Put your principles where your Goop is, or how to be a social media avenger of opportunity

Oamenilor,

Văd că e la mare modă printre principialii de ocazie de like (despre specia principialului de ocazie de like se pot scrie multe, dar sper că numele e suficient de grăitor pentru felul în care acest tip de om diferă de principialul de ocazie și atât – fiind, ca atare, și cu atât mai ridicol, cu cât răsplata e mai rizibilă) dezabonarea de la Netflix, pentru că serialul cu pizda lu’ Gwyneth Paltrow.

Dacă trăiți sub o piatră și mai mare decât mine, aflați că compania de newage wellness a lui GP (madamă de o frumusețe și un talent actoricesc la fel de sterile, în opinia mea neavizată de babă hetero care nu se uită la filme), care există de ceva timp în mod complet explicabil, tocmai a scos pe piață o nouă serie de tâmpenii. Cu raze distructive de la rizibil de inutil la periculos. Furori a făcut lumânarea etichetată „Lumânarea asta miroase ca vaginul meu” (deși nu am văzut să fie indicat pe etichetă cine este „eu”, dar poate e subînțeles, poate e wishful thinking). Dar aia e cea mai benignă chestie din serie.

Cea mai nocivă este, firește, miniseria Netflix asortată, care ne arată tuturor cât de spălați pe creier, respectiv de escroci, sunt toți oamenii implicați în povestea asta, cum nu au ei nici o legătură cu realitatea, și cum vând idioților păr pubian de șarpe care vindecă cancerul și gâlcile. Mbun. Dacă sunteți curioși, articolul ăsta vă explică tărășenia, în tot ridicolul ei de „o bate ea viața filmul, dar tupeul din viața reală bate orice film pe care l-a făcut GP vreodată”. I-au filmat vorbind tâmpenii despre lucruri de care nu au nici cea mai vagă idee reală, dând ochii peste cap la „tratamente” la fel de eficiente ca uitatul meu la voi prin monitor, și având niște tripuri pe ciuperci extrem, extrem de triste pentru vidul absolut din capul lor pe care îl relevă.

Până aici, nimic diferit față de filmarea unui teambuilding obișnuit de corporație. Toată mizeria trebuia să flopăie jilav pe asfaltul memoriei publice, ca găselnița de marketing care este. Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să ne înfurie, dezguste, și lămurească despre cine este personajul din vârful piramidei.

Oh, dar s-au indignat oamenii. Dar s-au dezabonat de la Netflix pe tema asta (neuitând să se laude, firește, că au făcut asta – pe un Facebook care e vinovat la fel de direct de chestii mult mai grave, inclusiv promovarea de fake news și pseudo-științe periculoase, bașca manipulări directe de opinie publică și electorală, și studii de piață complet neautorizate pe un public neinformat. Da’ asta face parte din orbirea selectivă care vine la pachet cu activismul de social media, bănuiesc.) Indignare, frate. Au lovit, probabil, și pisica care tocmai ațipea leneșă lângă ei.

„Stai puțin”, vă veți zice. „De la asta s-au luat? De la o serie care le-a adus deja mai mulți bani celor de la Netflix decât le ia dezabonarea tuturor celor, poate, 5.000 de oameni din întreaga lume care s-au supărat pe miniseria Goop? De la pseudo-științe ambalate în lumânări de pizdă faimoasă și zen-letargică? De la asta. Nu de la filmele în care a fost implicat în vreun fel Weinstein (poate pentru că ar fi prea multe). Nu de la filmele lui Woody Allen sau Polanski. Nu de la filmulețele de weekend mahmur cu Jussie Smollet, Felicity Huffman & Lori McLoughlin, Michael Jackson, Allison Mack, Tom Cruise („asemănări între Scientologie și Goop” ar putea să fie un drinking game capabil să bage pe oricine în spital).”

