Whiskey Tango Foxtrot?!

Oamenilor,

Stați nițel, să văd dacă am înțeles io bine. Dacă nu, explicați-mi careva, mai cu țiglele pe casă. Ale mele sunt nițel hăis de la băute repetate, unele soldate cu contemplarea vârstei venerabile a unor volume medii de apă marină.

Deci:

PSD & Dragnea: aaaaaargghghghg să dăm țara înapoi românilor verzi și creștin-ortodocși, ne mănâncă străinii, uite Iohannis e protestant și pe Cioloș îl cheamă Julien, huoooooo dați România înapoi românului original!!!! 😱

(goes on and propune prim-ministru o turcoaică ale cărei părți din familie sunt conectabile cu regimul de teroare dictatorială al lui Bashar al-Assad)

PSD & Dragnea: aaaarhghghaahghghghgggggg să eliberăm politica de servicii, huooooo agenturili străini huuuuooooorhghghghgh 😱

(goes on and propune prim-ministru un băiat care a făcut parte taman din comisia din Parlament care ține de lesă SRI-ul)

Oamenilor, io nu mai înțeleg nimic. S-a dat ceva pe FB, ne-am mutat în Truman Show corcit cu vreun experiment social distopic de tip 1984?

Sau ăștia chiar testează credulitatea și pragul de disonanță cognitivă ale alegătorilor proprii? Că prima e infinită și al doilea complet absent. Știm cu toții asta, zău, nu-i nevoie să dea foc la coșmelie ca să demonstreze.

Explicați-mi, rogu-vă. Nu de alta, dar cucuveaua Peracle nu știu zău câte sarmale-n cap mai poate încasa înainte să le ia literal și să-și ia zborul la vreo nuntă. Și serios că nu vreți să vedeți cum face baba nebună când rămâne chiar fără nici un fel de cenzură.

PS: Și da, sunt perfect conștientă că există cel puțin un film și/sau serial cu același titlu ca postarea asta, dar dacă încercați să-mi sugerați că a pus cineva monopol pe alfabetul fonetic internațional, să mor io că vă invit să Sierra Uniform Golf Echo Tango India etc-ul.

Anunțuri

Cui i-e frică de Sylvia Plath?

Oamenilor,

În acord perfect cu felul în care merg lucrurile în lume, în seara asta era să mor. Nici măcar eroic, sau de draci, sau pentru că pur și simplu uit să mă trezesc într-o zi din somn, după cum mi-am imaginat întotdeauna că o să se întâmple. Nu.

Ce-i drept, întotdeauna mi-am imaginat și o altă chestie, anume că bucătăria mea vrea să mă omoare. Nu că aș păți mai multe chestii acolo decât în alte camere din casă, sau decât oriunde altundeva. Nu, accidentele mele de babă amețită par să fie distribuite destul de uniform în spațiu și timp, cu unic numitor comun persoana mea ambulantă. Doar că bucătăria are așa, o atmosferă asasină. A vibe. Ceva în felul în care pică lumina pe gresie, ocolind câteva colțuri strategice din care lucesc obiecte bizare, ceva din hohotele malefice ale florii din geam (că a reușit să mai supraviețuiască o zi), ceva din pisicile vecinilor care-mi intră printre gratii și mi se urcă pe dulap, pe care procedează prompt la a se căca de frică atunci când dau cu ochii de mine, ceva din sclipirile amenințătoare ale borcanelor cu zacuscă.

În seara asta, lucram la un proiect de salvare a omenirii pe masa din zisa bucătărie, cu maximă atenție la mișcările plantei de pe pervaz, în care nu se poate avea încredere nici măcar cât zici „fotosinteză”. Brusc, mi-am dat seama că de ceva vreme deja mă luase o amețeală parcă mai dihai decât aia a mea obișnuită, care mă face să controlez permanent cu diferite părți anatomice duritatea obiectelor din jur și să mă duc sâmbăta asta la o petrecere cu o dungă roșie pe braț care arată ca și cum aș fi fost implantat acolo un cip într-o vizită extraterestră, nu ca și cum m-aș fi atins de o tavă absolut onestă și cuminte, însă și absolut fierbinte. De-astea se întâmplă tot timpul, după cum zic și după cum râde de mine toată lumea care mă cunoaște (unii numai o dată, ce-i drept). Amețeala asta era ceva bizar, pentru că simțeam că respir ok, ba chiar cu nasul surprinzător de desfundat, dar în același timp îmi fugise sângele din cap, cam ca undeva între două sticle de vodcă și leșin, cu peronul pe partea față.

