Basorelief renaşte mai ceva ca Pasărea Phoenix. Pardon, Pasărea Rock

Babones, treabă importantă: Aşa cum ştim, muzica românească e de căcat. E suficient să ascultăm Holograf ca să ni se strepezească dinţii, iar dacă îndrăznim un Robert and the blackstabbers, sau cum se cheamă formaţia aia la fel de ridicolă pe cât e titulatura ei, treaba e chiar mai nasoală. Sigur, sunt şi trupe bune, nu asta e ideea, nu intrăm în discuţia asta că ne prinde noaptea. Iată însă că foaia se schimbă un pic, iar oamenii ai căror neuroni fac mai mult de trei conexiuni au în sfârşit parte de ceva răsfăţ la ureche. Şi nu, nu este vorba despre Pasărea Rock, un proiect care nu putea fi întrecut în penibilitatea ambalajului de marketing decât dacă Maria Lătăreţu se reunea (nu mă întrebaţi de ce) cu Ionuţ Dolănescu sub numele de, să zicem, Vrăbiuţa Folk.

Nu. Este vorba despre o trupă care, singură, înseamnă istoria jazz-fusion-ului (sau prog rockului, vor spune alţii) în România. Da, bravo, nota 10, aţi ghicit. Adică Basorelief, despre care cunoscătorii ştiu că s-a reunit deja de câţiva ani şi care acum ne face o surpriză foarte şmecheră: desigur, un album nou. Pe numele său Ploaie în Macondo, ceea ce mie una mi se pare un titlu foarte inspirat, pentru că mi-l imaginez pe Marquez plângând de singurătate cam un veac, nu ştiu de ce. În altă ordine de idei asta înseamnă că, da, veţi auzi piese noi pe lângă cele care au făcut istorie, iar aceste piese sună super-super bine. Vă spun pentru că am fost la concertul de avanpremieră şi mi-a căzut faţa când am auzit ce scot aceşti oameni din ei.

Lansarea are loc miercuri, 26 februarie, la teatrul Excelsior, la ora 19.30. Iar acolo veţi avea ocazia deosebit de babană de a-i vedea chiar pe trei dintre membrii fondatori – Relu Biţulescu (tobe, e un fel de Dennis Chambers al României), Mugurel Vrabete (bass, omul se dă foarte bine pe fretless şi demonstrează că poate face Muzică în afara fabricii de bani care este Holograf) şi Edi Bălaşa (chitară). Iar lor vreau să vă spun că li s-a alăturat un clăpar absolut demenţial, pe numele lui Dan Polymoog Stesco, un tip atât de talentat că rămâi tablou.

Deci pe bune că este un eveniment deosebit, drept care am şi considerat că este esenţial şi în spiritul blogului nostru să-l promovăm.

Ne vedem acolo!

Anunțuri

Noapte cu Lucky

Babelor,

S-a lăsat noaptea peste București, pisicile au mâncat și acum se bat pe o minge de rugby , soră-mea sforăie în surdină în camera ei, inocentă ca un soldat american în Vietnam, și eu am pus vinilul cu draga de Lucky Marinescu pe repeat.

