Recenzia de film suprarealist de prost, de Petronia Marcs (cred ca II)

Oameniloooooor,

Oamenilor.

Rhetta și Veta v-au obișnuit rău. Cu multe chestii serioase și importante, dintre care probabil cele mai cele erau vorbele despre filmele care contează. Dar acum, dovadă irefutabilă a ghinionului care vă urmărește, ați încăput pe mâna mea. Pentru că vedeți voi, deși muzici mișto aș putea și io să povestesc (chiar dacă din dulapuri probabil nițel diferite), cu filmele și cu mine soarta voastră fu teribilă. Pentru că Veta și Rhetta v-au obișnuit cu discuții despre filme bune sau duse cu pluta pe Cazanele Dunării – în orice caz, cu filme care, în bine sau în rău, fac istorie cinematografică.

Io – pula.

Să facem un pas în urmă.

Deși la unele seriale găsesc răbdarea să mă uit, în general la filme îmi lipsește, spre dracii proprii – vă rog să mă credeți –  răbdarea fizică de a mă uita. Nu pot să stau locului câteva ore și să mă uit la un singur ecran, pentru că sunt atât de puține chestii care reușesc să mă țină doar într-un ecran, fără să dau în telefon sau alte alea. Poate am ADHD. Poate am doar un creier nepăsător la nuanțe (deși nu). Ambele variante sunt plauzibile. Poate am citit deja toate plot twist-urile.

Am stat cuminte la Fight Club pentru că l-am văzut cu cineva drag și m-a ținut oarecum în priză. Dintre multe experimente eșuate înainte și după acel moment, unul singur a ținut pe bune, și ăla a fost Deadpool. Pentru că zidul al 16-lea.

Firește că nu despre Deadpool e vorba, totuși. Where’s the fun in that?

Aici. Era seara de 22 martie și era o sticlă aproape plină de vin. Deschisesem popcorntime-ul, pentru că sunt every bit of a dirty pirate we all are.  În HD, pentru că sunt un hoț selectiv, ca orice babă care se respectă. Derulam prin listă în căutarea a ceva care să merite aproape sticla de vin pe care o aveam sub braț. Atunci l-am găsit.

Pentru că m-a făcut să râd în hohote, spre mirarea și aproape 112-rea puținilor călători care se aflau în stația de metrou Victoriei la ora aia, încă de acum o lună. Sau două. Cine numără? Nu babele, cu siguranță. Pentru babe, lunile se confundă într-o mâzgă de ”alaltăieri”.

M-a făcut să-mi amintesc că am citit cartea prima dată la 12 ani sau ceva (da, acu 50 de ani, whatever), și mi-a fost frică. A fost prima chestie care m-a speriat. Prima dată când mi-am dat seama că, în locul și timpul în care m-am născut, n-o să pot să fiu niciodată feministă, pentru că o să fiu prea ocupată să fiu recunoscătoare. Pentru locul și timpul astea, așa cum sunt sau cum urmau să fie. Probabil prima carte în care nu mi-am dorit să mă identific cu niciunul dintre personaje, pentru că lumea lor era oribilă. Mândrie și prejudecată.

Bașca zombies, pentru că totul în ziua de azi trebuie să aibă zombies. Se pare că femeilor din ziua de azi domnul Collins nu li se mai pare suficient de terifiant. E nevoie de zombies.

Asta în condițiile în care Jane Austen e de studiat la orice universitate de feminism din lumea asta. Dar nu, lumea în care s-a mișcat ea cu atât efort nu e suficientă. E nevoie de zombies ca să ne sperie pe noi, femeile din ziua azi care nici măcar nu-și pot imagina greutăți reale în viață.

Să revenim.

Mândrie și prejudecată și zombies. Repet, am făcut o criză de ceva amestecat de hohote și lacrimi când am văzut afișul. Am crezut că e o glumă photoshopată ca multe altele din jur.

Dar era pe bune. Așa că în seara asta, cu câteva sticle de vin la bord și încă una în mâna stângă, am dat seria de click-uri necesare pentru a vedea povestea augmentată cu zombies, singura variantă în care se pare că Hollywood-ul crede că o mai putem înghiți în ziua de azi, asta în condițiile în care le-am văzut pe toate celelalte și unele n-au fost neapărat rele.

