Cum să faci un film din Noul Val Românesc

Babelor,

Între noi fie vorba, chestia cu „Românul s-a născut poet” e o prostie. De fapt, românul s-a născut regizor. Din păcate, totodată românul s-a născut român, drept care filmele pe care le regizează fac parte din Noul Val al Filmului Românesc. Și pentru că unii dintre voi n-au apucat încă să debuteze pentru că nu și-au scris încă scenariile, vă voi oferi aici un scurt compendiu menit să vă ușureze calea către glorie. Așadar:

1. Dacă filmul vostru are muzică, aceasta este diegetică. Adică este muzica pe care o ascultă personajele atunci când ascultă muzică. Astfel, dacă două personaje se sărută, nu se aude Richard Cleyderman decât dacă cei doi îl ascultă la combina din încăperea în care se află. Altfel nu (vezi „Aurora” și „Polițist, adjectiv”).

2. Acțiunea din filmul vostru se petrece într-o singură zi (vezi „Felicia înainte de toate”).

3. În primul cadru, eroul sau eroina se află într-un pat și doarme, pentru că așa își încep oamenii ziua: dormind (vezi „Felicia înainte de toate”, dar și „Marți, după crăciun” și multe altele).

4. Conflictul din filmul vostru este unul familial. Pentru că familia este singura celulă a societății cu care ați intrat vreodată în contact și despre care știți, așadar, câte ceva. Nu faceți filme cu relații între necunoscuți, nu faceți filme în care personajele au un loc de muncă; faceți filme care se petrec în sânul unei familii (vezi „Felicia înainte de toate”, „Marți, după crăciun”, „Poziția Copilului”).

5. Între cine să fie conflictul? Mamă și fiică – nu (s-a făcut în „Felicia înainte de toate”). Soți, nu – s-a făcut în „Marți, după Crăciun”). Mamă și fiu – nu (s-a făcut în „Poziția Copilului” și „Din dragoste cu cele mai bune intenții”). Tată și fiu – nu (s-a făcut în „Principii de viață” și „Rocker”). Ce rămâne, deci? Exact: tată și fiică!

6. Ok, aveți deja cam jumătate de film: conflictul este între tată și fiică, iar în prima scenă cineva doarme. Cine doarme? Păi, de obicei eroul. Cine este eroul vostru? De obicei („Felicia înainte de toate”, „Din dragoste cu cele mai bune intenții”), personajul mai tânăr. Deci fiica.

7. Așadar, în prima scenă fiica doarme. Câți ani are fiica? Să zicem 23, este studentă. De ce doarme? Pentru că s-a culcat târziu. Din cauza asta, doarme mult, așa că puteți băga un cadru de vreo cinci minute cu fiica dormind, iar apoi trezindu-se încet (știu, până aici este leit „Felicia înainte de toate”, dar nu face nimic, pentru că este un film românesc, și deci nu-i nici o rușine să fie ca toate celelalte filme românești).

8. Bine, și ce face tatăl în timpul ăsta? Păi, simplu: tatăl este în bucătărie și își face un ou. Iar mama? Mama este la mătușa Rodica, pe care o ajută cu pregătirile pentru parastasul unchiului Ionel.

9. Dacă fata este studentă și stă cu părinții, ea este din București, pentru că acolo se petrece filmul.

10. Fetei îi sună telefonul. Deși trăim în era smartphone-urilor, fata are totuși un Nokia rablagit. Nu ni se explică de ce, așa are, și gata. De fapt, telefonul nu sună, ci vibrează. Fata nu îl aude. Telefonul se oprește din vibrat, apoi începe din nou. Fata se întinde către noptieră, ia telefonul, se uită somnoroasă la ecran. Pe ecran scrie „Dana”. Fata respinge apelul și pune telefonul la loc pe noptieră.

11. Telefonul sună din nou. Fata se uită iarăși la el. Este tot Dana. Fata răspunde. Cu o voce obosită, o întreabă pe Dana ce vrea de la ea.

12. Are loc o conversație scurtă între fată și Dana. Nu înțelegem mare lucru, dar nu-i nimic. Fata spune că o să ajungă (nu știm unde) pe la unu. Din bucătărie, tatăl o strigă. Întreabă dacă s-a trezit. Fata zice că da. Tatăl o întreabă dacă vrea un ou. Fata zice că nu.

13. Fata se ridică. Se uită pe geam. Este vară. Îl deschide.

14. Fata nu este nici urâtă, nici frumoasă. Fetele din filmele românești sunt întotdeauna așa. Fata poartă o pijama, pentru că fetele din filmele românești nu se dezbracă niciodată, și nici sex nu fac.

15. Fata se duce în bucătărie, unde are loc o discuție cu tatăl ei. O discuție normală, dar ne dăm totuși seama că există pe undeva o tensiune între cei doi. Nu ne este clar de ce.

16. A trecut ceva timp. Fata iese din casă. Camera o urmărește pe străzi. Trec alte cinci minute.

17. Fata se întâlnește cu Dana. Din dialogul lor aflăm că fata s-a culcat târziu pentru că și-a petrecut o bună parte din noapte alături de un tip. Tipul are nevoie de un nume. Îi vom zice Vlad.