Vă pup,

Rhetta

Din sertarul cu orori sau de ce n-a murit fotbalul

Mă babelor,

Ieri. Ce să facem şi noi, tocmai hăpăiserăm nişte Evereşti de clătite şi digeram delicat în salon. Petronia tolănită pe sofa, Veta plutind în hamac (da, avem un hamac în salon, parcă nu ştiţi), eu lăfăindu-mă în jilţ şi pufăind dintr-un trabuc. Rhetta curăţa o carabină, cel puţin aşa zicea, deşi mie-mi semăna mai mult a mortier. Pe undeva prin bucătărie era şi Fraila, care încerca să-şi scoată ce-i mai rămăsese din antebraţul drept dintre fălcile lui Aldo, o mangustă pe care o salvase de la o grădină zoologică în executare silită de prin Uruguay, parcă. Ca de obicei când digerăm clătite, ne tot gândeam ce răutăţi asasine să le mai aruncăm cititorilor fideli ai acestui blog, fincă de prea multă vreme o tot lălăim aşa, în re minor. După nu prea multe negocieri în trei (Veta era în levitaţie şi n-a mai participat până la urmă, nu ştiu, făcuse inhalaţii cu nişte ciuperci dubioase, cică pentru răceală, bref, Veta era high), ne-am oprit la nişte muzică. Sau anti-muzică, dacă vreţi, sau muzică la minus unu, pe scurt, genul ăla – fincă asta e ideea – care să vă facă să scrâşniţi din dinţi şi din urechi, să aveţi coşmaruri o lună încheiată, cearcăne mov până sub buric şi să înghiţiţi trei boxpaleţi cu bromazepam la fiecare masă. Din zece la puterea trei catraliarde de idei, alegerea a fost dificilă, dar am convenit – să zicem că unanim – la ce va să vie mai jos. Dacă săriţi cu ceva contribuţii şi-o punem de-un top horror, poate vă dăm premii. Clătite, antebraţul Frailei sau un tupperware de-al Vetei cu ciuperci. Poate. Poate nu.

Tortura la care am zis că merită să vă supunem e cruntă. Dacă v-am fi îndesat într-un borcan cu formol de la I.M.L. lângă un foetus mutant cu cap de crocodil la fel de mutant şi pe care nici Hieronymus Bosch nu l-ar fi imaginat, zău că aţi fi ieşit în câştig. Dar am zis că e mai sadic din partea noastră să vă dăm imnul suporterului suburban-şantieristic, lălăiala aia oribilă care a resuscitat brusc fotbalul acum mai bine de patruzeci de ani. Pentru că da, da, babelor, în şaijnouă fotbalul trăgea să moară. Brazilia se făcuse de cacao două campionate mondiale la rând, ba mai mult, pe ultimul englejii îl furaseră ca nişte asfaltangii, şi ştiţi cu ce ? Ă ? Ştiţi ? Cu o bară, buei, da, cu o bară, repetaţi după mine: baaa-răăăă, fincă arbitrul văzuse linia porţii probabil că pe peronul de la metrou. Deci în şaijnouă Pelé se apropia de treij’ de ani, George Best începuse să stea mai mult prin birturi, UTA tocmai luase un opt-la-zero din poanieu de la cine ? de la polonezii ăia de la Legia Varşovia… Era nasol, ce mai. Şi totuşi, uau, splendid, îmi ziceam (da, nu sufăr fotbalul, contrar restului babelor, dar să trecem). Splen-did. Îmi frecam mâinile la gândul că fotbalul avea să dispară, sau să rămână cel mult un suvenir, o chestie de scos pe la bâlciuri cu reenactment, ceva ca turnirurile medievale, bref, un subiect de scurt-metraje documentare. Şi că am să pot, în fine, să mă uit tihnit la competiţiile de curling feminin. Fără să vină Rhetta să plescăie ca să-mi schimbe postul doar ca să se uite la Rică Răducanu şi la Rickenbacker ăla, sau Beckenbauer, sau Adenauer, cum l-o mai fi chemat.

