Top gun, Marx style : das Telefon

Mă babelor,

Despre rastelurile şi depozitele de muniţii ale familiei Marx vi s-a mai povestit în repetate rânduri şi cu oarece lux de amănunte: de la grenadele (defensive ?) ale Vetei până la mitralierele şi sertarele umplute cu Browning-uri ale Rhettei, trecând prin topoarele şi cuţitele de bucătărie ale Petroniei, başca mortierele şi dinamita. De telefon însă, din câte-mi amintesc, n-am pomenit niciodată, şi totuşi e o piesă veche şi de rezistenţă care completează splendid arsenalul băbesc. Arsenalul ? Un telefon ? Arsenalul, da, am zis bine.

Până acolo, trebuie să vă spun că telefoane fără fir n-au existat niciodată în vastele apartamente marxiene. Nu ştiu, dar rahaturile alea care sunt în garanţie trei zile şi şi se strică după două au fost inventate aproape sigur de un cretin cu o agendă mult prea groasă şi cu necazuri mult prea frecvente pricinuite de tranzitul intestinal, cretin pe care am fi fost tentaţi să-l întrebăm în cor: tu cât timp petreci zilnic la toaletă ? A inventat cică telefonul făra fir ca să stea la taclale cu curul lipit de capac. Gen ghici de unde te sun, ghici de unde-ţi răspund. Dacă ar fi fost deştept, ar fi inventat firul de telefon ceva mai lung sau priza telefonică suplimentară în closet. Ar fi fost suficient. Pentru noi însă, ca pentru orişice babe adevărate, momentele, lungile momente petrecute în liniştea (e drept, uneori relativă) şi-n intimitatea celor patru pereţi ai sălii tronului de porţelan sunt sacrosancte: ăla care-ndrăzneşte să ni le tulbure află pe pielea lui că se lasă cu prejudicii şi, eventual, cu un dus-întors la IML. De fapt de multe ori se lasă doar cu un dus simplu. Deci să nu carecumva s-o sunaţi pe Rhetta când se cacă. Asta ca să ştiţi.

Bun, acuma das Telefon. E de prin ’49 toamna, arată şi funcţionează ca-n prima zi, îl cheamă Siemens W48 şi e genuine, adică ceea poporal e cunoscut sub numele de tţţ, ehee, marfă nemţească, buei. Drriinngăie, uau, ştiţi cum drriinngăie ? Ştiţi, fincă aţi auzit cu toţii soneria aia pe care toată hipsterimea şi-o setează pe iphone-uri ca s-o ardă cică retro.

das telefon

Şi totuşi, de unde şi până unde arsenal, fincă de felul lui, telefonul nu face parte din categoria armelor neletale, nefiind înscris nici la capitolul arme (aţi văzut voi pe cineva să aibă permis de telefon ?), nici la capitolul neletale (voi aveţi o listă cu neletalele din casă ?). Rezistent percutant, contondent, e însă teribil de letal atunci când e mânuit ferm şi cu precizie şi se dovedeşte a fi perfect adaptat pentru ceea ce se cheamă close combat.