Și ați avea dreptate. Prezența pe Netflix a tuturor chestiilor de mai sus, și a atâtor altora de care sunt legați direct și din care profită oameni siniștri din punct de vedere moral, nu i-a deranjat suficient. Nope. A trebuit să ia foc lumânarea cu parfum de pizdă ca să le lumineze principiile. Nici prezența acolo a atâtor filme și seriale bune, făcute de minorități, femei, autori și actori din țări sărace, filme și seriale pe care le aplaudă toate panel-urile de diversity și political corectness din lume, nu a contat în decizie.

E ca și cum m-aș dezabona eu de la Discovery pentru că au un show de tatuaje cu Kate von D, care e anti-vaxxer. Ce fac eu pentru că Kat von D e anti-vaxxer, iar pe mine mă deranjează asta la nivel personal de principiu, și cred că ar trebui să deranjeze pe oricine la nivel de politici publice? Nu-i bag bani direct în portofel, necumpărând nimic din produsele ei de machiaj, deși unele dintre au review-uri foarte bune. Ce nu are sens să fac din cauza asta, pentru că nu are nici un impact? Să mă dezabonez de la Discovery, numai ca să mă laud pe Facebook că ia uite ce de principii am eu. Pe Facebook – repet și subliniez pentru ironia absolut neprețuită a situației.

În primul rând, pentru că nu-s abonată la Discovery și n-am Facebook – dar nu asta-i ideea.

S-au mai pornit unii să boicoteze firmele de cosmetice în care Nestle deține acțiuni, pentru că Nestle fură apa zonelor sărace și vai de ele. Bun. Doar că și-au dat seama că, dacă pornesc pe panta asta și se țin de ea, rămân să se spele pe față cu săpunul de rufe al bunicii și să-și dea cu piatră de alaun la subraț. Așa că s-a potolit activismul de tip „cine cu cine face afaceri”, pentru că toată lumea face afaceri cu toată lumea, câtă vreme ies bani din asta. Și s-a îndreptat spre lanțuri cauzale mai scurte și mai directe, de tip „hai să nu dau banii mei direct unui imbecil periculos”.

Da’ asta e mai complicat de semnalizat. Or, cu ce nu merită să te lauzi, nu merită să faci. Nu? Deși să mă apuc să scriu pe Facebook cum nu cumpăr eu pudra aia mișto Lock It de la Kat von D pentru că Kat von D e anti-vaxxer ar fi, dincolo de o scatoalcă garantată din partea cucuvelei Peracle și un „și ce vrei acum, un premiu?” urlat la cele mai inexistente ore ale dimineții timp de șase luni, și echivalentul unui „ți-am scris să-ți spun că nu vorbesc cu tine”.

No, bun. Și?

Și tocmai mă enervasem zilele trecute pe un concept care se cheamă „virtue signaling”. Mi se părea exagerat. Iar acum cucuveaua Peracle stă și se uită judecător la mine, și nu-mi place când are ocazia să facă asta.

Și știți care-i faza cea mai tare? Că dacă GP are inteligența de a ieși să declare că toată chestia a fost un plan elaborat de a aduce vaginul în discuția publică ca să contreze și contrarieze tabu-urile, cam 90% din oamenii ăștia nu doar că o să năvălească să-și refacă abonamentele la Netflix, dar o să și cumpere ediția a II-a de lumânări mai repede decât s-a vândut prima. Și a doua se va numi, firește, „My vagina says jump, you ask how high”.

Furibonderie cu comuniști în alb și negru

Da, Veto, ai dreptate. Au debarcat studenții. E înfiorător. Inserează tu aici o scenă cu morții vii care năvălesc ca gândacii peste o cetate care deja avea complexul că-i asediată, că tu știi mai multe filme – și s-ar putea să începi să te apropii vag de realitate.
Ieri m-am bătut în cuțite (vorba vine, eu cu cuțitul, el cu un Macbook care costă cât toate medicamentele noastre laolaltă, bașca transplantul de păr la subbraț pe care mi l-a plătit vecina Escu pentru c-a pierdut pariul despre #metoo) cu unul cât mine de scund – și știi că asta înseamnă foarte scund, – în schimb cât vecina Escu de lat, și și asta știi cât înseamnă – pentru o cană de cafea la un 5 to go amărât, cu cafea proastă, prea prăjită și amară, și cu gust de șosete de culegător de plantație de cafea care s-a pișat pe el în drum spre bodegă.

