Înfloresc grădinile / Și se mută-n piață

Oamenilor,

Vă mai amintiți excursia psihedelică a Vetei de la începutul anului?

Corect.

Vă mai amintiți excursia psihedelică muzicală a Vetei, de la începutul anului?

Hm.

Vă mai amintiți excursia psihedelică muzicală a Vetei, de la începutul anului, într-o grădină în care, deși nu a suflat o literă despre asta, a condus-o un iepure cu joben galben și mov? Asta, exact.

Eh, grădina lui Iordache s-a copt, pasămite, pentru că azi, de la ora 20, iese cu ea la piață. La piața Enescu, mai precis, unde de azi până duminică se întâmplă Bucharest Jazz Festival și unde o să aveți ocazia să ascultați tot felul de creații și creaturi din specia asta muzicală, după cum vă puteți convinge din program.

Asta ca să nu ziceți că am înnebunit de tot și că numai la artă și alte prostii îmi stă capul.

Acestea fiind spuse, mă întorc în boxă, la experimentele mele cu aerogel. Ăsta, despre care v-am mai povestit, este cel mai ușor material din lume, aproape transparent și excelent termoizolant. Eu sunt pe cale să-l îmbunătățesc, ca să fie perfect transparent și și mai bun termoizolant. Pentru că vara încă nu s-a terminat și nu am încredere în lucrurile bune. Așa că o să vedeți în zilele următoare prin oraș fie o babă fără jumătate de cap, fie o babă sărind de ici-colo într-o bulă transparentă. Firește, ar fi vorba despre aceeași babă, dar voi nu ați avea de unde să știți asta. Doar că tocmai v-am spus. Deci veniți la mine și aduceți-mi niște cafea rece.

Nopți albe și rugăciunea unui drac

Ha! Pun pariu c-ați pus pariu că am crăpat. Poate data viitoare.

Între timp, s-a întâmplat Noaptea Muzeelor. Din care e de reținut faptul că există sistemul de etichetare de la Muzeul Minovici, cu QR codes care îți spun nu numai totul despre obiect, ci și aventurile prin care a trecut Minovici ca să-l aducă în colecție (cum ar fi șemineul renascentist pe care practic l-a cărat după el toată viața), și sistemul de etichetare de la Muzeul Tehnic, unde chiar și cu ajutorul neprețuit al Dragonului trebuie concentrare ca să-ți dai seama ce sunt și la ce folosesc lucrurile la care te uiți. Mai e de reținut și locul nou cu cartofi prăjiți foarte buni, pui aproape decent și maniere comerciale excelente care s-a deschis pe un colț de lângă hanul lui Manuc. Ar mai fi fost expoziția de la Muzeul de Istorie, dacă n-aș fi văzut-o deja înainte.

Apoi, mai degrabă între decât timp, s-a întâmplat Noaptea Galeriilor, unde au fost câteva expoziții foarte bune, oameni parcă mai puțini decât în ultimii ani și o oroare sinistră și revoltătoare. Dar să procedăm metodic, după cum sper că v-am obișnuit atunci când nu procedăm haotic.

Expozițiile foarte bune au început la Make A Point, care cred că și-a organizat cea mai mișto chestie de când încearcă ea să make a point. Cum intrai în Postăvăria Română observai, în ordine: absența mulțimilor obișnuite (le-a trecut luciul de nou și hip și cred că tânăra intelectualitate cool e capabilă să aprecieze un demers de descentralizare culturală numai cât timp el prezintă luciul ăsta), turnul luminat și oarecum populat din spate și apoi intrarea în zona obișnuită a galeriei. Instalația din turn s-a dovedit a fi una dintre cele mai vesele experințe ale serii, cu ceea ce păreau a fi marile cărți ale culturii universale (Aristotel, Platon, Toma de Aquino, Augustin, Descartes, Kant, Smith, Locke, Lyotard, Foucault – parcă – și mulți alții) împrăștiate pe jos, în timp ce nu erau, firește, ceea ce păreau să fie. Ascensiunea pe turn mi-a permis să verific scorul și desfășurarea finalei Cupei României, Arena Națională fiind la o aruncătură de binoclu de locul în care mă clătinam în vânt, rugându-mă să fi făcut treabă conștiincioasă ăla de-a instalat scările exterioare pe turn. După cum se vede, a făcut.

Despre  expoziția din galerie nu vă povestesc decât că e deșteaptă, mișto și târziu acasă, adică aproape perfectă, chestie pentru care pot să depună mărturie și ambii Dragoni. Isprava lui Cosmin Haiaș, Sorin Oncu și a Valentinei Iancu merită din plin deplasarea până la capătul lumii și al tramvaiului 46.

Seara a continuat bine la Căminul Artei (surprinzător Teodor Moraru) și la Pop-Up pe Șelari, foarte bine la 418 și Romanian Design Week. Până s-a terminat prost. Extrem, teribil, dezgustător și revoltător de prost. Pentru că am ajuns la palatul Știrbei, unde se întâmpla Milk. Honey. Blood a lui Roman Tolici, care n-are nici o vină, fiind foarte bună.