Bine, sigur, telefonul nostru n-o fi el smart, dar e multirol. În primul rând e receptorul, care n-are nicio zgârietură după vreo trei trilarde de întâlniri cu cranii ostile. Cranii dintre care primul testat – prin aprilie ’50 – a fost ăla al lui madam Trancu de la cinci. Dobitoaca avusese proasta inspiraţie să salveze de la ecarisaj un caniş chior şi bălos care, în secunda doi, găsise că e just să se cace pe preşul nostru de la intrare. De unde conseil de guerre imediat şi soluţie găsită la unison: să-i dăm nesimţitei un telefon. Am invitat-o la ceva, nu ştiu, un fistic, o cafea ceva, am aşezat-o lângă măsuţa unde şade telefonul şi zău că telefon i-am dat, înfundându-i peruca în nu mai ştiu care circumvoluţiune. Das Telefon unu, madam Trancu zero varză. (Acu’ vedeţi ce-nseamnă când surorile Marx vă dau un telefon şi de ce, dacă e vorba să vă dăm un telefon, nu vă dăm decât unul ? În rest, de obicei telefonăm. Nu apelăm, nu sunăm, că n-avem sonerii, telefonăm). Aşa. Receptorul, deci, fire one. Fire two, firul ăla împletit i l-am legat decorativ în jurul gâtului strângând niţel, că avea guşă, ceva probleme cu tiroida şi zău că-i stătea mai bine cu gâtul slim. Das Telefon doi, madam Trancu zero gasp. Fire three, calupul telefonului care pe timp de pace serveşte de presse-papiers, a servit de presse-caniche. Das Telefon unu, caniş zero gulaş. O să-mi ziceţi că eeee, orişice telefon fără fir are totuşi două fire care pleacă din soclu: unul către priza de curent de doi-douăzeci alternativ şi ălalalt către priza telefonică. Vacs. Problema e că sunt subţiri ca aţa, nici ca să-nfăşoare celofanul pe borcanele cu zacuscă sau cu dulceaţă de vişine nu ţin, aşa că ieşiţi în pierdere. Al nostru nu se rupe nici dacă-i agăţăm două tone.

Prin ’83, am văzut că franţujii ne-au cam plagiat (vide infra), dar ce era să facem, nu depusesem brevet pe metodă. N-aveam cum.

Hai, gata, pa,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Anunțuri

Votaţi o ţâţă care seamănă cu a mea!

Babelor,

Mă ştiţi pe mine umanitară?
Nu, nu mă ştiţi.
Şi totuşi.
Mă plimbam pe întortocheatele căi ale internetului, când peste ce dau? Un filmuleţ.
Povestea-i aşa: Avon, care e o firmă de ceva, ţoale, cereale, rujuri sau toate trei, a făcut o campanie împotriva cancerului la sân. Adică ei zic la fete şi femei că pot face cancer la sân, alea se sperie, dau fuga la doctor, ăla le pipăie pe ţâţe, le zice că-s sănătoase, alea fug fericite din cabinet, nu se uită în stânga, vine un troleibuz, înmormântare, jerbă de flori, părinţi îndureraţi.
Da’ oricum, e bine că e campania asta.
Ok. În cadrul campaniei are loc şi un concurs: nişte amatori fac nişte filme, le pun pe site, lumea îşi face cont pe IQads, votează, ăia care câştigă iau o grămadă de bani, fug fericiţi din casă, troleibuz, etc.
Anul ăsta sunt în concurs o groază de clipuri. Unele proaste, altele bune, nu asta contează. Ci unul dintre ele, care m-a fermecat. Îl găsiţi aici:

link spre o ţâţă

Babelor, ţâţa asta arată exact ca a mea acum 72 de ani! Leit, zău! Aşa că votaţi-o cu 10, daţi note de căcat la ceilalţi, şi tot Bucureştiul va fi împânzit cu o ţâţă care arată ca ţâţa mea acum 72 de ani. Faptul că mă repet e o dovadă vie că aşa e, nu?

Vă pup,

Rhetta

PS: Dedicaţie specială pentru PiticuGras, binenţeles.

Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

Babelor,

De sfârşitul lumii m-am trezit destul de devreme, pe la un nouă şi ceva. Afară, urât. În casă, tot urât, că se trezise şi Veta. Am băut o cafeluţă în tăcere, am mai băut una, am mâncat nişte prăjituri obţinute prin mijloace specifice de la o vecină, ne-am ciondănit puţin, ea a plecat să dărâme taraba unei bănci care se postase în faţa intrării în bloc (cam Isus-like, după părerea mea), eu am făcut o mâncărică de mazăre cu costiţă. La prânz am mâncat împreună, după care ea a plecat să bată pe cineva care parcase o maşină urâtă lângă maşina ei, eu am şters praful şi am spălat de mână două mileuri. Mai pe seară ne-am uitat împreună la un meci, apoi la un film, după care ne-am împuşcat puţin prin casă, am aruncat în aer un tomberon de gunoi, am făcut nişte pasienţe, am băut o sticlă de ţuică, am vomitat pe un puştan din vecini şi pe prietena lui, care tocmai se sărutau sub balconul nostru, şi ne-am dus la culcare mai curând devreme, pe la patru jumate.

