Când o ţară întreagă e înecată în impostură, ea se reflectă şi în literatură: astăzi, Mircea Cărtărescu

Sorelor, nu obişnuiesc să repostez articole, nu am făcut asta niciodată, dar uite că trebuia să vină şi ziua aia. Ziua în care cineva nu doar că a arătat în adevărata ei lumină „proza” lui Mircea Cărtărescu (un poet foarte bun, dovadă stând Levantul, dar un scriitor slab, vezi Orbitor şi, mai nou, recenta carte scrisă degeaba – Solenoid), dar a şi făcut-o cu o măiestrie de neegalat, în sensul în care Cărtărescu ar fi putut foarte bine să publice recenzia acestei doamne în loc de Solenoid şi ar fi fost, mult, mult mai bine.

Îi dau, aşadar, cuvântul Roxanei-Mălina Chirilă, din simplul motiv că articolul ei are nevoie de măcar un sfert din expunerea pe care o are, repet, inutila „proză” semnată Mircea Cărtărescu. Cât despre slugărnicia unei anumite părţi a criticii româneşti de a se uda la prima literă pe care o scrie acest domn, nici nu are sens să mai vorbesc, pentru că noi suntem prin excelenţă un popor de slugi. Deci:

„Un Solenoid disecat [comentariu la scriitura lui Mircea Cărtărescu]

Roxana Chirila, February 13, 2016

Eu n-am scris până acum o recenzie efectivă la Solenoid, cea mai nouă carte a lui Mircea Cărtărescu. Am scris însă un articol în care râdeam puțin de marketingul făcut în jurul cărții și de laudele care i-au fost aduse – articol care apare pe primele poziții în Google când cauți „recenzie Solenoid”. Evident, pentru că Google are mereu dreptate, am aflat din comentarii că am scris recenzia înainte de a citi cartea.

Acum mă întorc, după ce am citit o bucată de câteva zeci de pagini din Solenoid. Știu, iar n-am citit toată cartea, dar poți afla multe despre o carte din primele zeci de pagini. Afli care e stilul autorului, afli cine sunt personajele, descoperi o lume. Dacă am scrie cărți așa cum spunem bancuri, să vrem să aflăm doar șpilul de final, atunci a discuta de primele capitole fără a le ști pe ultimele ar fi un sacrilegiu. Însă în cărți contează nu doar finalul, ci și cum ajungi acolo, pas cu pas, paragraf cu paragraf.

Tocmai de aceea editurile din străinătate deseori nu cer manuscrisul complet, ci vor un capitol sau trei ca să-și dea seama dacă sunt interesate de cartea ta sau nu. Dacă mergi la un cerc de literatură, nu e necesar să le citești colegilor toată cartea, ci puteți discuta și pe un început, pe un capitol, pe un fragment.

Dacă vreți o recenzie adevărată, Dorin a scris una. A spus un lucru care mi se pare valabil și mie: nu e o carte care nu poate fi citită, ci una din care nu rămâi cu nimic, un demers inutil. Dar, sincer, cred că și 50 de umbre e o carte care nu merită citită, ceea ce nu m-a oprit s-o citesc când vorbea toată lumea despre ea.

Articolul meu de azi nu e o recenzie. Știu, v-ați fi așteptat să fie – doar că mi-am pierdut răbdarea cu Solenoidul. În schimb, o să discut despre câteva pasaje din carte și despre stil per ansamblu așa cum aș face-o la un atelier de literatură, așa cum aș diseca și critica povestea cuiva care mi-ar fi cerut o analiză pe text.

Nu înseamnă că va fi o analiză obiectivă 100%, pentru că întotdeauna va exista o notă de subiectivism în astfel de situații. Însă am participat la câteva ateliere de literatură, am discutat povești neterminate pe net, am stat cu ochii pe profesori care predau scriere creativă. Mai mult decât atât, eu am pornit la drum ca scriitoare cu talent pe partea de acțiune și, eventual, de dialog, dar complet pe lângă stilistic. La un moment dat mi-am dat seama că tot ce scriam era extraordinar în capul meu și oribil pe hârtie, așa că am disecat carte după carte ca să învăț ce-i cu stilul și descrierile și cum se obțin anumite efecte. Singurul loc în care n-am studiat stilul a fost facultatea, unde nu se face așa ceva.

Partea 1: Păduchi – Culorile Solenoidului – Inconcevabil – Diferențe de fază cuantică

Unul dintre lucrurile pe care le reținusem din discuțiile altora era că Mircea Cărtărescu ar fi un scriitor mare pe partea de stil. Rămăsesem cu impresia că scrie oniric extrem de rafinat, elegant, captivant. Nu știam dacă să mi-l imaginez ca pe un Gabriel Garcia Marquez, ca pe un Salman Rushdie, ca pe un Patrick Rothfuss în The Slow Regard of Silent Things, sau ca pe un James Joyce (pentru că nu excludeam posibilitatea să fi înțeles eu greșit și să scrie el alambicat, de fapt).