18. Scenariul este aproape gata. Miza sa? Simplu: va ajunge fata la parastasul unchiului Ionel? Da, va ajunge. Va avea ea o criză de nervi? Desigur. Îi va reproșa tatălui că nu o lasă să își vadă de viață, pentru că tatăl spune o vorbă dezaprobatoare despre Vlad? Bineînțeles. Îi va reproșa fata tatălui că din cauza generației lui generația ei duce o viață de căcat și trebuie să emigreze? Ba bine că nu. Va fi avut fata ceva mai înainte o discuție cu Vlad în care acesta (student la medicină) îi va fi zis că are de gând să plece în Germania după stagiatură? Evident.

19. Și tot așa. Filmul îi va lăsa pe spectatori cu un gust amar și cu impresia că au văzut ceva ce nu i-a interesat câtuși de puțin. Va câștiga un premiu la un festival de categoria B. Va avea 1200 de spectatori în România și 8400 în Europa de Vest.

20. Un an mai târziu, veți face alt film din Noul Val al Filmului Românesc. Pentru inspirație, veți intra din nou pe acest blog, unde veți găsi un nou scenariu, foarte asemănător cu cel de mai sus.

21. Veți avea o viață lungă și interesantă, doi copii (Andrei și Corina), un Hyundai Santa Fe și o pisică tărcată. Îmi veți fi etern recunoscători pentru această postare, dar nu veți recunoaște acest lucru niciodată. Mâncarea voastră preferată va fi ciorba de perișoare.

Vă pup,

Rhetta

Anunțuri

Umblu brambura

Babelor,

Pentru că pe blogul ăsta pute a câine dalmațian, m-am dus iarăși la Film Menu să scriu ceva despre un film. Un film din care n-am înțeles nimic, pentru că e cu mulți coreeni care arată la fel. Vedeți și voi (ce-am scris eu, nu blestemăția aia de film).

Vă pup,

Rhetta

Filme și țâțe

Babelor,

Tocmai m-am întors dintr-o scurtă vacanță la 2 Mai, unde am remarcat două lucruri.

Primul ar fi că am scris o cronică de film pe Film Menu, drept care propriul meu blog m-a dat în judecată, drept care eu l-am încuiat în cămară până își cere scuze și își retrage plângerea. Geniala mea postare poate fi citită aici.

Al doilea ar fi că la 2 Mai eram singura femeie de pe plajă care făcea topless. Toate celelalte gagici de acolo aveau câte patru copii și purtau sutien, fular și eșarfă. Că dacă li se vede un sfârc și grasul cu care au făcut micile animale le dă cu cutia de bere-n cap?

Asta pe aceeași plajă pe care acum aparent sute de ani (dar de fapt puțin peste 20) țâțele erau, cum și trebuie, expuse căldurii, privirilor, vântului și săruturilor unor mustăcioși cu pula sculată.

Vă pup,

Rhetta

Sex Pistols şi A Clockwork Orange, a treia.

Babelor,

Nu vă lăsaţi aiurite de Musiu Alexandru cum că nu există decât o legătură între Sex Pistols şi A Clockwork Orange, şi anume aia numită de el. Bineînţeles că mai este una. Şi anume:

Single-ul No one is innocent a apărut în Japonia la Columbia Records. Vedeţi aici:

Iar soundtrackul de la A Clockwork Orange a apărut, bineînţeles, tot la Columbia. Dovada:

Vedeţi, bă, că tot eu le ştiu mai bine pe toate?

Vă pup din nou,

Rhetta

Medalia de Onoare

Babelor,

Nici eu nu m-aș fi așteptat.
Am fost aseară la avanpremiera noului film al lui Călin Peter Netzer, Medalia de onoare. Era o proiecție specială pentru crema bloggerimii (bineînțeles că n-am întâlnit pe nimeni cunoscut), și bineînțeles că am fost invitată. Mulțumiri pe această cale lui Cătălin Anchidin, Project Manager la Parada Film.
După ce am mâncat un fursec, am citit mapa de presă, m-am jucat cu pixul primit cadou și am răsfoit Gazeta Sporturilor, s-au stins luminile și a început filmul.
În primul rând, felicitări omului care a făcut sunetul. Am înțeles tot. bravo.
În al doilea rând, să vă zic cam despre ce era vorba. Ion I. Ion (Victor Rebengiuc), pensionar, căsătorit, nevasta nu vorbește cu el, primește o medalie de onoare pentru ceva fapte din WWII. Omul se miră, că nu își amintește să fi făcut mare lucru, dar acceptă medalia, mai ales când realizează ce foloase îi aduce aceasta: respectul vecinilor, într-un fel și pe cel al nevestei, și mai ales respectul de sine. Pentru că iată (se autoconvinge el), el nu este chiar un nimeni! Realizarea sa principală nu este faptul că și-a turnat la miliție fiul care vroia să fugă în Canada, ci că (se autoconvinge și de asta) a distrus comandamentul Hitlerist! În fine, filmul este despre mai mult de-atât; e o analiză de caracter, o analiză a societății, o analiză a vieții la bloc, o analiză a unei familii, etc.