Mda, asta se întâmpla joia trecută.

Vă pup,

Rhetta

Destăinuirile Rhettei Marx (V)

Babelor,

Mel Ankolik a fost bărbatul pe care l-am iubit probabil cel mai mult (19 ore şi 23 de minute, cu două pauze de masă şi opt pauze de ţigări). Şi la scurt timp după ce l-am iubit, Mel…
Ok. Mai bine vă spun povestea noastră:

L-am întâlnit pe Mel în 1965 pe plaja din Beirut (am mai povestit de altfel despre activităţile mele de contraspionaj), şi am intrat imediat în vorbă, amândoi având calităţi fizice deloc neglijabile, mai ales în costum de baie.
Peste nu multă vreme după ce am schimbat un „salut” grăbit, ne aflam în camera mea de hotel, iubindu-ne ca nişte iepuri descreieraţi, în aproape toate poziţiile cunoscute în afară de acelea care nu se potriveau cu tocurile mele de 15 centimetri. Dar ne-am tras-o din faţă, din spate, de sus, de jos, din stânga, din dreapta, ba chiar şi din alte câteva părţi.
Deci mult.

Când totul s-a terminat, Mel s-a cuibărit în braţele mele şi a început să se scarpine la coaie.
Cele dintre voi care au asistat vreodată la un asemenea spectacol, probabil că nu l-au putut uita prea uşor.

La început, bărbatul se scarpină încet, aproape gânditor. Face asta timp de câteva minute, după care expresia de pe faţa lui se schimbă; un zâmbet larg îi luminează chipul, iar ochii par să aparţină cuiva care a fumat un cartuş de marijuana. Bărbatul încetează să vorbească, emiţând în schimb un grohăit sugrumat, şi continuă să se scarpine până când, într-un târziu, respiră uşurat, de parcă tocmai ar fi ejaculat, şi adoarme brusc.

Ei.
Mel al meu se scărpina de aproape trei sferturi de oră când m-am ridicat ca să mă duc până în camera de baie din motive evidente. Ridicându-mă, am observat ceva.
– Mel, am zis.
– Da, iubito, a spus el.
– Te-ai scărpinat cam mult.
– Hm, mmhhhh, hrrr, mi-a răspuns.
– Eşti plin de sânge, am zis.
Şi era, într-adevăr.
– Hm, mrrr, a spus.
– Mel. Curge sânge din tine. Îţi curge sânge din coaie. Opreşte-l. Mă duc să fac duş.

M-am întors după vreo două ore. Mel murise din cauza acelei îngrozitoare hemoragii. Pe faţă avea un zâmbet cât casa.

În fine, şi ca să fiu sigură, i-am mai tras un glonţ în ochi.

Vă pup,

Rhetta

Destăinurile Rhettei Marx (IV)

