Public shaming cu strigare

Oamenilor,

N-am mai facut de mult un concurs, asa ca n-avem alta optiune decat sa facem doua, normal.

Primul concurs e cel mai important, iar normal. El consta in urmatoarea chestie: cine-si da seama primul de ce pretentioasa casa de licitatii Goldart va da afara urgent persoana responsabila cu trimiterea celui mai recent newsletter al sau, omorandu-i, sper, si capra si otravindu-i fantana, primeste un premiu care nu poate fi decat nemaivazut, nemaiauzit si mai ales nemaistiaticaavetinevoiedeasaceva. Poftim indiciu, ca suntem babe serioase

Cine observa primul, repet, primeste un premiu care va indeplini simultan toate conditiile de mai sus.

Al doilea concurs este doar aparent mai putin important decat primul, cam cum e doar aparent mai important sa ai hartie igienica in casa decat servetele umede, sau sa bei tequila decat sa bei vin. Acest al doilea concurs este chiar eliminatoriu, as putea spune, pentru primul. Sau invers, ca peste tot in viata. El consta in idei de premiu pentru baba care va castiga primul concurs. Pentru ca io alta idee decat bilete la cele doua concerte misto de saptamana viitoare de la Radio n-am, si cum mai degraba as omori eventualul castigator decat sa i le dau, puneti mana si salvati viata cuiva.

Start!

Arhetip de Dragobete

Oamenilor,

Înțeleg din privirea judecăcioasă a cucuvelei Peracle că azi e Dragobetele.

Performanțele superstițioase ale poporului român în secolul XXI reușesc să mă uimească zilnic și, cum nu sunt sigură dacă tura asta e de dormit cu aspiratorul sub pernă, de înconjurat Casa Poporului în costumul Evei sau de acoperit oglinzile din casă ca să nu se holbeze SRIul la mine prin ele, dar un lucru am priceput, că e cu arhetipuri, poftim arhetip. Dedicație, să nu ziceți că suntem babe câinoase.

Și nici pisicoase să nu vă pună dracu să credeți că suntem, în ciuda pisicilor care se încăpățânează să subziste pe sub canapele. Io, una, sunt cucuveioasă. Tricoul cu declarația asta iese de la imprimat cândva săptămâna viitoare.

Puțină vomă și o (pro)misiune

Oamenilor,

Când un bolnav de leucemie acută mieloblastică trebuie să facă tumbe pe spate pentru a obține încă una din cele câteva pungi de sânge de care are nevoie aproape zilnic,

când pentru complicațiile care se adună pe capul lui ca vulturii îi sunt prescrise la oha medicamente care există pe lista Ministerului Sănătății, dar care nu mai există în nici o farmacie din țara asta de peste 10 ani, de ridică din sprâncene la tine generațiile tinere de farmaciști care nici nu știu c-a existat vreodată de parcă le-ai cere lapte de păianjen,

când vecina de salon a zisului bolnav, o femeie de 30 de ani cu leucemie acută limfoblastică, a născut un copil cu puține luni înainte de diagnostic (deci i s-au făcut analize, ba chiar constant timp de cel puțin un an, carevasăzică),

când eu, baba Petronia Marcs, și voi, babele cum vă cheamă, trebuie să așteptăm investigații pe liste de așteptare pe care am avea toate șansele să murim dacă chiar am avea chestiile pe care încercăm să aflăm dacă le avem,

când controalele periodice la medicul de familie sunt o glumă la fel de sinistră ca spovedaniile în grup din școala generală, iar rețetele compensate și gratuite și analizele acoperite de asigurare se fac doar în primele câteva zile ale lunii, că după aia se termină fondurile,

când o banală gută trece neobservată ani de zile pentru că nici cardiologul, nici medicul de familie, n-au găsit de competența lor să se uite la nivelurile acidului uric listate, frumos, în josul rezultatelor analizelor pe care te pun să le faci periodic, și amândoi au băgat în tine aspirină cu remorca în tot timpul ăsta,

când dosarele pentru, să zicem, schemele de tratament al poliartritei reumatoide trebuie făcute cu luni înainte ca să ai șanse să prinzi medicamentul de care ai nevoie, și chiar și-așa Metotrexatul devine o creatură mitică despre care nimeni nu știe clar unde-și face veacul,

când te duci la Medicover şi te trimit acasă cu apendicele-n tine cât portocala, că ai indigestie,

când ți se râde în față la întrebarea dacă se poate face, totuși, un RMN ca să aflați ce și cum e cu hernia aia de disc lombară, de pară ai fi întrebat dacă poți călări monstrul din Loch Ness,

când spitalul județean din Vaslui a rămas fără ultimul oncolog, că doar ce-i împiedică pe bolnavii de cancer să se plimbe cu microbuzul 100 km până la Iași, toată lumea știe ce amuzante sunt călătoriile când mori pe tine,

când există în țara asta orașe – repet, orașe, nu mai zic de sate – fără asistență medicală de bază sau de urgență, pentru că s-a-nchis spitalul, și până la cel mai apropiat ai de mers treaba ta cu ce câteva ore, și oricum ajungi prea târziu ca să se ocupe de tine în ziua aia, vino mâine sau săptămâna viitoare, cum adică unde stai până atunci?,

când fiecare dintre noi are poveşti din astea în viaţa lui şi altele ca ele, iar sistemul medical românesc, cu toate eforturile reale de a-l îmbunătăți și curăța de jeg, rămâne unul în care intri doar dacă vrei să mori la rând, dacă ai de ales,

pot să spun că mi-am găsit următorul motiv de ieșit în stradă. Credeam că va fi cealaltă mizerie, cea cu BOR și Constituția. Nu văd de ce n-ar putea fi amândouă, de fapt. Dacă se va discuta vreodată serios – nu zic „dacă se va trece”, zic „dacă se va discuta vreodată serios” despre proiectul de lege al celor 128 cretini liberali (evident, cum altfel?) atât de rupți de lumea în care trăim noi, ceilalți, încât nici măcar nu mai sunt aroganți sau cinici, ci pur și simplu autiști, ideea atât de revoltătoare încât îmi transpiră toporul în mână ca românii care nu-și previn bolile să plătească tratarea lor, eu, una, o să încetez să fiu baba pe care o știți și o să devin acel gen de protestatar violent pe care îl consider în general deplasat.

Scuipatul e prea puțin în cazul ăsta și se cer luate mostre de sânge și materie cenușie. Cu ultima o să fie mai greu, promit s-o caut cu insistență.

Futu-vă urșii în cur cu peria de wc, bă. Măcar păstrați iluzia că știți care-s problemele țării pe care vă faceți c-o conduceți.