Zgomotul și furia, ediția Covid-19

Oamenilor,

Ok. În termeni deloc hiperbolici, treaba e groasă și maronie, și are toate șansele să capete și nuanțe sângerii din ce în ce mai puternice. Atmosfera momentului e ca momentele alea prețioase din copilărie dintre îmbrâncirea unei vaze și pulverizarea ei pe podea, în care înțelegi ceea ce mai târziu vei consuma râuri de cerneală și saci întregi de aer discutând ca fiind „experiența subiectivă a timpului” prin tot felul de seminare de filosofie, fie ele în mediu academic, fie în mediu bahic-informal. Momentul dintre plici și poc, dacă vreți.

E nasol, și suntem cu toții conștienți că va deveni mai nasol. Cu toții care nu suntem suficient de imbecili încât să mințim la spital sau să sărim geamul din carantină, să zburăm doldora de virus sau să ne lăudăm curajul de a ne vedea de viață cu o candoare pe care doar cretinismul nederanjat de realitate vreme de decenii o poate oferi.

Nasol și teamă perfect justificată. Poate chiar și puțină paranoia.

Și multă, multă neputință. Care trebuie să se ducă undeva, toți știm asta, până și cucuveaua Peracle care face ture de aprovizionare pentru vecinii din cartier. (Nu săriți, e educată. Nu cară mai mult de 2 conserve de un fel / săptămână / cap de locuitor. Hârtie igienică nu mai cară deloc, și nici paste, și cumva am senzația bizară că există un motiv comun pentru ambele.)

Pentru că nu suntem toți cucuveaua Peracle, care m-a anunțat cu un zâmbet insidios că s-a apucat deja să sufere de vina supraviețuitorului (așa e ea, prevăzătoare) nu prea avem mare lucru de făcut în afară de stat cuminți și suferit de infodemie.

Ceea ce multă lume știe să vâneze în legătură cu infodemia, fake news, e greu de contracarat, dar nu imposibil. Oricine are simț critic, abilitate de documentare, disponibilitate de a face efortul constant de fact checking și de a repeta de 100 de ori pe zi „stai să vedem ce alte informații mai apar în legătură cu chestia asta” poate să o facă. Da, toți cei 5 din 100 de oameni.

Nu asta-i problema mea ca babă claustrată asaltată cu mesaje informative din toate părțile. Asta îmi ia câteva minute de documentare, sau cele câteva secunde care îmi trebuie să scriu „bă, nu te reproduce!”, în funcție de cât de ridicol e falsul.

Nu, problema mea ca babă claustrată nu sunt nici zecile de mesaje de „teach me, master!” pe care le primesc zilnic, și care nu au rostul de a-mi aminti cu răutate nenecesară că nu mi-am terminat doctoratul, așa cum încă credeam până pe la șasea victimă, ci pe cel de a mă implora să dau lecții de introvertire fericită. Ce draci să vă zic? Fiți ca mine în toate cele și o să fie bine. (Mai puțin dacă am reușit să capăt virusul de pe undeva, pentru că până și eu am nevoie de mâncare, și nu-mi rup din banii de vin ca să fac stocuri cu care să hrănesc dupa aia Africa. În cazul ăla, nu mai fiți ca mine, că iaca nu are nici un rost.) Altfel, nu pot să vă învăț în câteva zile decenii întregi de mizantropie violentă și fundamentală. Ar trebui, vorba clișeelor hollywood-iene, să vă dezmembrez și să vă asamblez la loc, ceea ce n-am nici un chef să fac. Plus că sigur mi-ar rămâne șuruburi după montaj și cucuveaua Peracle are și ea o limită la mâncat șuruburi. (15)

Care este, atunci, problema mea de babă claustrată, dat fiind că nu-mi bat capul cu idioți și cu extrovertiți?

Ceva mai insidios decât fake news, dar la care sunt mai sensibilă pentru că tinde să afecteze oameni a căror inteligență o respect: furia. Oameni la care țin și pe care îi respect par să se concentreze pe alimentat constant o furie care poate duce într-un singur loc: la urlat nediferențiat, încontinuu, la tot Universul.

Înțeleg că e exorcizare de neputință. Înțeleg și că e în mod onest cauzată de realități inacceptabil de cretine, de corupte, de șmenare, de neglijente, de incapabile, de exasperante. Izolați cu toții în case, în fața calculatoarelor fie că ne vedem de treburi sau de Netflix, vin peste noi zeci de știri care te fac să vrei să urli de pe o stâncă la Lună, urmate de alte zeci de comentarii și postări care fix asta fac. Ne băgăm în spirale de indignare și furie cu bucuria de a fi găsit ceva care să ne facă să ne simțim mai puțin neputincioși. Fie că ne dăm seama sau nu, information overload ne înghite într-un urlet de furie generalizată și ne scuipă pe partea aialtă, s-o luăm de la capăt.

Știm cu toții genul ăsta de oameni. Îi avem în jur, și nu sunt idioți. De idioți se scapă repede. De oamenii inteligenți furioși tot timpul nu vrei să scapi, pentru că-ți sunt prieteni, rude, colegi, oameni cu care ai putea discuta o carte, un film sau un concert. Și aceiași oameni îți tot trimit informații care, sigur, luate separat sunt la fel de indignante toate:

Că fugă din carantină. Aaargh!

Că nu sunt teste (și apoi că sunt teste, dar unele sunt contra cost. Și apoi că vin din Coreea de Sud, dar sigur nu o să ajungă unde trebuie, pentru că trăim în România.) Aaaaaarhghhg!

Că la Suceava pute ceva. Aaarhhrg!

Că nu se mai fac raportări în timp real. Aaaaaahrgh!

Că nu se mai dau detalii. Aaaarhg!

Că DSP nu face cât trebuie. Aaaaarhg!

Că n-avem ventilatoare. Aaaaarhg! (Mândruță, ești idiot.)

Că n-avem, că nu facem, că când facem furăm sau facem prost, că ni se ascund chestii, că ni se spun chestii, că se închid chestii, că nu se închid chestii, că făină și drojdie și hârtie igienică, că vaccinuri, că uite ce informații vin sub acoperire din sistem, că vine peste noi tăvălugul și noi stăm cuminți în calea lui și oricum nu avem nici o șansă pentru că sistemul medical și corupția și politicienii și medicii și populația analfabetă funcțional saaaaaarhghghhghejgheaaah!

Ne dizolvăm într-un urlet de furie absolut justificată care nu ajută la nimic. Mă uit la oameni, și văd că din mulți o să rămână în curând doar un „Aaaarhgghghgh!” urlat spre Univers și o grămăjoară de cele mai bune intenții.

Din nou, toate lucrurile astea sunt perfect adevărate. Fiecare dintre ele. Toate laolaltă deodată, însă, egal Information Fatigue. (Partea de syndrome încă se dezbate.) Cert e că, de la un punct încolo, să urli despre toate și la toate devine egal cu apatia, bonus anxietate și burnout. Niciodată n-am avut încredere în oamenii permanent, da’ permanent furioși. Și, oricât de tentant e ca exorcizare și ca paleativ pentru neputință, nu mi se pare deloc mai eficient, în schema mare a lucrurilor, decât să explodeze Vezuviul sub noi în timp ce ne uităm la videoclipuri amuzante cu pisici.

Moment în care vă las și mă duc să frec niște clanțe cu spirt. Ceea ce aș vrea eu tare mult să fie o metaforă obscenă.