Dar trebuia.

Trebuie dezinfectată și toată zona Romană-Universitate, dar hai să fim sinceri, nu-i asta adevărat despre tot Universul? Ba da.

Alta e întrebarea. Mi-a semnalat-o cucuveaua Peracle. Mulțimile astea care ne asaltează de peste tot – sunt aceleași, sau altele decât cele care explodează de preocupare civic-istoric-mondenă, pe tot internetul, în cazul Șora față cu reacțiunea?

Pentru că io mă mir de o chestie. Nu mă mir că oricine și bunică-sa au o părere, fie acuzatoare (și pe bună dreptate), fie scuzatoare (și pe bună dreptate), fie de mijloc și de un pic de perspectivă istorică și umană (pe și mai bună dreptate), despre clipul lu’ eMag. Că asta se rezolvă cu întrebarea simplă: bine, corect. Da’ voi și părinții voștri ce-ați făcut? Adevărat, poate nu chiar atât de bine. Dar de la asta la reproșat vitejii neavute, e distanță. Hai în Filipine să drepturile omului. Acum. Hai în Hong Kong. Hai în Coreea de Nord. Hai în Kentucky. Plătesc io biletul.

Să mor io dacă distanța istorică și geografică nu-i cel mai înalt, gros, opac și pufos gard de după care să latri, din Univers. Numai la umbra lui pot crește principiile retroactive, și la fel și vitejiile imaginare. Și aici avem câte puțin din ambele, pentru fiecare tabără.

Da’ poate că, totuși, pentru că-i la fel de adevărat și că compromisurile necesare sunt, totuși, compromisuri, ieșim mai puțin la înaintare să povestim ce mult ne-au displăcut ele, în timp ce le făceam, tot de după același gard. Că nici asta nu-i ok. Față de ăilalți care știu. Mai sunt încă unii, nu mulți, dar mai sunt, care știu și cum arată când compromisurile nu se fac. La urma-urmei, fiecare decide cu ce poate să trăiască. Nu? Ăsta-i avantajul când trăiești mai mult decât toți: poți să-ți spui povestea cum vrei. Ăsta-i și dezavantajul: lumea nu știe, realmente și onest, ce să facă cu tine. Unde să te pună, când ți-ai depășit generația istorică și ești un martor incomod al realității că lucrurile nu au fost și nu sunt, întotdeauna, împărțite simplu în albe și negre. Numai chiloții sunt, și de fapt și ăia doar declarativ, pentru că știm cu toții că e absurd să fie altfel decât negri.
În ce cutiuță: „supraviețuitor”? „Colaboraționist”? „Agresor”? „Victimă”? „Parte a sistemului opresiv”? „Cineva trebuia să le facă și pe astea”? „Principii”? „Perspectivă”?

Din păcate, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că în momente de oroare istorică timpul stă în loc, pentru cei mai mulți viața există în continuare, și ea se trăiește cum se poate. Lașitatea nu-i în asta, de cele mai multe ori. Uneori e. Când felul în care se poate trăi duce, direct, concret și nemijlocit, la răul altuia. Direct, am zis. Ca Anne Frank. Nu ca Greta Thunberg la ONU.

Deci nu mă mir dacă merită. Merită, pentru că mai sunt încă lucruri de exorcizat aici. Și asta e și miza.

