#persist

Pentru că tot am vreo 3 miliarde de lucruri de făcut și e musai să procrastinez și pentru că a deschis Petronia borcanul (da, mă, Pandora avea un borcan, nu o cutie), zic că a venit momentul să revin și eu în spațiul marxist și să dau cu opinia de doi sesterți.

Treaba e așa: mă sui eu într-o dimineață pe motocicletă, cam singura plăcere timp de o lună, dacă plăcere e să te înghesui în traficul bucureștean dimineața pe la 7 când își citește bezmeticul corporatist la semafor ultimele mesaje de pe Tinder uitând să mai plece când se face verde, și mă duceam să mă umplu de praf și vaselină pe sub turbinele mele. Nu ies bine în trafic că văd în oglindă pe unul care face nervos slalom printre mașinile care nu se duceau nicăieri într-o coadă de vreo 2 kilometri. Trece la limita înțelegerii amiabile pe lângă una care se machia din mers în oglinda parasolarului, apoi îl forțează pe altul să pună o frână bruscă de era să-i sară telefonul din mână și ajunge, pentru că mă oprisem prevăzător, în fața mea. Și, ce să vezi? La volan un tip la 35-40 de ani, barbă îngrijită, tricou și blugi smart-casual. Iar pe curul mașinii ditamai abțibildul cu #rezist. Și rămâne acolo, încremenit în trafic, cam cât am ascultat eu Song For The Dead și The Sky is Fallin’. 

Acum, prima intenție a fost să las motorul pe cric, să-i dezlipesc abțibildul și să mă duc la geam să-i zic că nu-l merită, că tot nu mă duceam nicăieri între timp. Da’ muzica era mișto în căști și am tras repede concluzia că mai degrabă stau la mine în cap și meditez la situație.

Chestia e că nu am avut niciodată încredere în adunări mari de oameni, oricât de nobilă e cauza care-i adună. Și nu pentru că cauza, ci pentru că oameni. Dacă îi iei la întâmplare pe 5 dintr-o mulțime d-asta și-i pui într-o ședință de bloc în care se hotărăște dacă să se schimbe butoanele la lift, o să se păruiască în 5 minute mai ceva ca pensionarii de la Obregia în ziua în care s-ar hotărî tot personalul să facă grevă. Oamenii ăștia par un grup unitar doar pentru că pot să „muie altcineva” pentru un timp determinat. Altfel, sunt la fel de diferiți între ei ca oricare alți oameni luați aleator de pe stradă. A proiecta ceva coerență și a avea așteptări pe termen lung de la ei ca grup este și obositor, și contraproductiv.

Așa că atunci când s-a făcut de Six Shooter am trecut pe lângă tembel și l-am lăsat cu visurile lui rezist-revoluționare și cu supărarea lui că Românica se duce de râpă pentru că sunt prea mulți proști și nesimțiți.

Ce vreau să zic, dacă vreau să zic ceva, e că nu contează dacă IQul Vioricăi sare la 324 peste noapte și deschide ședințele Biroului Central PSD cu pasaje din Paradise Lost, nici dacă Iohannis părăsește brusc categoria mobilelor atâta timp cât nu se duce fiecare din noi la serviciu să-și facă, dracului, cum trebuie treaba acolo și nu încetăm să mai invadăm spațiul personal al celuilalt intrând cu mașina la limită în fața lui, vorbind prea mult sau luând decizii în locul altuia (cum ar fi atunci când stai cu ochii în telefon la semafor și decizi în locul altuia că e ok să întârzie acolo unde se duce).

Altfel spus, atâta timp cât #persist, degeaba #rezist.