Zic că poate mi-e foame și am uitat, halesc un piure de cartofi cu ceapă verde și brânză, zic că poate mi-e somn, halesc o cafea. Amețeala din capul meu (precizare importantă, pentru că diferitele părți ale corpului meu pot să amețească absolut independent și au fiecare tipul ei de amețeli. De exemplu, cea a antebrațului stâng, fix deasupra cotului, arată ca o dungă roșie de vreo cinci centimetri.) – tot acolo.

Măi să fie. Ok, o fi mahmureală. Mai bag un pahar de vin, să-l prindă din urmă pe ăl’ de-aseară și să-i bage mințile în capul lui, nu în capul meu.

Nimic.

Recapitulez ce pastile și chestii am luat azi, să nu fi cauzat vreun conflict regional. O aspirină, un Nurofen Forte și alte vreo trei analgezice, cianura zilnică, vreo șase chestii pe care le-am găsit prin poșetă și erau frumos colorate, nimic care să explice situația de față. Mă așez pe scaun, și-mi dau seama că eram deja așezată. Nasol. Ce dracu.

Moment în care năvălește în casă una dintre pisicile sălbăticite ale verișoarelor mele istorice, care au căpătat obiceiul de a mânca pe vecini (nu prin vecini, am zis bine), dar tot se mai întorc acasă din când în când, ca-n poveștile alea înduioșătoare cu animale părăsite sau cărora le-au murit stăpânii și care-i așteaptă în gară ani și decenii. E Puck și e zbârlită (zbârlit? Habar n-am din ce categorie face parte Puck, așa că să mergem pe mult mai sigura variantă recomandată de Oxford: Puck e ze zbârli).

– Băăăăă babă dementă, tu nu simți că miroase-a gaz aici???

– Huh?!

– Pute de mi-e frică să mă mișc, să nu-mi iasă vreo scânteie prin blană de la electricitatea statică, că aici murim cu tot cartierul!

Mă uit la cuptor, care rămăsese pornit de la ceva experimente pirotehnice de mai devreme. Cuptorul arde liniștit, afară bate vântul, colindul nicăieri.

– N-are de unde să miroasă a gaz, că uite, cuptorul arde cum trebe.

– Ești nebună, miroase de mă mir că mai respiri!

(Încep să mă mir și eu de același lucru.)

– Și mai ești și chioară. Dă-te să mă uit io.

Pauză dramatică.

Acum stau cu Puck în curte, lângă tomberoane. El cântă la o coloană de pește, eu cânt la dinți, care-mi clănțăne pe trei voci.

Trebuia să-mi dau seama că totuși era ceva ciudat când am scos experimentele pirotehnice din cuptor și erau abia căldicele, așa, cam ca un salut către cineva antipatic. Se pare că e nevoie să fie flacără pe tot arzătorul cuptorului ca să fie bine, ca să nu fie rău. Heh. Today I learned, vorba lu’ Reddit. Thanks, Obama.

Șoimi nocturni la-mpinge tava

Oamenilor,

Pentru că ceea ne așteptam cu toții să se întâmple s-a întâmplat, nimeni așteptându-se de altfel să se întâmple altceva, nu știu voi cum vă petreceți seara, da’ io o să pun niște Tom Waits (merge cu atmosfera generală și cu alcoolemia mea din momentul ăsta), o să halesc niște prune în diverse forme de conservare (care am impresia că o să devină utile cândva în următoarele zile), o să continui să construiesc de zor alcoolemia de mai sus și o să termin de citit „Bucureștiul fanariot” a lui Tudor Dinu, pe care nu o recomand celor care chiar vor ca istoria să fie citibilă, gen Constanța Vintilă-Ghițulescu sau chiar matusalemicul Djuvara, ca să nu mai zic de ăia de afară, care chiar scriu ca și cum ar vrea ca cărțile lor să se vândă și să fie citite de oameni. Nu. Tudor Dinu e sec, notele lui sunt strict de acoperire academică, iar inflația de „dar și”-uri ar face-o pe Rhetta să se sinucidă (ea a semnalat la un moment dat boala asta în aria de conjuncții copulative ale limbii române – chiar, o boală a conjuncțiilor copulative e o boală cu transmitere sexuală a gramaticii? Am timp să mă gândesc la asta în următorii patru ani.) Omul e un istoric aproape valid, dar un scriitor tern, în ciuda sarcasmelor surprinzătoare pe care și le permite uneori, absolut delicios și ne-deontologic. Nu recomand. Vă recomand să așteptați cartea pe care o s-o scriu io despre fanarioți.

