Zgomotul și furia, ediția Covid-19

Oamenilor,

Ok. În termeni deloc hiperbolici, treaba e groasă și maronie, și are toate șansele să capete și nuanțe sângerii din ce în ce mai puternice. Atmosfera momentului e ca momentele alea prețioase din copilărie dintre îmbrâncirea unei vaze și pulverizarea ei pe podea, în care înțelegi ceea ce mai târziu vei consuma râuri de cerneală și saci întregi de aer discutând ca fiind „experiența subiectivă a timpului” prin tot felul de seminare de filosofie, fie ele în mediu academic, fie în mediu bahic-informal. Momentul dintre plici și poc, dacă vreți.

E nasol, și suntem cu toții conștienți că va deveni mai nasol. Cu toții care nu suntem suficient de imbecili încât să mințim la spital sau să sărim geamul din carantină, să zburăm doldora de virus sau să ne lăudăm curajul de a ne vedea de viață cu o candoare pe care doar cretinismul nederanjat de realitate vreme de decenii o poate oferi.

Nasol și teamă perfect justificată. Poate chiar și puțină paranoia.

Și multă, multă neputință. Care trebuie să se ducă undeva, toți știm asta, până și cucuveaua Peracle care face ture de aprovizionare pentru vecinii din cartier. (Nu săriți, e educată. Nu cară mai mult de 2 conserve de un fel / săptămână / cap de locuitor. Hârtie igienică nu mai cară deloc, și nici paste, și cumva am senzația bizară că există un motiv comun pentru ambele.)

Pentru că nu suntem toți cucuveaua Peracle, care m-a anunțat cu un zâmbet insidios că s-a apucat deja să sufere de vina supraviețuitorului (așa e ea, prevăzătoare) nu prea avem mare lucru de făcut în afară de stat cuminți și suferit de infodemie.

Ceea ce multă lume știe să vâneze în legătură cu infodemia, fake news, e greu de contracarat, dar nu imposibil. Oricine are simț critic, abilitate de documentare, disponibilitate de a face efortul constant de fact checking și de a repeta de 100 de ori pe zi „stai să vedem ce alte informații mai apar în legătură cu chestia asta” poate să o facă. Da, toți cei 5 din 100 de oameni.

Nu asta-i problema mea ca babă claustrată asaltată cu mesaje informative din toate părțile. Asta îmi ia câteva minute de documentare, sau cele câteva secunde care îmi trebuie să scriu „bă, nu te reproduce!”, în funcție de cât de ridicol e falsul.

Nu, problema mea ca babă claustrată nu sunt nici zecile de mesaje de „teach me, master!” pe care le primesc zilnic, și care nu au rostul de a-mi aminti cu răutate nenecesară că nu mi-am terminat doctoratul, așa cum încă credeam până pe la șasea victimă, ci pe cel de a mă implora să dau lecții de introvertire fericită. Ce draci să vă zic? Fiți ca mine în toate cele și o să fie bine. (Mai puțin dacă am reușit să capăt virusul de pe undeva, pentru că până și eu am nevoie de mâncare, și nu-mi rup din banii de vin ca să fac stocuri cu care să hrănesc dupa aia Africa. În cazul ăla, nu mai fiți ca mine, că iaca nu are nici un rost.) Altfel, nu pot să vă învăț în câteva zile decenii întregi de mizantropie violentă și fundamentală. Ar trebui, vorba clișeelor hollywood-iene, să vă dezmembrez și să vă asamblez la loc, ceea ce n-am nici un chef să fac. Plus că sigur mi-ar rămâne șuruburi după montaj și cucuveaua Peracle are și ea o limită la mâncat șuruburi. (15)

Care este, atunci, problema mea de babă claustrată, dat fiind că nu-mi bat capul cu idioți și cu extrovertiți?

Ceva mai insidios decât fake news, dar la care sunt mai sensibilă pentru că tinde să afecteze oameni a căror inteligență o respect: furia. Oameni la care țin și pe care îi respect par să se concentreze pe alimentat constant o furie care poate duce într-un singur loc: la urlat nediferențiat, încontinuu, la tot Universul.