Furibonderie cu comuniști în alb și negru

Da, Veto, ai dreptate. Au debarcat studenții. E înfiorător. Inserează tu aici o scenă cu morții vii care năvălesc ca gândacii peste o cetate care deja avea complexul că-i asediată, că tu știi mai multe filme – și s-ar putea să începi să te apropii vag de realitate.
Ieri m-am bătut în cuțite (vorba vine, eu cu cuțitul, el cu un Macbook care costă cât toate medicamentele noastre laolaltă, bașca transplantul de păr la subbraț pe care mi l-a plătit vecina Escu pentru c-a pierdut pariul despre #metoo) cu unul cât mine de scund – și știi că asta înseamnă foarte scund, – în schimb cât vecina Escu de lat, și și asta știi cât înseamnă – pentru o cană de cafea la un 5 to go amărât, cu cafea proastă, prea prăjită și amară, și cu gust de șosete de culegător de plantație de cafea care s-a pișat pe el în drum spre bodegă.

Dar trebuia.

Trebuie dezinfectată și toată zona Romană-Universitate, dar hai să fim sinceri, nu-i asta adevărat despre tot Universul? Ba da.

Alta e întrebarea. Mi-a semnalat-o cucuveaua Peracle. Mulțimile astea care ne asaltează de peste tot – sunt aceleași, sau altele decât cele care explodează de preocupare civic-istoric-mondenă, pe tot internetul, în cazul Șora față cu reacțiunea?

Pentru că io mă mir de o chestie. Nu mă mir că oricine și bunică-sa au o părere, fie acuzatoare (și pe bună dreptate), fie scuzatoare (și pe bună dreptate), fie de mijloc și de un pic de perspectivă istorică și umană (pe și mai bună dreptate), despre clipul lu’ eMag. Că asta se rezolvă cu întrebarea simplă: bine, corect. Da’ voi și părinții voștri ce-ați făcut? Adevărat, poate nu chiar atât de bine. Dar de la asta la reproșat vitejii neavute, e distanță. Hai în Filipine să drepturile omului. Acum. Hai în Hong Kong. Hai în Coreea de Nord. Hai în Kentucky. Plătesc io biletul.

Să mor io dacă distanța istorică și geografică nu-i cel mai înalt, gros, opac și pufos gard de după care să latri, din Univers. Numai la umbra lui pot crește principiile retroactive, și la fel și vitejiile imaginare. Și aici avem câte puțin din ambele, pentru fiecare tabără.

Da’ poate că, totuși, pentru că-i la fel de adevărat și că compromisurile necesare sunt, totuși, compromisuri, ieșim mai puțin la înaintare să povestim ce mult ne-au displăcut ele, în timp ce le făceam, tot de după același gard. Că nici asta nu-i ok. Față de ăilalți care știu. Mai sunt încă unii, nu mulți, dar mai sunt, care știu și cum arată când compromisurile nu se fac. La urma-urmei, fiecare decide cu ce poate să trăiască. Nu? Ăsta-i avantajul când trăiești mai mult decât toți: poți să-ți spui povestea cum vrei. Ăsta-i și dezavantajul: lumea nu știe, realmente și onest, ce să facă cu tine. Unde să te pună, când ți-ai depășit generația istorică și ești un martor incomod al realității că lucrurile nu au fost și nu sunt, întotdeauna, împărțite simplu în albe și negre. Numai chiloții sunt, și de fapt și ăia doar declarativ, pentru că știm cu toții că e absurd să fie altfel decât negri.
În ce cutiuță: „supraviețuitor”? „Colaboraționist”? „Agresor”? „Victimă”? „Parte a sistemului opresiv”? „Cineva trebuia să le facă și pe astea”? „Principii”? „Perspectivă”?

Din păcate, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că în momente de oroare istorică timpul stă în loc, pentru cei mai mulți viața există în continuare, și ea se trăiește cum se poate. Lașitatea nu-i în asta, de cele mai multe ori. Uneori e. Când felul în care se poate trăi duce, direct, concret și nemijlocit, la răul altuia. Direct, am zis. Ca Anne Frank. Nu ca Greta Thunberg la ONU.

Deci nu mă mir dacă merită. Merită, pentru că mai sunt încă lucruri de exorcizat aici. Și asta e și miza.