Clipul e prost, și Papaya și-a permis să arunce în lume cu el, reciclare monotonă a celui cu Cumințenia lui Brâncuși (cineva pe-acolo are o obsesie cu trenuri pierdute, și estimez că o mai poate ascunde de terapeutul agenției maxim încă o campanie), numai și numai pentru că a mizat pe capitalul uriaș de scandal turbat pe care îl avea subiectul, și care anulează orice atenție la orice alte aspecte. Combinația controversabilă de om și mesaj era suficientă ca să nască o indignare de toate părțile imaginabile, ba chiar și inventarea unor tabere noi, special pentru răzbelul ăsta. Și lu’ Papaya (fruct care nici măcar nu-mi place decât ca proiectil, ceea ce suspectez că am în comun cu Papaya însăși) i-a convenit suficient de mult, încât să nu-i mai pese și la ce anume stă la primire. Pentru o agenție cu nume de fruct exotic, par destul de fericiți să-și vadă frigiderul plin cu carne neaoșă. Pentru ei, a meritat indubitabil.

Pentru eMag, discutabil dacă a meritat sau nu. Se scandalizează lumea prin toate social media de câțiva ani la bucuria hămesită cu care brandurile mari se asociază cu cauze controversate, dar bune la bază – și la modă. Vezi isteria cu Gillette. Deci, pe undeva, probabil că merită. O să năvălească lumea să cumpere biciclete de pe eMag, pentru că #libertateinfiecarezi? Haha. Sigur că nu. Se identifică publicul-țintă cu un brand care ia în brațe valori similare? Mie lamele Gillette îmi folosesc în alte moduri, mai directe decât #metoo, la combătut masculinitatea toxică. Dar câte babe ca mine cunoști?

De ce mă mir, atunci? Mă mir pentru cine dracu’ se păcălesc indignații, în caz că reușesc să ia o pauză de respirat de la furibonderie (o să-mi ierți portmanteau-ul ăsta de pudibonderie furibundă, mi se pare foarte util pentru lumea în care trăim – stai să vezi cât e de multifuncțional!), că e făcut clipul ăsta.

Pentru puștiul căruia i-am făcut eu colonoscopie cu camera de pe propriul lui Macbook, ieri? Și pentru generația lui? M-aș crăcăna de râs dacă aș crede că cineva, undeva, chiar a avut naivitatea de a crede că ceva din asta o să-i atingă.

Pentru corporatistul de 30-40 de ani, furios la tot și toate (pentru că e furios pe el însuși, de fapt și fundamental), care a prins deloc sau prea puțin vremurile alea, dar care le-a ratat la suficient de puțin încât să le simtă duhoarea rece de moarte trecându-i pe lângă obraz? Și care e și destul de citit și de informat cu realitățile curente, încât să fie în poziția cea mai susceptibilă să se indigneze cumplit, atât la generațiile de dinaintea lui (care au fost, nu-i așa, complice), cât și la cele de după (care nu mai vor să știe)? Care e și destul de înstărit, de plimbat prin lume, și la urma-urmei și destul de mobil în caz de nevoie, încât să înceapă să-și pună problema că principii? Că justiție socială? Că justiție istorică? Că #rezist?

Pentru babele ca mine și ca tine, care știu și, tocmai din cauza asta, știu valoarea unui „da, dar…”?

Pentru babele altfel decât noi, care au impresia că PSD e partid politic, și mântuirea vine de undeva de sus?

Sau stai să pun întrebarea altfel: cine, dintre grupele enumerate mai sus, e baza cea mai mare de clienți potențiali a eMAg-ului și a Papayei? Că io cred că aici e miza, și ne dăm în cap ca idioții, deloc sensibili la faptul că între clipul ăsta și Realitatea TV nu e nici măcar diferență de metodă. A, că manipularea emoțională e o chestie pe care PR-ul se bazează, iar jurnalismul ar trebui să nu – da, aia e diferența. Dar nu înseamnă că-mi place, indiferent de pe unde dau de ea.

De ce ne ducem pe Marte?

Astazi, 14 martie 2016, Agentia Spatiala Europeana (ESA) a lansat impreuna cu agentia spatiala rusa Roscosmos o noua misiune spre planeta Marte. Naveta transporta un nou satelit (TGO – Trace Gas Orbiter) si un modul care va cobori pe Marte (EDL – Entry, Descent and Landing Demonstrator Module). TGO va monitoriza atmosfera rarefiata a planetei pentru a incerca sa detecteze care este sursa si abundenta emisiilor de metan descoperite de misiuni anterioare si pentru a cauta si alte gaze similare, iar EDL va efectua o coborire pe suprafata planetei Marte in conditii grele (in perioada in care atmosfera planetei este puternic perturbata de furtuni de praf), fiind dotat cu instrumente care sa masoare efectele unor astfel de conditii asupra capacitatilor de manevra ale modulului in coborire.