Babelor,

1955, Tanger. Sau Tangier, sau Tangiers, oraşul are diverse nume în diverse limbi, dar eu voi folosi denumirea franţuzească, Tanger. Din 1923 până în 1956, a fost declarat o zonă internaţională, administrată de Franţa, Spania, Anglia, Italia Portugalia şi Belgia. Un oraş complet nebun la vremea aia, dar mai ales după război, când un teanc de scriitori, actori, spioni, mafioţi, playboy şi tot felul de alte personaje pestriţe s-a revărsat asupra oraşului.
Printre ei m-am numărat la un momentdat şi eu: în 1952 am fost trimisă de Serviciile Secrete Britanice (MI-5) să descopăr cine din rândurile lor transmitea informaţii sovieticilor şi ungurilor, şi să rezolv cumva această problemă.
Am ajuns în Tanger sub acoperire: eram chipurile poeta Elaine Maxtor, evreică din România emigrată în Anglia în anii 30, văduvă, bogată, superbă. Bineînţeles că în scurt timp, toţi intelectualii europeni şi americani din Tanger, absolut toţi săraci şi lihniţi de foame, umblau înnebuniţi după mine. Unul dintre ei era William Burroughs, de care poate că aţi auzit vreodată. Cu toate că nu era nici un scriitor prea bun, nici un bărbat prea frumos, şi pe deasupra mai era şi tot timpul drogat, i-am permis să se îndrăgostească de mine, ba chiar l-am iubit şi eu pentru câteva luni, după ce într-o seară l-a împuşcat în picior pe un tânăr francez pentru că acesta din urmă mă plictisea nemărginit.
Aşadar, când William mi-a propus să ne căsătorim, am acceptat fără să stau pe gânduri. Ca de obicei, adică. Cu toate că locuiam în aceeaşi casă, ne vedeam rar; el scria în camera lui la ceea ce avea să devină cartea sa de căpătâi, Naked Lunch, iar eu mă jucam cu Giovanna Foccio, o italiancă focoasă care era, ca toată lumea, îndrăgostită de mine, şi pe care o bănuiam a fi dublul agent pe care trebuia să-l dibuiesc.
Zilele erau lungi şi calde şi frumoase, şi oamenii erau tineri şi nebuni şi liberi, şi viaţa era periculoasă şi perfectă, şi tot timpul se întâmpla ceva şi sărutările erau fierbinţi şi stranii, şi într-o seară am intrat în camera lui William şi m-am aşezat pe pat. El s-a oprit din scris şi m-a privit cu nişte ochi mari şi obosiţi şi a întrebat dacă s-a întâmplat ceva.
– Da, am spus. Trebuie să plec din oraş în seara asta.
– Şi când te întorci?, a întrebat.
– Nu mă întorc, am spus. Poţi să păstrezi casa, şi o să îţi las nişte bani care ar trebui să-ţi ajungă o vreme.
William a dat din cap gânditor.
– Îţi mulţumesc, a zis.
– Şi eu, am spus.
Mă gândeam că nici măcar nu îi spusesem numele meu adevărat, şi nici n-aveam s-o fac vreodată. M-a ajutat să duc bagajele la maşină. Ne-am îmbrăţişat. Era poate cea mai caldă seară din an, sau chiar cea mai caldă seară a secolului. M-am urcat în maşină şi am plecat. Luminile feribotului de noapte care se pregătea de plecare se legănau uşor lângă doc.

Mă întreb dacă trei zile mai târziu, când cadavrul Giovannei a fost găsit în apartamentul ei cu o gaură în cap (făcută, pentru curioşi, cu un Browning M1910, calibrul 9mm), William a făcut vreo legătură între moartea ei şi plecarea mea.
Drept să spun, habar n-am.

Vă pup,

Rhetta

Destăinuirile Rhettei Marx (III)