Povestea originală, pentru ăia dintre voi care au avut chestii mai bune de făcut în ultimele două sute de ani, e asta: familie cu cinci fete (practic cinci pietre de moară legate de gât în Anglia georgiană) + doi burlaci bogați + un impostor fără scrupule + un văr ridicol și pedant + o mătușă snoabă și agresivă = poveste de dragoste la patru mâini, cu finaluri fericite și întorsături mai subtile și mai bine înrădăcinate în epocă decât pare. Probabil ajută și că autoarea a trăit oarecum în epocă, și faptul că a fost o tipă cu al cărei portret feministele din ziua de azi ar trebui să doarmă sub pernă, dacă n-ar fi prea ocupate să urască Universul pentru că le spune că sunt nițel cam obeze.

Adăugați la asta niște Walking Dead, premisă scandaloasă a cărei explicare se încearcă printr-o boală misterioasă venită odată cu condimentele din Indiile Orientale, și aveți o idee de început. Deci să mergem mai departe.

Ne deranjează în primul rând și permanent pe parcurs vocea lu’ Darcy. Io nu știu cum o fi vocea naturală a lui Sam Riley, dar în filmul ăsta te face să te întinzi prin ecran și să-i oferi omului un Tantum sau un Proposept, de luat cu un pahar de testosteron. Răăăău. Cum pula poate o voce să fie simultan și prea înaltă, și prea subțire, și prea răgușită? Does not compute. Deja nu pot să-l iau în serios pe Darcy. Or, în Mândrie și prejudecată – cu zombies sau fără – , dacă nu poți să-l iei în serios pe Darcy, urmează minute grele.

Până la scena cu balul, e aproape neglijabilă introducerea firului narativ cu zombies într-o țesătură destul de fidelă cărții. Darcy îi zboară capul d-nei Featherstone la bal, după faimoasa scenă în care Elizabeth îl aude considerând-o „tolerabilă”. Lizzy îi dă cu „tolerabila” peste bot cât doamna Featherstone încă n-a terminat de căzut, minus capul. Ok, scriitorii s-ar putea să aibă ceva umor. Nu ne sinucidem încă.

Păstrăm chestia cu diferența socială și în intriga alogenă, cu luptătorii anti-zombies: antrenamentul în China vs. Japonia. Ok. Săracii chinezi și japonezi n-au decât să se descurce cu asta cum pot. Noi trecem peste.

Multe scurtături, evident. Când ai de luptat cu zombies, n-ai timp de tot ce se întâmplă în cartea lu Austen. Wickham e zombie undercover, ne prindem de asta din scena din biserica Sf. Lazăr. Nasol. Era mai mișto dacă era simpatizant secret, nu ditamai Antichristu. Mai în acord cu caracterul personajului. Lacheu, nu lider. Păcat.

Revenim. Probabil prima interacțiune sacrificată aiurea, balul de la Netherfield, unde ăia doi principali au în carte prima interacțiune pozitivă semnificativă, mai precis un dans (ce altceva pula calului poți să faci în Anglia pe la 1800?). În film Lizzy și Darcy se leagă via o hăcuială de zombies. Aia îi spune că Bingley s-a lovit la cap și că el e un prieten de căcat pentru că s-a gândit să-l hăcuiască – fără să știe, evident, că Darcy a fost pus în trecut în situația de a-și căsăpi tatăl din aceleași motive de zombăială. Căcat. Mbooon. Ok. Trecem peste, deși sacrificăm niște dialog important în povestea care va urma. Cui îi pasă de povestea care va urma, oricum? Avem zombies, de ce mai avem nevoie! Unii dintre ei sunt chiar orfani dintr-un orfelinat. Ce mai pretindeți ca să vă pese de poveste, băi?

Coerență? Tough shit.