Experiența anilor trecuți, precum și faptul că toată clădirea se cutremura, m-au făcut să cobor însă la subsol, unde avea loc ceea ce nu pot să consider ca fiind altceva decât cea mai eficientă încercare de până acum de a termina odată cu vechitura asta decrepită și incomodă. După cum știți, de vreo doi ani palatul Știrbei e parazitat de o chestie care se numește Eden, care își semnalizează, pe fațada unui monument istoric (!), prezența cu o firmă de neon roșu demnă de crâșma gării din Bolintin Vale. Asta e o chestie așa-și-așa, pentru că grădina e totuși mișto, deci, dacă vrei un loc unde să te mănânce de viu țânțarii în centrul orașului și să bei chestii nespeciale la prețuri speciale, să zicem că merge și nu face nici un rău.

Deloc același lucru se poate afirma despre ce se întâmpla vineri seară în subsol la Știrbei, chestie pe care nu știu cum s-o descriu altfel decât ca pe un rave de hipsteri drogați (există și altfel de hipsteri? Discutabil, dar nu e locul.) Vreo zece cetățeni bărboși care abia se mai țineau pe picioare se lăbărțau de ici-colo în ritmul unui zgomot cum, vă zic, rar mi-a fost să aud vreodată. Și am auzit, provocat, susținut sau suportat destule zgomote. Dacă nu le-ați auzit niciodată pe Rhetta și Veta certându-se, n-aveți cum să înțelegeți. Nici dacă nu vi s-au clătinat vreodată niște scări sub picioare din alte motive decât cele bahice nu puteți înțelege cum pulsa săraca babă de clădire, care probabil își imagina ea, pe la 1830 când a apărut pe lume, că o să cadă din cu totul alte cauze decât de cutremur antropic. Pe scurt și direct, o clădire care a rezistat la cel puțin șase cutremure serioase, trei revoluții, două războaie mondiale și un sejur pe post de muzeu comunist a ajuns un fel de Kulturhaus reloaded, sau ce naiba o mai fi la modă zilele astea printre bâțâitorii de dubstep și alte electronice furioase. Faptul că toată clădirea tremura sensibil, faptul că praf evident proaspăt de tencuială și zid era depus vizibil pe băncile dintr-o retragere a subsolului, sau ideea că un monument istoric (B-II-m-A-19860, pentru conformitate) se zguduia din toate încheieturile deja descheiate și dislocate pe alocuri (mai ales deasupra ferestrelor, ceea ce spune chestii nasoale despre starea clădirii), nu păreau să dea tresăriri nimănui.

Acum vreo patru ani din cei aproape zece de când a cumpărat (cu cele mai bune intenții, firește) palatul Știrbei – viitoarea fațadă de mall / hotel / ce dracu o mai fi, dar central să fie –, omul de afaceri Ovidiu Popescu se certa cu ceva politicieni pe tema valorificării lui, ceartă ­­garnisită cu niște acuzații de corupție. El afirma atunci că „ipocrizia şi luptele politice nu sunt o soluţie (…) pentru a restaura Palatul şi pentru a-l reda cetăţenilor.” Ceea ce e adevărat. Deocamdată, totuși, la fel de adevărat e și că singura diferență între învinuirea pe care o aducea Ovidiu Popescu ministerelor și miniștrilor care s-au ocupat de palat până recent și ceea ce face Ovidiu Popescu este faptul că el permite degradarea activă a monumentului, spre deosebire de ăilalți, care au lăsat nepăsarea și timpul să-și facă treaba, poate în speranța unui cutremur mai serios care să-i scape mai repede de povară. Fire pragmatică de afacerist, Ovidiu Popescu a sesizat, evident, că elementele naturii sunt prea lente și imprevizibile ca să te bazezi pe ele și că, dacă vrei o treabă bine făcută, e cazul s-o faci cu mâna și bașii altora.

În concluzie, sper ca Ovidiu Popescu, ceilalți administratori ai clădirii și responsabilii petrecerii de vineri seară din barul amenajat la subsol (!) să vină să inspecteze palatul Știrbei în curând. Toți deodată. Molfăind gumă și fumând țigări ale căror chiștoace le aruncă, nepăsători, prin colțuri. Poate pentru a pune la cale viitoarea lui utilizare care, cu siguranță, nu poate fi decât culturală și conformă cu legislația monumentelor istorice. Hai, să fie pe post de figuranți pe-acolo și participanții la petrecerea de vineri. Moment în care, oamenilor, sper cum am sperat la puține chestii în viața mea odioasă, că palatul Știrbei va avea inspirația să facă ceea ce încearcă toți să-l facă să facă de ceva ani, dându-ne nouă ocazia să dansăm pe niște ruine și morminte. Hai că se poate!