Aşa. Şi na că vin ceapiştii îngălaţi cu sinistroza. Fe-Ce-Luu-duuuş, Fe-Ce-Luu-duuuş, hăăă-hăăăă-hăăă, Fe-Ce-Luu-duuuş. Bucata cică putrezea vesel într-o ghenă de vreo opt ani şi ăştia ce fac, mă ? O scot aşa la plezneală, o curăţă de igrasie, o pun de umplutură pe un disc că n-aveau nimic altceva şi ajung number one în Billboard. Hăă, ne-a făcut ăştea imn, iuhuu, nea Gelu, aidi bre la stadion, trăească forbalu ! Să nu pui mâna pe topor ? Ce dinamită şi-ar fi luat băieţii dacă Tlönianul era acolo, la vremea aia… Da’ mă rog, hai, destupaţi bromazepamu şi ascultaţi, priviţi, suferiţi în spasme. Faceţi convulsii spumegânde la prezenţa scenică a domnului solist vocal, lăuntric şi visceral penetrat de soul. Simţiţi sfredelul dentistului pe creier admirând cămaşa încheiată la ultimul nasture, vesta etno de scăpat de la cenaclul Flacăra şi privirea de merluciu prăjit la bufetul gării. Tăvăliţi-vă pe sublima coregrafie de sculer-matriţer ieşit din crâşmă cu trei la mie-n sânge şi agăţat de bară în tramvaiul şaişpe între Batiştei şi Bulevardul Carol I. Sau de şofer de T.I.R. cu volanul pe dreapta şi cu pană stânga faţă, călare pe un drum forestier. Las-o bă, la punctu mort… Dacă n-ar fi avut perciunii stângi traşi peste chelie şi lipiţi cu prenadez peste urechea dreaptă, ar fi fost însă chiar drăguţ, cu mustăcioara lui à la Piticu Grs in his early years. Însă cred că e certat cu doamna (domnul ? domnişoara ?) de la tobe. Păcat.

Zece ani mai târziu, fotbalul devenea nemuritor. Soarta i-o pecetluia altă tortură pe care v-o oferim, cu mult albastru de metilen şi multă untură de peşte, fincă văd că mai mişcaţi. Ia faceţi voi un mic karaoke pe ea, à la eighties: Olema, muare miliţia ! Fincă asta era versiunea subtitrată en vogue.

Mai vreţi ?

Hai, gata cu prostiile,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Întâlnire cu un guru drogat

Babelor,

Tocmai scurmam prin net, pentru că alternativa ar fi fost să mă spăl pe cap, ceea ce nu este, de fapt, o alternativă, când m-am împiedicat de un cerșetor murdar. În cădere, l-am întrebat ce naiba caută pe Youtube, când la ora asta ar trebui să doarmă într-un boschet din parcul de vizavi de Gara de Nord (sau din fața Ministerului Transporturilor, ceea ce e tot aia). N-a zis nimic, însă mi-a dat un cap în gură și am leșinat. În timp ce zăceam inconștientă și mă gândeam la ale mele, am început să aud un cântec. Care suna cam așa:

Când mi-am revenit, mi-am dat seama că cerșetorul era însuși Gonjasufi, un yogin din deșertul Mojave, pe jumătate mexican, pe jumătate etiopian, care cică trăiește în Las Vegas într-un nor de marijuana. Jenat că m-a lovit, omul m-a învățat o tehnică de respirație cu ajutorul căreia pot avea patru orgasme pe minut (dar doar de două ori pe an, și numai cu un bărbat mai bătrân decât mine). Îi mulțumesc pe această cale.

Vă pup,

Rhetta

Când tragedia trece de apogeu.

Când tragedia trece de apogeu.

Babelor,

Vă zicem mai an de vecinii noştri de sus, trei cretini care au formaţie pe nume Aeroport. Ei bine, astăzi, mergând eu să arunc gunoiul în apartamentul doamnei Dragotescu, am observat cu oroare că în apartamentul lor tocmai se muta un al patrulea individ. La fel de monstruos ca ceilalţi trei – o apariţie grotescă, dominată de o pălărie verde, austriacă, şi de o pereche de ochi blânzi de copil zevzec – acest tânăr m-a salutat încercând să pară simpatic. N-a reuşit, drept care a încercat să-mi vândă un bilet la Bon Jovi. N-a reuşit nici asta, drept care m-a salutat din pălăria oribilă şi s-a rostogolit pe scări în sus. Peste nu multă vreme, apartamentul care găzduieşte formaţia Aeroport a devenit sursa unor zgomote care, la un loc, păreau să încerce să alcătuiască un cântec. Din câteva discuţii cu alţi vecini înspăimântaţi, am aflat că cei patru oligofreni au promis să îşi ia sală de repetiţii abia atunci când vor intra în topul de la Radio Guerrilla. Eu una mi-am făcut patru sute de conturi şi i-am votat. Faceţi-vă şi voi măcar un cont şi acordaţi votul vostru formaţiei Aeroport şi detestabilei piese Simona Ionescu. N-o să vă pară rău (deşi nici bine, probabil), dar veţi salva sau măcar prelungi nişte vieţi. Rămâne de văzut ale cui.