Clipul e prost, și Papaya și-a permis să arunce în lume cu el, reciclare monotonă a celui cu Cumințenia lui Brâncuși (cineva pe-acolo are o obsesie cu trenuri pierdute, și estimez că o mai poate ascunde de terapeutul agenției maxim încă o campanie), numai și numai pentru că a mizat pe capitalul uriaș de scandal turbat pe care îl avea subiectul, și care anulează orice atenție la orice alte aspecte. Combinația controversabilă de om și mesaj era suficientă ca să nască o indignare de toate părțile imaginabile, ba chiar și inventarea unor tabere noi, special pentru răzbelul ăsta. Și lu’ Papaya (fruct care nici măcar nu-mi place decât ca proiectil, ceea ce suspectez că am în comun cu Papaya însăși) i-a convenit suficient de mult, încât să nu-i mai pese și la ce anume stă la primire. Pentru o agenție cu nume de fruct exotic, par destul de fericiți să-și vadă frigiderul plin cu carne neaoșă. Pentru ei, a meritat indubitabil.

Pentru eMag, discutabil dacă a meritat sau nu. Se scandalizează lumea prin toate social media de câțiva ani la bucuria hămesită cu care brandurile mari se asociază cu cauze controversate, dar bune la bază – și la modă. Vezi isteria cu Gillette. Deci, pe undeva, probabil că merită. O să năvălească lumea să cumpere biciclete de pe eMag, pentru că #libertateinfiecarezi? Haha. Sigur că nu. Se identifică publicul-țintă cu un brand care ia în brațe valori similare? Mie lamele Gillette îmi folosesc în alte moduri, mai directe decât #metoo, la combătut masculinitatea toxică. Dar câte babe ca mine cunoști?

De ce mă mir, atunci? Mă mir pentru cine dracu’ se păcălesc indignații, în caz că reușesc să ia o pauză de respirat de la furibonderie (o să-mi ierți portmanteau-ul ăsta de pudibonderie furibundă, mi se pare foarte util pentru lumea în care trăim – stai să vezi cât e de multifuncțional!), că e făcut clipul ăsta.

Pentru puștiul căruia i-am făcut eu colonoscopie cu camera de pe propriul lui Macbook, ieri? Și pentru generația lui? M-aș crăcăna de râs dacă aș crede că cineva, undeva, chiar a avut naivitatea de a crede că ceva din asta o să-i atingă.

Pentru corporatistul de 30-40 de ani, furios la tot și toate (pentru că e furios pe el însuși, de fapt și fundamental), care a prins deloc sau prea puțin vremurile alea, dar care le-a ratat la suficient de puțin încât să le simtă duhoarea rece de moarte trecându-i pe lângă obraz? Și care e și destul de citit și de informat cu realitățile curente, încât să fie în poziția cea mai susceptibilă să se indigneze cumplit, atât la generațiile de dinaintea lui (care au fost, nu-i așa, complice), cât și la cele de după (care nu mai vor să știe)? Care e și destul de înstărit, de plimbat prin lume, și la urma-urmei și destul de mobil în caz de nevoie, încât să înceapă să-și pună problema că principii? Că justiție socială? Că justiție istorică? Că #rezist?

Pentru babele ca mine și ca tine, care știu și, tocmai din cauza asta, știu valoarea unui „da, dar…”?

Pentru babele altfel decât noi, care au impresia că PSD e partid politic, și mântuirea vine de undeva de sus?

Sau stai să pun întrebarea altfel: cine, dintre grupele enumerate mai sus, e baza cea mai mare de clienți potențiali a eMAg-ului și a Papayei? Că io cred că aici e miza, și ne dăm în cap ca idioții, deloc sensibili la faptul că între clipul ăsta și Realitatea TV nu e nici măcar diferență de metodă. A, că manipularea emoțională e o chestie pe care PR-ul se bazează, iar jurnalismul ar trebui să nu – da, aia e diferența. Dar nu înseamnă că-mi place, indiferent de pe unde dau de ea.