Pește, pesto și parfum. Sau Covidu’ la așternut la ceas de seară.

Pe scurt, e nașpa și când nu e rău.

29 de zile între primul pozitiv și în sfârșit negativ. 29 de zile în casă, chestie care în orice alte circumstanțe m-ar fi bucurat cu spume de șampanie. Doar că scoicile merg cu șampanie, meduzele nu prea.

29 de zile cu 3 telefoane de la DSP: unul, dacă știu că sunt pozitivă. Da, merci, știam. Testul pe care mi l-am făcut din banii de plătit întreținerea mi-a spus asta cu vreo 24 de ore înainte să mă sunați voi, să mă informați cu delicatețea cu care face piruete un tanc sovietic într-un răzor de viorele.  Mulțumim, la revedere. Stați oleacă bre, să vă spun cu cine sunt izolată, de când, să vă întreb până când, să vă întreb când sun la 112 dacă e groasă, să vă zic că am termometru și oximetru și lumânare. Nu cu noi, noi suntem de la departamentul de rezultate. Bun. Departament de înjurături aveți?

Al doilea, peste o săptămână. Cum mă simt. Ca toți dracii, merci. Că nu-i așa că stau în casă de-atunci? Ba da, ba chiar se fac două săptămâni. Contacte. Păi bine, madam, asta e întrebare de pus la o săptămână de la rezultat? Faceți-mi legătura la departamentul de înjurături, vă rog. (L-au sunat pe unul singur, când mai avea de stat în casă 3 zile din cele 14 pe care le-a câștigat pentru că lucrăm împreună.)

Că să vin la spital la evaluare, cu ambulanța. Flash forward cu mine peste 10 ani, mumificată pe o bancă din colțul sălii de așteptare a cine știe cărui spital bucureștean. Și, cumva, în ciuda mumificării, încă citindu-mi-se pe chip satisfacția de a fi avut dreptate să urăsc spitalele, exact atât de profund irațional și semi-rațional pe alocuri cum o fac. Mnu, merci. Dacă mă întrebați săptămâna trecută, nu vă puteam refuza. Nu, serios nu puteam.

A doua zi dimineața, la ora 7:32, telefon de la Ambulanță. Că au primit cerere să vină după mine. Doamnă, nu știu de unde, dar dacă nu era parafată „Sf. Petru” io nu merg nicăieri, și lăsați-mă să dorm. Nu sunați, ies eu dacă e nevoie. Am și oximetru! (I-am auzit impresionarea prin telefon la faza asta. Sau poate a râgâit. Greu de spus.)

Trec 14 zile. Regulamentar, pot să ies din casă și să mă fâlfâi pe unde și cu cine vreau eu. Așa că ies din casă până la Sanador și mai fac un test. Nu singură, nuuuuu, că am târât și un nevinovat cu mine în toată povestea asta, și are și ăsta conștiință, că ne-a stricat aceeași educație. (Mna, de fapt am târât doi. Unul a suferit de Covid și el, celălalt a suferit de Covidu’ meu.) El negativ, io pozitivă. Futu-i. Dimineață la 6 văzusem răsăritul pe malul Argeșului cu speranța că miroase a libertate. Mirosea a interludiu. Bine.

Dilema cea mai mare a perioadei nu a fost când și dacă sunăm ambulanța, ci de câte ori sunăm DSP-ul să întrebăm ce draci facem cu încă un pozitiv. Io încă două săptămâni nu mai pot. Deja era alt anotimp când am ieșit din casă. Trec stoluri de păsări pe lângă mine, hibernează urși în camera cu acvariul, se formează stalactite. Răspunsul ni-l dăm pe cale empirică, ca orice babă care se respectă: de 12 ori a câte 5 minute 21 secunde. Atât sună până se închide de la ei. Ok, poate că totuși nu exagera lumea cu cât de greu se dă de ei. Peracle se uită la mine triumfător, a câștigat un pariu dureros la faza asta. O să-mi lipsească haina aia de blană.

Peste încă o săptămână, în sfârșit negativ. O chirie întreagă de teste mai târziu, un buchet de flori, zeci de apeluri video, patru plimbări târzii pe strada pustie (ca să nu se sperie pisicile cartierului de masca și mănușile mele), câțiva km de mesaje, o plută întreagă de sticle de Cola Zero, zece pizze, 3 burgeri, un hectar de ciocolată și gogoși, eforturile de ținut viața normală din partea a 6 oameni și de ținut baba hrănită și medicată din partea a încă vreo 6 – mai târziu, în sfârșit gata. Înapoi la urlat la oameni să poarte dracului masca bine și să stea naibii la 2 metri de mine, așa cum mi-am dorit să fac, de fapt, dintotdeauna. Cu mult înainte să am și motive. Surse de încredere insistă că asta urlam și-n cărucior, babă proaspăt apărută pe lume fiind.