Vă pup,

Rhetta

Hipster is the new cocalar

Babelor,

E 3:49 şi tocmai am ajuns acasă de la concertul Caribou. Pentru alea dintre voi care nu ştiu şi nu le pasă cine e Caribou, asta-i formaţia unui canadian pe care am uitat cum îl cheamă, dar cred că numele lui mic e Dan, şi cântă un fel de – aici e aici; un fel de ce? Să zicem electro, am greşi, că are tobe; să-i zicem indie, iarăşi am greşi, că are multe loopuri. Să-i zicem, deci, electro-indie, şi să vă las pe voi să căutaţi pe youtube, că eu nu mai dispun de energia necesară.

Bun. Concertul, la palatul Bragadiru. M-am uitat pe net înainte să plec, scria că o să fie nişte digeială la început, după care Caribou, după care altă digeială. Am ajuns acolo pe la ora 23, pentru că digeiala începea la zece, şi nu mă interesa. Totuşi, deşi nu mă interesa, am avut ditai partea de ea.
Deci, ora unşpe. Ajung, stau la o codiţă să intru, dau 40 de lei şi încă unul la garderobă. Lume multă, aparent bună: toată hipsterimea şi tânăra elită intelectuală a capitalei. Salut-salut, un zâmbet aruncat în stânga, o grimasă în dreapta. Intru în sală – frumoasă sală, zău, dar tot n-aş da 2,5 milioane ca să mă zgâiesc la ea de revelion – unde DJ Labă Tristă punea nişte ceva la care nu mă pricep. Ceva enervant, oricum, semi-minimalist, da’ nu pe deplin. Mă enervez eu o vreme, dau să arunc cu sticla, mă răzgândesc, că dacă nu nimeresc, păcat de bunătate de sticlă (sticla o primeai după un ritual ciudat care implica nişte jetoane pe care le cumpărai de la un bărbos). Ok, îmi zic, asta e, trebuia să suport odată şi-odată şi un set de digeială. Mai trece ceva vreme, ăla devine şi mai enervant, lumea se plictiseşte, ăla pleacă, eu mă bucur, dar nu pentru mult timp: locul lui Labă Tristă este luat de Pulă Bleagă (alias Minus, cică. Da, minus şi era). Ăla, Pulă Bleagă, ceva mai şmecher. Tot prost, da’ a băgat o piesă de mare efect a lui Jennifer Rush, The nuştiuce of Love. Ah, da: The Power of Love. Publicul, în delir, că deh, aşa suntem noi, mai înapoiaţi, mai optzecişti. Bine, Power of Love asta era un remix care suna cam ca Snap – cele mai bătrâne dintre voi poate că îşi aduc aminte de această formaţie de trist renume. Trece delirul, vine cineva şi îi zice lui minus să plece, ăla că să-l mai lase un minut, cel puţin asta reieşea din gesturile pe care făcea, şi pe care eu le urmăream căscând din sală. În fine, minus primeşte minutul cerut, în care mai produce nişte gălăgie lipsită de sens, şi în cele din urmă pleacă. Slavă Domnului, îmi zic. Pe scenă urcă Caribou, ocazie cu care descopăr că este vorba de patru indivizi: unul la bass şi voce, unul la tobe, altul la chitară şi sintetizatoare, ultimul, ăla căruia eu îi zic Dan, la voce, tobe şi sintetizatoare. Şi se pun băieţii pe cântat, şi eu descopăr că mă aflu într-o ţară de căcat, înconjurat de un public care arată ca elita de mâine, dar de fapt este tot de căcat. Which was to be expected, nu?
