așa ajungem la al doilea rând, unde observăm o concluzie și mai îngrijorătoare decât producția culturală a pușcăriașilor și participarea colaterală a mediului academic la proliferarea ei. N-am auzit ca nici un profesor dintre inocenții ăștia cărora li s-a cerut să semneze în alb să fi sesizat cât de idiot și absurd e mecanismul și cât de iresponsabil e rolul pe care li se cere să-l joace. Cu atât mai puțin să sesizeze vreo instituție care contează, gen Ministerul Justiției, sau să iasă cumva în spațiul public și să urle că nu-i ok felul în care se fac lucrurile. Ceea ce te face să te întrebi, cu un fior pe șira spinării: dacă oamenii ăștia n-au văzut nimic în neregulă cu a-și da girul, orbește, pe un titlu și atît, mulțumindu-se că nu-i implică mai mult, cum înțeleg ei participarea lor la mecanismul producției academice? Dacă nu li s-a declanșat nici o alarmă în asemenea situații, cam cât de scrupuloși te poți aștepta să fie cu restul activității academice care îi implică? Adică da, exact: cam cât de mult și de bine ne putem aștepta să fie implicați în coordonarea tezelor academice pe care chiar își pun numele?

Dacă un titlu e tot ce-ți trebuie ca să stabilești valoarea științifică a unui autor, și dacă nu vezi nici o problemă cu asta, cam cât de des și cam cât de atent citești ce produce studentul a cărui activitate o coordonezi? Cam cât de atent ești la felul în care valorifică informația pe care o folosește? Cam cât de clar îi explici diferența între citare și plagiat? Sau cea dintre a agrega bucăți din ideile altora și a produce ceva original, cu plusvaloare și aport la domeniu?

Cam cât de tare ne mai putem mira că un doctor în drept poate pretinde că nu știe diferența dintre aparat critic complet și onest și o meschină bibliografie de final?

Cam atât.

*Dacă faceți parte dintre naturile sensibile cărora simpla vedere a cuvântului „căcat” le produce apoplexii care v-ar putea împiedica să citiți restul postării, înlocuiți-l, vă rog, cu „îngrășământ”. Aș face-o eu, dar 1. mă doare-n cur de sensibilitățile voastre și 2. țin la proprietatea termenilor. Nu tot îngrășământul pute. Tot căcatul, da.