Ce m-a încălzit cel mai mult a fost să văd actori care sunt cam de-o vârstă cu mine în filmul cuiva care ar putea să-mi fie nepot. Ion Lucian, de exemplu, a fost magistral. Beligan, la fel. Camelia Zorlescu, idem. Despre Rebengiuc, ceva mai tânăr totuși, nici nu mai vorbesc. Adică, cu toate că uneori (deși foarte rar) tușele erau puțin cam groase, omul a jucat fantastic. Sau nu fantastic, ci mișto. (Și pentru că rolul era perfect pentru el, și oricum felicitări lui Tudor Voican pentru scenariu.)

Bun, nu știu ce să mai zic despre filmul ăsta. Vreau să vă duceți să-l vedeți, și mă întreb cum să vă fac s-o faceți. Poate zicându-vă că este unul dintre cele mai calde filme românești din ultimii ani – un film care, deși nu mi se pare mai puțin obiectiv față de personaje, este totuși mult mai mișcător. Nu predomină întunericul gri din filmele lui Puiu, și nici lăbăreala specifică noului val – deși nu este un film rapid.

A, stați. De fapt cred că m-am prins. Diferența dintre Medalie și celelalte chestii văzute în ultimii ani e că ăsta are umor. O să vedeți. Nu cu găleata, dar exact cât trebuie.

Și într-o scenă cineva joacă minesweeper.
Şi Ion Iliescu se joacă pe sine însuşi.
Mai mult ce vreţi?

Vă pup,

Rhetta

Un film bun.

Babelor,

Un film bun: Medalia de onoare. Probabil cel mai bun film românesc al anului. Va urma şi o cronică mai largă, da’ am băut, am mâncat, am futut, acum mă duc să mă culc.

Vă pup,

Rhetta

Aurora

Babelor,

Ieri dimineaţă sună telefonul. O voce îmi şopteşte că Cristi Puiu va arăta omenirii Aurora, în Sala Berlogea de la ATF, UNATC sau cum s-o mai numi facultatea de film şi teatru din Bucureşti. Mă arunc în maşină, etc. Ajung acolo cu vreo juma’ de oră întârziere, tocmai se proiectează un scurt-metraj al unui austriac, ceva comic şi totodată neimportant. Se termină, se aprinde lumina, se vorbeşte, se iese la o ţigară, o văd pe Evergreen, dar n-o salut pentru că pare prost-dispusă şi e cu nişte oameni, intrăm din nou, începe filmul.

Şi iarăşi o să mă înjure unii şi o să mă laude alţii. Unii – cei care înţeleg, apreciază, iubesc minimalismul realist sau realismul minimalist. Alţii – cei care nu îl înţeleg, apreciază, etc.

Dar pur şi simplu nu pot să nu mă plictisesc când văd cum, timp de trei ore, cineva îşi trăieşte viaţa fără să mă implice şi pe mine. Aurora m-a plictisit mai puţin decât Felicia, dar mult mai mult decât Poliţist, adjectiv (care măcar are umor, vrând-nevrând, mai curând vrând). Dar Aurora…
Camera este de obicei undeva, departe de personaj. Îl urmăreşte impasibilă, neimplicată, probabil că şi ea se plictiseşte. Iar personajul, Viorel, e la fel de impasibil şi neimplicat ca şi ea. N-are mare importanţă ce se petrece în film; am impresia că putea să se întâmple cu totul altceva şi ar fi ieşit acelaşi film. Cristi Puiu zicea înainte de proiecţie ceva cum că un regizor ar trebui să iubească oamenii, sau că îi plac regizorii care îi iubesc. El nu-i iubeşte. Sau nu pe ăia pe care mi-i arată. Nici măcar nu îi simpatizează. Poate că nici măcar nu-l interesează ce li se întâmplă.
În fine, mult zgomot pentru puţin, sau de fapt pentru mult, că filmul e lung. Dar nu lungimea mă făcea să mă foiesc în scaun şi să moţăi nefericită, şi nici vârsta sau hemoroizii nu sunt de vină. Naşul este la fel de lung, Once upon a time in America e şi mai lung, Apocalypse Now şi eel. Dar în alea se întâmplă ceva. Văd o lume interesantă. Aud alte zgomote decât stradă, cameră, uzină, tren. Mi se spune o poveste.

În concluzie, poate că Aurora este un film bun. Dar nu este pentru mine. Nici pentru mulţi dintre voi, bănuiesc. Şi o a doua concluzie: minimalismul realist, realismul minimalist, ce-o fi asta, nu va duce nicăieri. Niciodată. Pe nimeni.

Vă pup,

Rhetta

LATER EDIT: Cristi Puiu e de părere că el a trebuit să joace rolul principal pentru că nu se găsea nimeni mai bun. Mie asta-mi aminteşte cumva de Sergiu Nicolaescu. Aşadar, Cristi Puiu ar fi trebuit să-l ia pe Nicolaescu, clar. Şi invers.