Sărim repede prin oroarea episodului cu domnul Collins direct la vizita la Rosings, care e momentul în care ăia doi principali își schimbă vizibil părerea unii față de alții. În comparație cu cartea, în care Lizzy are o voce și niște coaie, în film avem numai niște săbii și niște alte chestii tăioase, așa că suntem forțați să credem că Darcy, marele vânător de zombies cu muște (tre să vedeți, n-are sens să explic), începe să se tăvălească spre Lizzy doar din cauză că pula. Realmente că pula.

Ajunși aici, trebuie să recunosc două lucruri: 2. Scena cu cererea în căsătorie e mult mai comică în film decât în carte, și probabil exprimă nițel mai onest sentimentele personajelor în momentul ăla decât scena din carte. Și – 1. Lady Catherine de Burgh din film este incomparabil mai badass și mai simpatică decât aia din carte, și merită că au împrumutat-o un pic pe Lena Headey din Game of Thrones, deși ne lasă fără un dușman de urât (bănuiesc că au crezut că-și permit asta, dat fiind că avem de urât dușmanul colectiv și amorf numit zombies. Nu. Nuuuuuu. Lady Catherine era realmente singurul dușman din poveste. What the fuck.) Tipa pare să se amuze atât de tare de căcatul pe care îl are de jucat, încât ne trage și pe noi, spectatorii, după ea. Fain. Înainte spre prăpastie.

Care prăpastie e în șanțul regal care înconjoară Londra și o apără de zombies, pentru că poate ați uitat de zombies. Credeați că urmează vizita la Pemberley și toată dinamica discretă de acolo, care schimbă tot ce urmează. Permiteți-mi să introduc un simbol universal acceptat care să-mi exprime sentimentele față de naivitatea voastră: =))

Poate nu vedeți într-o variantă HD filmul și vă e greu să deslușiți ce anume înoată în șanțul ăla. Vă zic io: tot restul poveștii, toate interacțiunile subtile ale personajelor, toată logica poveștii, toată coerența narativă.

De la vizita lu Lady Catherine la Longbourn, totul o ia razna și intrăm într-o poveste cu zombies care are cam la fel de mult sens ca Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop călărind invers prin povestea lui Aleodor împărat. Ba sunt salvabili ăia, pentru că halesc doar creier de porc (nevermind), ba sunt armata Antichristului (în treacăt fie zis, cred că rareori a văzut cinematografia cei patru cavaleri ai Apocalipsei mai năpăstuiți decât aici), e greu să-ți dai seama de ce anume îi e așa datoare Lizzy lui Darcy și care-i mobilul personajului. Iar finalul e o varză explicabilă doar de faptul că se termina dracu filmul.

Cum ziceam la început. Nu știu la ce pula lu Bucefal se așteptau oamenii să obțină violând cu niște zombies povestea scrisă de Jane Austen, dar părerea mea (de uriașă amatoare de fiascouri comice) e că puteau găsi una mai puțin ermetică cu care să încerce. De acord că eroina de aici se pretează rolului de luptătoare asasină, pentru că la urma-urmei felul în care se încăpățânează Lizzy Bennet să trăiască în societatea aia din carte nu e prea diferit de lupta împotriva unei lumi întregi pline de zombies. Dar măcar trebuia să-l facă un film de vreo patru ore ca să aibă timp să asambleze monstrul lui Frankestein din bucățile astea.

Și tre să recunosc că o scenă cu un zombie alergând-o pe Georgiana Darcy prin camera de desen de la Pemberley ar fi fost mai priceless decât poate sugera reclama la MasterCard. Păcat.

Na. Poate vă trăgea ceva înapoi de la văzut adaptarea asta a operei nemuritoare a lui Jane Austen și nu știați ce. V-am scutit de două ore de pufnit vin pe nas. Cu plăcere. Deși tre să recunosc că adaptarea asta trunchiată m-a făcut aproape curioasă să citesc cartea. Pentru că există, evident, o carte.

De ce ne ducem pe Marte?