Dar de ce mergem pe Marte? De ce exista nu doar atit de multe misiuni ale atitor tari (US, UE, Rusia, China, India), ci si atit de mult entuziasm pentru acest tip de explorare? E ceva dincolo de simpla curiozitate umana si de nelinistea unora nascuti sa fie exploratori pe o planeta unde s-a explorat cam tot? Chiar mai multe motive.

Unul dintre cele mai importante deriva din observatia, devenita aproape certitudine in lumina ultimelor descoperiri, ca planeta Marte a fost pina la un anumit moment foarte similara Pamintului. Marte avea o atmosfera mult mai densa decit acum, apa in stare lichida la suprafata, temperaturi mai uniforme si mai apropiate celor de pe Pamint. Ce anume s-a intimplat cu atmosfera? Care au fost mecanismele care au dus la pierderea ei? Sint intrebari care merita investigate macar pentru a intelege daca si Pamintul risca sa treaca printr-un proces similar.

Legat de acest motiv este motivul studierii unei potentiale terraformari a planetei Marte. E din ce in ce mai evident ca Pamintul va deveni la un moment dat insuficient pentru specia umana daca isi continua evolutia actuala. Cum inca nu putem decit visa la parasirea in termeni realisti a Sistemului Solar, cel mai bun candidat pentru o migrare a unei parti din populatia Pamintului este Marte. Dar, inainte de a cauta metode prin care acest lucru sa devina realitate, trebuie sa intelegem daca este posibil.

Dar cel mai important motiv pentru care mergem pe Marte este cautarea de organisme vii sau a unor urme ale existentei lor intr-un trecut oarecare. In momentul asta, pe Pamint, cunoastem un singur fel de organizare a materiei care poate fi numit viata. Toate organismele pe care le consideram vii, de la virusuri si bacterii pina la oameni, trecind prin toate fosilele pe care le-am gasit pina acum, au la baza aceeasi structura chimica care, desi complicata, are la baza o lista foarte scurta de atomi (hidrogen, oxigen, azot, carbon si fosfor) organizati in doar patru baze (adenina, citozina, guanina si tiamina), impachetati frumos intr-un dublu-helix caruia ii spunem ADN.

Datele pe care le avem pina acum dau de inteles ca este posibil ca pe Marte sa existe sau sa fi existat o organizare a materiei care sa semene cu ceea ce noi am numi viata. Descoperirea unor astfel de urme, analiza structurii unor astfel de organisme ar putea sa ne lamureasca in citeva privinte si sa deschida orizonturi noi pentru teorie.

Daca vom descoperi organisme cu o structura chimica similara celor de pe Pamint (aceiasi atomi, aceleasi baze si o structura similara ADN-ului), asta ar insemna fie ca sursa vietii pe Pamint si Marte este una comuna (exista o teorie a „colonizarii” Pamintului in trecutul indepartat cu micro-organisme transportate de meteoriti proveniti de pe Marte), fie, de ce nu?, ca cel putin in zona noastra de Univers asta este singura combinatie care poate conduce la ceva viu.

Daca, in schimb, am descoperi ceva care este diferit (arsenic in loc de fosfor, de exemplu, sau alte combinatii, baze, o alta forma de impachetare a ADN-ului sau ceva care nici macar nu seamana a ADN), am avea la dispozitie un esantion mai mare (2 subiecti, fata de 1 in momentul asta) pe care sa ne testam teoriile.

In plus, o astfel de descoperire ne-ar da un raspuns, chiar daca doar unul partial si inca nu foarte satisfacator, la intrebarea „Sintem singuri in Univers?”.