Care prezintă avantajul că n-o să apară niciodată, dat fiind că nici n-a fost începută, drept care voi, așteptând-o, veți trăi la infinit. E că am grijă de voi?

Măcar io. Că restul generației mele se pare că a mai futut România-n cur pentru încă un ciclu parlamentar. No, sorry.

Din an în an tot înviem (io cu mine și cucuveaua Peracle)

Oamenilor,

S-ar putea zice că m-a lovit o manie religioasă, așea, cam de când mi-a făcut din greșeală waterboarding cu agheazmă cucuveaua Peracle (care încă mai trăiește, merci de întrebare). Din greșeală zice ea, eu zic că a plătit-o careva în șobolani, că au ieșit nămeți de prin toate cotloanele zilele astea, să ceară încă o felie de cașcaval care să-i ferească încă patru ani pe ei și pe ai lor de nehaleala cruntă care răsplătește în universurile normale la cap lipsa de talent în orice direcție. Adică alegeri, da.

Fiind voi acum în posesia acestei informații despre circumstanța atenuantă sus-menționată, sper că o să puteți accepta cheia nițel neobișnuită în care va continua această postare către cei trei cititori ai ei, cucuveaua Peracle included (nu, încă nu e sigur să te întorci acasă, scumpo, toporul e încă în mâna stângă și am senzația că n-o să-l las prea curând).

Am înviat iar, prin urmare, chiar dacă nu tocmai asta e minunea la modă în perioada asta.  Sunt babă ramolită, mai încurc evenimentele creștine, mai ales că mă doare-n cur de ele. Tre să recunoașteți că asta face încurcarea lor mult mai ușoară.

Mbun.

Înviată cum mă aflu, am luat o hotărâre. M-am uitat pe geam.

Am văzut niște hoarde de oameni care se îndreptau într-o direcție și care constau, de fapt, din vreo cinci sute de cetățeni și cetățene cu mutre hotărâte. Am tras de mână unul dintre ei și, după ce s-a despiedicat, l-am întrebat încotro se cară cu atâta vervă. S-a uitat la mine ca la calendarul maya și mi-a zis că hai cu ei. Io nu și nu, că ultima dată când m-am luat după o haită de bezmetici am ajuns într-un cult, și prea amuzant n-a fost.

Așa că, normal, am decis să mă iau după ei, totuși. Să văd unde merg și ce vor să facă odată ajunși acolo. Acum, din nou, ultima dată când am văzut oameni atât de încruntați deplasându-se într-o direcție unică și cu simultan atât de puțin chef s-o facă și atât de multă enervare, unu’ Irod, ba chiar și cel Mare, tocmai avusese ideea (furată de fapt de la altul, un anume cumva cumva Quirinius) să numere niște cetățeni evrei de pe un petec de pământ care, pe vremea aia, putea lejer să fie confundat cu lumea-ntreagă și să rămână ca atare în povești.

Ideea care-i: ca orice babă care știe ce-au pățit alții, am și io o rugăminte. Dacă se întâmplă să produc un copil pe undeva printr-un coteț pe drum (wha, s-au întâmplat și mai dubioase. Ailaltă era virgină, da? Io sunt doar sexagenară. Cred.), vă rog io frumos să nu-l botezați într-un râu, să nu lăsați porumbei să zboare pe deasupra  lui (că i se cacă-n cap și pe urmă se crede ales) și, mai ales și finalmente, să nu-l răstigniți. S-a mai întâmplat și a ieșit prost, lumea încă n-a reușit să uite.

Deci ne vedem luni, când lumea în care vom exista va fi căpătat, cel mai probabil, o nouă nuanță căcănie.

Drept care vă urez succes.

Să votăm, deci!

PS: Nu ne mai întreabă nimeni cu ocazia asta ce părere avem de aburcat familia tradițional-cretină în Constituție? Că vreau să știu dacă să-mi iau markerul de desenat mui cu mine sau nu.

Îl iau, să fie.