Pentru că ce face românul, fie el şi hipster, în faţa unei formaţii care a trecut un ocean şi patru munţi ca să îi cânte? Păi, în primul rând, începe să se foiască. Adică să meargă de colo-colo, ca o găină decapitată sau un copil de clasa întâi care vrea la veceu. Babelor, eram feţe-feţe, bănuiam că s-a băgat carne şi caşcaval la preţ redus într-unul din colţurile sălii, aşa mişunau ăia pe lângă mine. Asta ar mai fi fost cumva, dar în acelaşi timp hipsterii ăia vorbeau: că ce-au făcut ieri, că cum au venit cu tramvaiul, că cum i-a lătrat un câine, că uite ce ochelari pătraţi au, că uite cum le-a crescut părul un centimetru – în fine, aţi înţeles: numai chestii destul de neimportante încât să fie urlate fără jenă, încercând să acopere zgomotul făcut de formaţie. Atâta mitocănie n-am văzut în viaţa mea, şi trebuie să recunoaşteţi că, din moment ce locuiesc cu Veta, am văzut destulă mitocănie cât să ajungă pentru opt vieţi de om.
Mda, deci cam aşa cu vajnicii noştri hipsteri şi intelectuali şi cooleri. Care se purtau ca ultimii cocalari la ceva concert Mădălina Manole sau Temişan sau Cotabiţă. Deşi la ăia merg ţoape, nu cocalari, cred.
Plus: în faţa mea, un bărbat. Cântărea cât un vagon, dezmierda vesel o fată cât un pui de raţă, şi dansa. Unde-s ghilimelele? Aici: „dansa”. Adică se legăna de parcă sala ar fi avut tangaj, şi eu mă legănam odată cu el, ca să nu mă strivească de perete sau pardoseală. O mică paranteză: înainte să înceapă Caribou, un organizator (tot hipster, of course) a urcat pe scenă şi ne-a zis să nu ne mai stingem ţigările pe parchetul în vârstă de 300 de ani. Soluţia fiind care? Să le înghiţim? Să le stingem pe tavan? Nu, că şi ăla tot 300 de ani avea. Bine, erau vreo două scrumiere în sală, dar ajung două scrumiere la 500-700 de oameni? Asta nu-i o ghicitoare, aşa că vă zic: nu, nu ajung. Deci bineînţeles că ţigările tot pe parchet au aterizat.
Şi concertul? Concertul?, veţi întreba concentrate. Păi, concertul a fost ok. Primele piese nu m-au dat peste cap, dar de pe la mijloc chiar m-a prins, ceea ce nu este prea uşor având în vedere vârsta mea înaintată şi faptul că sonorizarea era ok, dar mai avea mult până la a fi cu adevărat bună (pentru mine, sonorizarea este bună când plec acasă surdă şi fericită). Sigur că hipsterul român, fiind cocalar la suflet, a urlat cel mai abitir când a auzit Odessa, hitul formaţiei. Dar mult mai mişto a fost Sun, care s-a lăsat cu o bătaie la tobe de vreo 15 minute şi chiar a meritat. Una peste alta, Caribou iau de la mine cam 7-7,5, iar publicul cam 1. Hai 1,5, că era plin de gagici mişto. Sau hai tot 1, că bărbaţii arătau ca proaspăt scoşi din băltoci.