Babelor,

Ce căutam la Lima într-o noapte din primăvara anului 1947? Greu de explicat. Ce făceam la volanul unui Maserati A6 alb, nou-nouţ, abia adus din Italia? Şi mai complicat. Cert este că stăteam la un stop pe bulevardul La Marina când lângă mine a oprit un Cadillac Series 62. La volan, cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată (şi probabil totodată cel mai frumos bărbat care a trăit în secolul 20), Tito Mendes. Un schimb de priviri a fost de-ajuns; am stabilit pe loc să facem o cursă până la următorul stop. Am câştigat-o. Tito mi-a cerut revanşa. I-am acordat-o, câştigând din nou. După a treia cursă câştigată de mine, m-a cerut în căsătorie. Am acceptat. Am petrecut restul nopţii în pat, apoi, de dimineaţă, ne-am dus la primărie şi ne-am căsătorit. Restul zilei l-am petrecut tot în pat. Pe la 1 dimineaţa am ieşit să bem ceva. Tito m-a rugat să-l las să conducă Maserati-ul. L-am lăsat. Goneam pe Costanera, bulevardul care desparte plaja de oraş, cu 140 la oră, când i-am zis să închidă ochii. „Dar conduc”, a răspuns. „Nu-i nimic”, am zis, „închide ochii”. Drumul era drept şi pustiu. „I-am închis”, a zis Tito. M-am uitat la el. Minţea. „Închide-i de tot”, am spus, „nu trişa. Închide-i şi ai încredere în mine.” – „Bine, acum i-am închis de tot”, a spus Tito. Minţea din nou. Era frumos şi fricos. Opt ore mai târziu eram din nou la primărie. Divorţam.

Destăinuirile Rhettei Marx (II)

Babelor,

Al doilea meu soţ, Gerald van ‘t Schip, făcea parte dintr-una din cele mai nobile familii din Olanda. L-am cunoscut în 1938 la Rotterdam, unde lucram ca reporteră pentru un ziar american. Ne-am îndrăgostit subit unul de altul, ne-am căsătorit la fel de subit şi am petrecut împreună aproape fiecare zi şi în mod sigur fiecare noapte timp de doi ani.
Dar uneori momentele cele mai frumoase ale vieţii tind să aibă loc în umbra crescândă a unui viitor sumbru. Aşa a fost şi în cazul nostru. Războiul era în pragul uşii, la propriu, la figurat, în toate felurile posibile, dar noi n-aveam ochi şi minte pentru el, ci numai pentru noi. Deşi ştiam că în curând forţele germane vor ataca Olanda, ni se rupea în paişpe.
În 13 Mai 1940 ne-am trezit brusc din vis. Olanda era parţial ocupată, iar în Rotterdam se ducea o bătălie care nu se putea termina decât într-un singur fel.
– Să fugim, am zis. În Anglia suntem siguri, şi ne putem iubi mai departe, la nesfârşit…
Gerald se uita trist pe fereastră.
– Nu pot să fug, a zis.
Ne-am aruncat în pat şi ne-am iubit pentru ultima oară. Săreau scântei sărate din frecuşul corpurilor noastre, încă puţin şi cearşafurile ar fi luat foc, prematur.
Seara, Gerald m-a dus în port şi m-a urcat pe o navă de pescuit.
– Ai putea veni cu mine, totuşi, am zis.
Plângeam amândoi, eu ceva mai tare decât el.
– Mă iubeşti pentru că sunt aşa cum sunt, a zis.
– Te iubesc pentru că eşti un bărbat bun, am spus.
– Locul meu este aici, a zis el.
– Locul tău este lângă mine, am zis.
Gerald a dat din cap că nu.
– Trebuie să lupt, a spus. Dacă aş veni cu tine acum, mi-aş reproşa toată viaţa că nu am rămas.
– Şi aşa n-o să îţi reproşezi toată viaţa că n-ai venit cu mine?, l-am întrebat.
– Nu, a zis. Nu pot veni cu tine dacă asta înseamnă că voi fi pentru totdeauna un om rupt, un om din care o bucată s-a pierdut undeva. Nu pot fi alături de tine decât complet. Dacă supravieţuiesc…
– O să supravieţuieşti, am zis.
– Dacă supravieţuiesc, a continuat el, o să vin după tine. O să te caut. O să te găsesc.
– Ştiu, am zis.
Ne-am sărutat lung, cât de lung se putea în condiţiile alea, după care Gerald a coborât de pe navă şi aceasta s-a desprins încet de mal. În depărtare se vedea centrul oraşului în flăcări.

Cum spuneam, Gerald a fost al doilea meu soţ.