Am deschis cartea și am citit următoarele rânduri:

Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi provoacă greață. Doar mă mănâncă. Lindeni am mai tot timpul, îi tot scutur când mă pieptăn în baie: oușoare de culoarea sidefului, lucind negricios pe faianța chiuvetei.

Primul capitol este, pe scurt, dezgustător. Ceea ce n-ar fi o problemă în sine, pentru că și Tropicul Cancerului (Henry Miller) începe tot cu un capitol dezgustător și cu păduchi. Diferența e că Miller e un scriitor dur, care se lansează într-un delir asumat, și spune de la bun început că Tropicul Cancerului este „o insultă prelungă, un scuipat între ochii Artei, un șut între picioarele lui Dumnezeu”. Mircea Cărtărescu, însă, e blajin. Descrie un profesor care-și urăște soarta, dar o urăște cuminte, la locul lui. Descrie dorința de a fi un scriitor mare, dar e o dorință prea visătoare pentru a fi altceva decât „Dacă aș fi fost iubit de critici, totul ar fi mers strună”. Profesorașul e un tip bizar, dar fad ca manifestare.

Pentru că nu există practic un fir narativ și pentru că suntem blocați la perspectiva profesorului, descrierile fade sunt o problemă. Nu poți empatiza, nu poți intra în atmosferă, nu poți fi fermecat, ațâțat, surprins, șocat, insultat, îndrăgostit de proza Solenoidului. Mai ales că, la o privire mai atentă, începe să-și arate fisurile.

Să luăm citatul de mai sus, cu interesanta sintagmă „faianța chiuvetei”. De ce are chiuveta faianță? Este vorba, oare, de faianța aflată deasupra chiuvetei? De faianța din jurul chiuvetei? Dacă da, de ce nu spune așa? E o chiuvetă făcută din faianță și nu din porțelan? A folosit cuvântul greșit și voia să zică porțelan? Mister.

La o privire fugară, proza e bombastică și măreață, plină de imagini ciudate. La o privire atentă, începe să-și arate crăpăturile. De exemplu, folosește la un moment dat englezismul „inconcevabil”, un cuvânt care nu apare în dex. Bănuiesc că înseamnă „de neconceput”. Când am citit de „diferențe de fază cuantică”, nu le-am văzut sensul real în text – păreau aruncate ca să impresioneze. Sunt cuvinte goale, în ciuda aparentei lor măreții, pentru că nu-mi spun nimic.

Solenoidul e plin de cuvinte mari, dar care răsună gol când te uiți mai îndeaproape la ele. Ceea ce ar fi în regulă, dacă ar exista un contrapunct, dacă aș avea senzația că e un gol răsunător creat intenționat. Din păcate, am senzația că Mircea Cărtărescu e perfect sincer când scrie așa ceva.

Încă o obsesie: culorile. Când vrea să creeze o imagine mai palpabilă, ne umple de culori. În citatul de mai sus, lindenii sunt de „culoarea sidefului” și „lucesc negricios”. Deschid cartea aiurea, la pagina 55 dau peste „sala vopsită-n oliv”, „fața de masă roșie”, „cerneală albastră”, „uși vopsite alb”. Pagina 62, „cerneală roșie”, „animale leneșe, alburii” – fără să mai menționez diverse lucruri palide, tulburi, translucide, hialine. Scriitura lui îmi amintește de vizitele pe care le fac uneori la ai mei la birou, unde au un catalog de culori de vopsele primit de cine știe unde, pe care-l deschid și-l răsfoiesc într-o doară când aștept să-și termine discuțiile urgente.

Ar fi mult mai multe de spus despre obiecte. Sunt rotunde, curbate, pătrate, mari, mici, elegante, consternante, butucănoase, rușinoase, boeme, uitate de vreme, apăsătoare, încântătoare, dezgustătoare, copleșitoare, vechi, noi – îți amintesc de cineva, de ceva, de o idee. Deseori contează mai puțin obiectul în sine decât impresia pe care ți-o lasă, contează mai puțin redarea exactă a imaginii din capul tău decât senzația acelei imagini.

Însă în ciuda cuvintelor mari, Cărtărescu pare să nu-și găsească un vocabular suficient de larg încât să transmită o stare. Se împiedică în cuvinte. Și așa, trecem dincolo de faianță și de cerneala albastră din catalogul de pe fața de masă roșie.

La cererea autoarei, veţi citi continuarea articolului pe blogul ei. Esenţialul a fost spus, oricum şi până aici, restul sunt detalii de atmosferă. Plictisitoare, desigur, dar tot atmosferă e şi aia.

 

11 comentarii

  1. Mulțumesc, Veto! N-aș fi citit articolul ăsta dacă nu-l repostai. Că netul e mare.
    Mă întreb dacă, nu cumva, domnul Cărtărescu, numărându-și banii, râde și cu curul de adoratorii lui. Asta ar fi varianta bună, în care el e conștient că s-a tranformat într-o mașină de făcut macaroane.

  2. Daca dadeati doar link-ul va credeam pe cuvant.Oricum v-am crezut si am citit critica pertinenta dar n-am inteles preluarea integrala.O fi pentru accentuare.O fi.