Înțeleg că e exorcizare de neputință. Înțeleg și că e în mod onest cauzată de realități inacceptabil de cretine, de corupte, de șmenare, de neglijente, de incapabile, de exasperante. Izolați cu toții în case, în fața calculatoarelor fie că ne vedem de treburi sau de Netflix, vin peste noi zeci de știri care te fac să vrei să urli de pe o stâncă la Lună, urmate de alte zeci de comentarii și postări care fix asta fac. Ne băgăm în spirale de indignare și furie cu bucuria de a fi găsit ceva care să ne facă să ne simțim mai puțin neputincioși. Fie că ne dăm seama sau nu, information overload ne înghite într-un urlet de furie generalizată și ne scuipă pe partea aialtă, s-o luăm de la capăt.

Știm cu toții genul ăsta de oameni. Îi avem în jur, și nu sunt idioți. De idioți se scapă repede. De oamenii inteligenți furioși tot timpul nu vrei să scapi, pentru că-ți sunt prieteni, rude, colegi, oameni cu care ai putea discuta o carte, un film sau un concert. Și aceiași oameni îți tot trimit informații care, sigur, luate separat sunt la fel de indignante toate:

Că fugă din carantină. Aaargh!

Că nu sunt teste (și apoi că sunt teste, dar unele sunt contra cost. Și apoi că vin din Coreea de Sud, dar sigur nu o să ajungă unde trebuie, pentru că trăim în România.) Aaaaaarhghhg!

Că la Suceava pute ceva. Aaarhhrg!

Că nu se mai fac raportări în timp real. Aaaaaahrgh!

Că nu se mai dau detalii. Aaaarhg!

Că DSP nu face cât trebuie. Aaaaarhg!

Că n-avem ventilatoare. Aaaaarhg! (Mândruță, ești idiot.)

Că n-avem, că nu facem, că când facem furăm sau facem prost, că ni se ascund chestii, că ni se spun chestii, că se închid chestii, că nu se închid chestii, că făină și drojdie și hârtie igienică, că vaccinuri, că uite ce informații vin sub acoperire din sistem, că vine peste noi tăvălugul și noi stăm cuminți în calea lui și oricum nu avem nici o șansă pentru că sistemul medical și corupția și politicienii și medicii și populația analfabetă funcțional saaaaaarhghghhghejgheaaah!

Ne dizolvăm într-un urlet de furie absolut justificată care nu ajută la nimic. Mă uit la oameni, și văd că din mulți o să rămână în curând doar un „Aaaarhgghghgh!” urlat spre Univers și o grămăjoară de cele mai bune intenții.

Din nou, toate lucrurile astea sunt perfect adevărate. Fiecare dintre ele. Toate laolaltă deodată, însă, egal Information Fatigue. (Partea de syndrome încă se dezbate.) Cert e că, de la un punct încolo, să urli despre toate și la toate devine egal cu apatia, bonus anxietate și burnout. Niciodată n-am avut încredere în oamenii permanent, da’ permanent furioși. Și, oricât de tentant e ca exorcizare și ca paleativ pentru neputință, nu mi se pare deloc mai eficient, în schema mare a lucrurilor, decât să explodeze Vezuviul sub noi în timp ce ne uităm la videoclipuri amuzante cu pisici.

Moment în care vă las și mă duc să frec niște clanțe cu spirt. Ceea ce aș vrea eu tare mult să fie o metaforă obscenă.

5 comentarii

  1. omule petronia, ai dreptate să-ți vâri vată în urechi dacă cumva mai ai de pe timpuri. dar dacă auzi urletele alea ca și zgomot de fond, mai bine cumperi căști anti-fond de la un magazin care încă nu e închis sau de pe piața neagră cu bonus o specialitate autohtona: „ladă de măști furată direct din camion în mers care livra spitalului din (sau de) bolintin”.
    eu cred ca mi-ai indus o înțelegere interesanta: oamenii iau multa hârtie igienică pentru ca au luat și multe paste. logic. iar cum o năpastă aduce o altă năpastă, e mult mai bine să ai paste decât năpeste. o chestie de saturare. si mai logic.
    vezi petronia, dacă erai acuma doctor cu doctoratul luat atunci nu frecai clanțele cu spirit ci aveai salariu mare și făceai de gardă la spital.