Astazi, 14 martie 2016, Agentia Spatiala Europeana (ESA) a lansat impreuna cu agentia spatiala rusa Roscosmos o noua misiune spre planeta Marte. Naveta transporta un nou satelit (TGO – Trace Gas Orbiter) si un modul care va cobori pe Marte (EDL – Entry, Descent and Landing Demonstrator Module). TGO va monitoriza atmosfera rarefiata a planetei pentru a incerca sa detecteze care este sursa si abundenta emisiilor de metan descoperite de misiuni anterioare si pentru a cauta si alte gaze similare, iar EDL va efectua o coborire pe suprafata planetei Marte in conditii grele (in perioada in care atmosfera planetei este puternic perturbata de furtuni de praf), fiind dotat cu instrumente care sa masoare efectele unor astfel de conditii asupra capacitatilor de manevra ale modulului in coborire.

Dar de ce mergem pe Marte? De ce exista nu doar atit de multe misiuni ale atitor tari (US, UE, Rusia, China, India), ci si atit de mult entuziasm pentru acest tip de explorare? E ceva dincolo de simpla curiozitate umana si de nelinistea unora nascuti sa fie exploratori pe o planeta unde s-a explorat cam tot? Chiar mai multe motive.

Unul dintre cele mai importante deriva din observatia, devenita aproape certitudine in lumina ultimelor descoperiri, ca planeta Marte a fost pina la un anumit moment foarte similara Pamintului. Marte avea o atmosfera mult mai densa decit acum, apa in stare lichida la suprafata, temperaturi mai uniforme si mai apropiate celor de pe Pamint. Ce anume s-a intimplat cu atmosfera? Care au fost mecanismele care au dus la pierderea ei? Sint intrebari care merita investigate macar pentru a intelege daca si Pamintul risca sa treaca printr-un proces similar.

Legat de acest motiv este motivul studierii unei potentiale terraformari a planetei Marte. E din ce in ce mai evident ca Pamintul va deveni la un moment dat insuficient pentru specia umana daca isi continua evolutia actuala. Cum inca nu putem decit visa la parasirea in termeni realisti a Sistemului Solar, cel mai bun candidat pentru o migrare a unei parti din populatia Pamintului este Marte. Dar, inainte de a cauta metode prin care acest lucru sa devina realitate, trebuie sa intelegem daca este posibil.

Dar cel mai important motiv pentru care mergem pe Marte este cautarea de organisme vii sau a unor urme ale existentei lor intr-un trecut oarecare. In momentul asta, pe Pamint, cunoastem un singur fel de organizare a materiei care poate fi numit viata. Toate organismele pe care le consideram vii, de la virusuri si bacterii pina la oameni, trecind prin toate fosilele pe care le-am gasit pina acum, au la baza aceeasi structura chimica care, desi complicata, are la baza o lista foarte scurta de atomi (hidrogen, oxigen, azot, carbon si fosfor) organizati in doar patru baze (adenina, citozina, guanina si tiamina), impachetati frumos intr-un dublu-helix caruia ii spunem ADN.

Datele pe care le avem pina acum dau de inteles ca este posibil ca pe Marte sa existe sau sa fi existat o organizare a materiei care sa semene cu ceea ce noi am numi viata. Descoperirea unor astfel de urme, analiza structurii unor astfel de organisme ar putea sa ne lamureasca in citeva privinte si sa deschida orizonturi noi pentru teorie.

Daca vom descoperi organisme cu o structura chimica similara celor de pe Pamint (aceiasi atomi, aceleasi baze si o structura similara ADN-ului), asta ar insemna fie ca sursa vietii pe Pamint si Marte este una comuna (exista o teorie a „colonizarii” Pamintului in trecutul indepartat cu micro-organisme transportate de meteoriti proveniti de pe Marte), fie, de ce nu?, ca cel putin in zona noastra de Univers asta este singura combinatie care poate conduce la ceva viu.

Daca, in schimb, am descoperi ceva care este diferit (arsenic in loc de fosfor, de exemplu, sau alte combinatii, baze, o alta forma de impachetare a ADN-ului sau ceva care nici macar nu seamana a ADN), am avea la dispozitie un esantion mai mare (2 subiecti, fata de 1 in momentul asta) pe care sa ne testam teoriile.

In plus, o astfel de descoperire ne-ar da un raspuns, chiar daca doar unul partial si inca nu foarte satisfacator, la intrebarea „Sintem singuri in Univers?”.