Deci aşa a fost Caribou. Ar mai fi de menţionat că la intrare erau trei fete de la Marlboro deghizate în curve, sau trei curve care pretindeau că lucrează pentru Marlboro, care îţi dădeau ceva (stickuri USB, se pare) dacă te jucai cu un touchscreen. Stupid, total stupid. Şi ar mai fi de menţionat că m-am dus la concert cu autobuzul. Acolo, poporul român şi-a arătat faţa de cocalar cu vârf şi îndesat. Pe un scaun stătea un beţiv care se căcase sau nu pe el. La uşa din mijloc stătea o babă care puţea. În ţările civilizate, să zicem Germania, Anglia sau America (da, babelor, America e mai civilizată decât lădiţa noastră de gunoi), nimeni n-ar fi schiţat nici un gest: unii oameni put, asta se ştie, o fi avut băbuţa motivele ei să pută. Totuşi, o ţoapă s-a scandalizat. Mai întâi s-a luat de beţiv: „Omule, dă-te jos, ai făcut caca pe tine”. Ăla a căscat ochii, i-a belit, apoi i-a închis la loc. Nota zece pentru reacţia asta. De undeva s-a auzit o voce tinerească: „Nu, doamnă, bătrâna aia pute”. Că aşa-i românul, nu? Ştie să arate cu degetul ca nimeni altcineva. Ţoapei atât i-a trebuit: „Mamaie, dumneata puţi”. Bătrânica ce era să facă? A zis ceva de guvern şi parlamentari: „Aveţi 471 de parlamentari”, sau aşa ceva. „Cine?”, a întrebat ţoapa siderată. „Voi, românii”, a zis băbuţa. „Dumneata miroşi”, a intervenit altă ţoapă, luând atitudine civică, „n-ai o cadă şi săpun? Ar trebui să te speli”. Băbuţa n-a mai zis nimic, ce naiba era să zică? Poate că n-avea cadă şi săpun, poate că n-avea bani de aşa ceva, poate că trăia din mila oamenilor – deşi, văzând cum sunt oamenii din jurul ei, tare mă tem că nu prea le era milă de ea. Oricum, încurajaţi de mitocănia ţoapelor, şi ceilalţi pasageri au început să murmure răutăţi împotriva bătrânicei, care în cele din urmă a coborât fără să zică nimic.

Şi cam aşa cu românii, babelor. Şi cu Caribou. O formaţie mişto a venit într-o ţară de căcat, a cântat, şi a plecat. Şi bine a făcut.

Vă pup,

Rhetta

LATER EDIT: Din descrierea de pe facebook a evenimentului: „Caribou este numele cu care se striga renii in America de Nord […]”. Deduc de-aici că nord-americanii strigă renii aşa cum noi, românii, strigăm câinii şi pisicile, şi că deci renii sunt la ei un fel de animale domestice, care trăiesc într-un cotlon al casei, probabil sub masă sau pe sobă. Mare-i grădina Domnului!

S-a trezit cineva care mai bine ar fi dormit mai departe.

Babelor,

Citesc în România Liberă: „CNA vrea să elimine posturile de manele din grilele cabliştilor„. Cel mai important pasaj din articol ar fi, zic eu, următorul:

„În timpul şedinţei, membrii CNA au spus că intenţionează să remodeleze regula „must carry”, din cauză că, în prezent, cabliştii sunt obligaţi să ofere în grilele lor canale de televiziune private, în funcţie de audienţa pe care acestea o au, fapt care a făcut obligatorii la retransmisie posturi precum Mynele TV şi Taraf TV, care nu satisfac interesul superior al publicului.”

Poate că o să credeţi că aplaud intenţia CNA, pentru că probabil că intuiţi că nu am ascultat intenţionat nici o manea la viaţa mea.
Câtuşi de puţin.
Culturalizarea nu se face cu sila. Cei cărora le plac manelele sunt liberi să le asculte, şi eu sunt liberă să nu le ascult. Dacă statul vrea să cultive oamenii, să o facă prin metodele pozitive (şcoli, televiziuni, posturi de radio) pe care le are la dispoziţie – şi nu interzicând programe inculte. Dacă piaţa cere manele, să i se dea.

Părerea mea.

Vă pup,

Rhetta