Ah, titlul? Ordinea în care au dispărut mirosurile. După 8 zile de nici o diferență între pastele cu pesto și o furculiță plină cu râme sărate, am început să mă pot apăra din nou de farsele culinare ale lui Peracle. Încet, să nu mi se urce la cap ce babă plină de gust sunt, așa cum mi s-a urcat singurul pahar mic de bere pe care l-am băut în toată luna asta afurisită.

Primim întrebări la poșta redacției.

6 comentarii

  1. bine ca ai inviat, Petronia. nu ma așteptam la asa ceva de la tine, dar cand m-am uitat in carnețelul alzheimer, scria albastru pe galben „se întâmplă cand te aștepți mai puțin si cui te aștepți mai puțin”. ma gândesc să adaog acuma si asta „doar cei care nu știu cum e la spital mai pot avea reflexul inconștient sa parcurgă drumul de la pozitiv la negativ”. in schimb o sa șterg lozinca „sa fim pozitivi!” din anii 1990, care nu se mai potrivește. iată ca evoluează si omul.
    prin urmare, întrebarea mea este: ce mai înseamnă lumea dupa 29 de zile de meditație transcendentala, ce s-a schimbat in felul tău de a o percepe/aborda/suporta/cuceri/accepta/critica/etc?

    dupa părerea mea nesolicitata, peracle este vectorul. el, care sta atârnat cu capul in jos si canta fledermaus ca sa creadă lumea ca e liliac alb, el e.

  2. Valeuu. bine ca i bine macar acum. io ma tratez cu bitter…….

  3. Și? În afară de miros? A fost singura problema?

  4. atunci alta intrebare: argesul?

  5. Mi Argo, nici eu nu mă așteptam la așa ceva de la mine. Să învii, zic. Și da, acum ca niciodată negativismul meu dintotdeauna și-a găsit mușterii. Acum toți vreți o bucată din el.
    Ca să-ți răspund la întrebare, după 29 de zile de medicație transcendentală viața, Universul și tot dau nu 42, ci o hăhăială continuă. Nu știu de ce. În secunda în care am deschis poarta și am ieșit în lume, am izbucnit într-un râs cu hohote și lacrimi din care nici acum nu m-am oprit, și nici nu pare că mă voi opri vreodată. 90% din interacțiunile pe care le am cu oamenii mă fac să râd incontrolabil. Restul, mă fac să plâng de drag. Nu știu. Râd cu toporu-n mână și lumea se uită la mine urât și speriat. This is my life now.
    Cât despre a doua întrebare, da, Argeșul. Vineri dimineață, 11 septembrie la ora 6, s-a întâmplat ca, nebăgat în seamă de nimeni, Argeșul să curgă prin curtea mea vreo 2 ore. A fost frumos. Am văzut un Ivan Pescar și trei trenuri.

    Juliariasi, puțin bitter cred că suntem cu toții când ne uităm la orice zilele astea. Dar să știi că e bun ca test, și mai ieftin. Plus, dacă îl arunci înspre oricine se apropie de tine și-l urmezi cu un chibrit aprins, cred că oferă o protecție chiar eficientă.

    Cretulescuc, nu, mirosul a fost problema amuzantă și simpatică. Restul, mai puțin. Vreo 10 zile din alea 29 am înotat prin apă de mare foarte sărată, amestecată cu rugină și monede, și petrol arzând. Înotat în stilul meu înseamnă ceea ce suspectez că oamenii care trăiesc după ce se bagă în apă ar desemna drept „înec”. Am leșinat spălându-mă pe dinți. Oximetrul a urlat că mor la fiecare mișcare, timp de vreo săptămână. Încă adorm din senin în mijlocul zilei, al străzii, și al conversațiilor. E drept, unele din lucrurile astea le făceam și înainte.

  6. sunt impresionat de oximetru, nici la asta nu ma așteptam. am auzit de un caz care a ajuns la psihiatrie din cauza lipsei de oxigen la creier. in vremuri de covid auzi tot felul de chestii de parca n-ar fi fost de ajuns alea cu schimbarea climei. altcineva mi-a povestit ca rusii au un preventiv eficace. nu injectarea cu votca asa cum s-ar crede, pardon, vreau sa zic „si asta”. dar pentru cei care nu rezista la standard, ce rămâne? ei bine, chefirul. trump s-a injectat din timp cu diverse lichide pentru spalat podelele si uite ca acuma a facut o forma usoara, efectele secundare ies prin tweeter. mai nebuni sunt insa cei care citesc.
    dupa introducerea asta as trece totusi la cuprins. cu procentele alea, cam ce șansă ar fi sa se inverseze? chiar si polii magnetici ai pamantului se pot inversa spontan.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s