  3. E pentru trafic, Sensei Dan. Avem nevoie sa umplem blogul asta cu continut imprumutat de la altii, ba chiar suntem suficient de disperate sa facem asta, incat mai si zicem de unde imprumutam. Trebuie sa platim cumva intretinerea, ce sa-i faci?
    Nu, Veto?

    Mie mi se pare, fara sa fi citit Solenoidul asta buruienos, ca e posibil ca studiul despre bullshit-ul pseudo-profund facut de americanii aia sa se aplice si la literatura. Aia au fost curiosi doar pe convingeri pseudo-stiintifice si religioase si teorii ale conspiratiei, dar ii stim ca n-au imaginea de ansamblu. In literatura se pare ca lumea considera posibil sa scape cu cele mai mari si mai pline vagoane de bullshit.

  4. Cred că s-a pierdut ultimul meu comentariu, Nu că se face gaură în cer, dar ziceam așa, Veto, că dacă-l bagi prea mult pe unul în seamă, începe să funcționeze proverbul cu facerea de bine.
    Poate că are dreptate autoarea, nu trebuia să-i postezi articolul integral, se mulțumea cu un link, aidoma lui Sensei.
    Nu e imposibil ca Roxana Chirilă să-și fi recitit recenzia muncită la voi pe blog, cu ochi de cititor, și o fi zgâriat-o la retină fraza:
    „Mai mult decât atât, eu am pornit la drum ca scriitoare cu talent pe partea de acțiune și, eventual, de dialog, dar complet pe lângă stilistic.”
    Brrr!… Așa ceva nu scrie nimeni, niciodată, nicăieri, nici în acatist.

  5. Mulțumesc pentru apreciere! Însă vă voi ruga să nu îmi preluați articolele în totalitate. Chiar dacă le ofer gratuit pentru a fi citite pe blogul meu, nu le ofer și pentru preluare integrală (fie ea și cu atribuire).

    Există într-adevăr texte care pot fi preluate integral, cu atribuirea autorului, însă e vorba de texte cu licențe gen Creative Commons, în care autorul renunță intenționat la o parte din drepturile de autor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Creative_Commons

    Eu doar accesul îl ofer gratuit.🙂

  6. Si uite cum am aflat si ce-i aia Creative Commons. Eu credeam ca se aduna niste oameni laolalta si sunt creativi in comun. Ca un fel de orgie in Camera Comunelor sau ceva. Trebuia sa ma gandesc ca nu-i chiar atat de misto Wikipedia.
    Are dreptate intelepciunea lumii: inveti ceva nou in fiecare zi. Noroc de faux pas-ul tau, Veto.

    Roxana Chirila, stai linistita. Cred ca Veta s-a-nvatat minte din toate punctele de vedere.

    Renata, ti-am gasit comentariul intre dintii lui Akismet, dar observ ca intre timp a fost facut redundant de noul comentariu, asa ca l-am sters, nu inainte sa-i dau dulaului cu el peste bot, ca sa tina minte ca de la tine nu e spam. Sigur, am mai scos din Purgatoriu si un comentariu destul de dubios, care a aterizat in postarea cu avatarul legionar intitulat „Patrula lui Vlad Tepes”, dar asta e alta poveste care probabil s-a terminat inainte sa inceapa.

  7. Mulțumesc!

    @petronicamarcs

    „orgie in Camera Comunelor” – cred că o să rămân cu ideea asta în minte toată ziua😀

  8. Petronia, mulțumescu-ți pentru grijă!
    Rămân datoare că m-ai salvat din colții acestui cerber care respectă legi numai de el știute.
    Cum aș putea să mă revanșez? Scriind pe blog o pastiluță cu link la acest articol al Surorilor Marx, care i-ar duce pe cei 5-11 cititori ai blogului meu, inevitabil, pe blogul scriitoarei Roxana Chirilă. Surorile Marx n-ar avea niciun beneficiu, că nu stătea blogul lor în Gara mea, dar aș încălca principiile drepturilor de autor, care par că pot fi încălcate și atunci când citezi sursa și autorul în clar…
    Înțelegi ce vreau să zic?
    Firește că da.🙂

  9. Eu n-am vrut sa isc nimic,si nu stiam nimic de „orgie” ca zau m-as fi infiintat.Am facut si eu o remarca relativ la faptul ca,dupa link,am citit pe blogul autoarei articolul si intorcandu-ma,am dat tot de el.Mi s-a parut aiurea pt. ca ma asteptam la comentariile spumoase cateodata ale babelor.Dar sper ca nici n-am iscat eu.Ma bag in seama🙂

  10. pigmeizme

  11. M.Cartarescu iar a scris o carte, iar a incasat niste bani si iar a reusit sa-si plateasca datoriile la intretinere, milogu’ dracului.
    Huo! La munca, ba! La sapat santuri- la Eroilor cu tine!
    Pai ce, „Solenoid” e carte? Ma asteptam sa scrie in ea despre cum se regleaza aerul la carburatorul de Solenza sau alea-alea. Am dat banii degeaba. Ce ma intereseaza pe mine viata unui profesor – bugetar?
    Va recomand eu alta carte: „Ninja in Baragan” de Fanus Neagu.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s