  2. Mi Argo, instrucțiuni neclare, am cumpărat căști anti-fund și știi cât costă să le trimit lu’ Kim Kardashian? Știi?! Noroc că am găsit niște mărunțiș prin pantalonii de ski, că altfel trebuia să pornesc un Kickstarter pentru asta, și probabil că se înțelegea greșit și mă trezeam cu un implant de cur de trebuia să-mi iau canapea nouă. Alt Kickstarter. Poftim ce-ai pornit.

  3. petronia, cred ca musai să faci o emisiune tv sau un youtube sau ceva asa ca un blog consultat de miliarde. doar tu poți să ne zici cum se trăiește în cavernă numai cu suc de fructe (struguri) având in grija și bâta si pușca factice si pe liliacul peracle. cum se vânează pantera care miaună și pasarea mini-dodo care ripostează prin acid găinatzic. eu unul am încercat dar n-a mers. am avut doar doua babe nerușinate. care m-au reclamat la miliție ca sunt rasist si apocaliptic. habar n-am ce le-a apucat (strechea). eu doar am povestit cum era in tokyo la începutul lui decemvrie, cum toți șoferii de taxi purtau mănuși și mască, cum omul galben de pe strada avea mască albă sau neagră, nu trecea decât pe verde și stătea la o coadă cu inter-distantă de un metru pentru o supă cu tăieței la un restaurant cu doua (2) locuri, dar ce bună era supa aia de șobolan. pe urma m-a prins un virus și mi-am luat și eu masca și capă, am zburat la cong-honk-zbong (escală) sau cum ii zice, unde toți oamenii lor locuiau în aeroport și haleau supa aia cu frecatei. fekete kutya, mi-am zis în gând cu accent moldovan apoi, asa greu de reflexii, mi-am luat totuși zborul spre polul sud al chinei. si asa mai departe, dar ce folos.

  4. Mi Argo, nu stiu de ce insinuezi ca asta nu ar fi un blog consultat de miliarde. Numai daca numar acarienii din tastatura, iti depasesc si cele mai entuziaste recomandari.

    Cat despre pho, ca banuiesc ca despre asta vorbesti, eu n-am mancat niciodata. Vreau de mult, dar ma tot impiedic de pronuntie. Moldoveanca din mine e disperata sa nu fie confundata cu alta moldoveanca, cu mai putine traume in privinta formulelor de adresare politicoase. Asa ca trebuie sa ma multumesc sa-mi mananc sobolanii ca ultimul american, cu mustar din belsug (fara ketchup, ca am si eu o limita).

  5. desigur petronia, știam ca e deja consultat de milioane, de-asta eu am și trecut la miliarde. americanii ar zice upgrading, nu? ca ei sunt mereu cu cifrele mai mari, îi bat si pe chineji de departe. dar pricep ca am fost mult prea modest. eh.
    de-asta am încercat si eu aici, la audienta asta maxima, sa plasez povestea mea din decemvrie, adică dinainte de zavera cu virusul „nou”, care era doar un zaț de rezumat dar din care totuși reiese, un picuț si printre altele, că omul japonez are o educație ancestrală anti-virală. nu numai spălatul delicat dar des, bine de tot si peste tot, adică nu numai aia cu veceul cu jet care mă nimerea direct la locul L oriunde m-as fi așezat eu ca să-i pun la încercare perspicacitatea detectivă, ci aia cu salutatul de la un metru-juma’ distantă prin înclinare bine calculată, repetată, răs-repetată, iar nicidecum prin pupături și alte atingeri scârbavnice specifice omului european bălos și nespălat. poate de-aia la ei nu s-au oploșit vinrusii noi. noi? noi zic? păi noi stăm de strajă cu pușca la granițele patriei, ce putem face altceva?
    cât despre moldoveni, numai de bine, ba chiar cu admirație-mi lepăd clopul. în general și uneori în particular. iar prostul, prostul n-are origine geografică, naționalitate, categorie socială, gen, cultură, logică, bun simt, culoare, gust, miros. și nici altele.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s