Dezvăluiri cutremurătoare

Rhetta,

Adresa aia de email (rcm2821@yahoo.com) a cititoarei din Posta redactiei 17 mi se pare cât se poate de concludenta. Auzi la ea, „cu multumiri anticipate”…
Aiurea, Rhetto, trezeste-te. Rahat. Dupa toate indiciile e hoasca, impostoarea aia notorie careia de vreo saptezeci de ani încoace îi curg balele dupa Petraşcul ăla din sufragerie, dupa colectia de rubine de la Charles-Antoine si dupa comoda Louis XV si care pretinde ca face parte din familie. O uzurpatoare. Voi ăştilalţii, va zic io cine e. E Răgălia Marcu, zisa Creta, o oafă peltică si foanfă de pe la Bariera Vergului, copil din flori, puită prin ’21 de o spalatoreasa pe care o calcau toti soldatii veniti acasa-n permisie sa se-mbete la coltul strazii, la cârciuma lui nea Tache Guvidu. 2/8/21 e data ei de nastere iar rcm sunt initialele, Rhetto, chiar credeai ca dobitoaca are imaginatie ?. Răgăliei lumea din cartier îi spunea creta fiindca era palida ca varul, se-mbraca numai c-o fusta rosie si mai avea si o voce pitigaiata ca scârtâitul cretei pe tabla. Cum trecea câte-o patrula-n pas de defilare pe ulita, se hlizea toata mahalaua: Fă Creto, moamă, ce corp are tac-tu… fă, tac-tu e un corp de armata, fă ! Asta-i blestema, îi scuipa si-si ridica poalele-n cap la ei: Baaa, hai thictir, thugeti vreju’, tha va ia thifilithu’ de tharantoci ce thuntethi, baaa ! Deh. Proasta a facut vreo sase clase întâi si doua clase a doua la o scoala de ambliopi dupa care a bagat-o ma-sa servitoare la Virgil Eftimescu-Plopşor, un vaduv înstarit, negustor de palarii, care avea o casa prin Mântuleasa. Plopşor asta avea doi baieti, doi gemeni, niste hahalere retardate care nici una nici doua au lasat-o pe Creta cu burta mare. Pitigaiata a simtit ca e rost de-un mic santaj si-anceput sa oracaie, sa sâsâie, ca cine-o mai ia ia de nevasta asa, ca e dezonorata, ca câr, ca mâr, asa ca negustorul i-a-nchis gura cu un teanc de bani dupa care i-a dat un sut viguros în cur si-n dezonoare. Vreo câteva luni dupa aia, Creta îsi dadea plodul la Leaganul de copii si se cara la Monte Carlo. Unde fireste ca-n doua zile a tocat toti banii la cazinou, dupa care s-a apucat sa faca trotuarul. Asta noaptea, ca ziua spala scarile la Hôtel de Paris – sa tot fie prin vara lui patrusase. Aşaaaa. Ei bine, tocmai în vara aia si tocmai acolo, la Hôtel de Paris, Rhetta, aflata în vilegiatura (nu, Rhetto ?) l-a cunoscut pe Charles-Antoine Bondry, marchiz de Guillemondière. Marchizul era deja instalat acolo, în suita Garnier de la etajul doi. Un efeb, întruchiparea dandyismului, ultra-milionar, înca becher si râvnit de toate Bourbonoaicele, Hohenzollernesele, Holsteinoaiele si Capetiencele din lume. Marchizul traia cum stie sa traiasca un marchiz: seara cazino, noaptea petreceri si ziua curse de bolizi (era un pasionat, de fapt tot la Monte-Carlo avea sa se faca farâme cu masina lui, într-un raliu prin… nu mai stiu, parca prin ’59 sau asa ceva). Bine-nteles ca Charles-Antoine al nostru s-a-ndragostit nebuneste de Rhetta, iar ce-a urmat nici nu va spun. Ce baluri a dat în cinstea Rhettei, ce fast, ce splendoare… Devenise imponderabil, parca se-nvârtea pe orbita, nu stia ce sa mai faca doar-doar i-o cuceri Rhettei inima… Blanuri, bijuterii, yachturi, deh, you get the picture. Asa i-a venit nemernicei aleia de borfet de Creta sa-si schimbe identitatea din Răgălia Marcu în Cretta R. Marks si sa pretinda ca e o verisoara si asa mai departe, vorba lui Vasile. A tot încercat sa puna mâna pe o parte din avere, culcându-se cu avocatei de duzina si mituind notari verosi, dar vacs. A naibii tenie mai iese la suprafata din când în când, la diversiune.
Rhetto, emailul ala e trimis de la o garsoniera confort III din Pantelimon. Eu zic sa mergem sa-i aratam ce arma misto e Browning-ul ala si sa-i împrastiem caracterul pe pereti. Când te-ntorci din Vama.
Pai nu ?

Poşta redacţiei 17

Babelor,

Să vedeţi şi să nu credeţi: primesc ieri un mail. „De la cine o fi?”, m-am întrebat, dat fiind că nu mai avem decât vreo şapte cititoare, iar adresa (rcm2821@yahoo.com) era inconcludentă. L-am deschis, l-am parcurs, i-am dat copy-paste. Zice aşa:

„Dragă Rhetta,

Am auzit că citeşti nu doar în ceşti de cafea, dar şi în adrese de e-mail. Zi-mi despre mine. Mai întâi despre carieră, că asta mă interesează cel mai mult deocamdată, apoi despre caracter. Cu mulţumiri anticipate, o cititoare.”

Aşa că îi zic:

Dragă cititoare,

Nu pot să citesc cariera în adresa de mail. Faptul că eşti la yahoo arată că eşti cam brambura, adică că nu ai adresă de serviciu. Cam atât pe planul ăsta. Despre tine personal pot să zic însă mult mai multe, dată fiind interesanta combinaţie de cifre:

Simţi o mare nevoie să fii plăcută şi chiar admirată de cei din jurul tău. De asemeni, tinzi să fii foarte critică cu tine însăţi. Ai o grămadă de capacităţi pe care încă nu le-ai folosit în propriul tău avantaj. Deşi ai câteva slăbiciuni, în general ştii foarte bine să le compensezi. Pe dinafară poţi părea disciplinată sau controlată, îţi faci totuşi multe griji şi eşti foarte nesigură pe dinăuntru. uneori, ai dubii serioase dacă ai luat o decizie corectă sau ai făcut lucrul potrivit. Preferi schimbarea şi varietatea, şi devii destul de uşor nesatisfăcută dacă eşti constrânsă de restrângeri şi limitaţii. Te consideri o persoană care gândeşte independent, şi nu accepţi părerile altora dacă aceştia nu oferă şi dovezi cu care să le susţină. Adeseori nu ţi se pare înţelept să te arăţi altora aşa cum eşti de fapt. Uneori eşti extrovertită, prietenoasă şi sociabilă, dar alteori eşti introvertită, speriată şi rezervată. Unele dintre aspiraţiile tale tind să fie mai curând nerealiste. Unul din scopurile tale principale în viaţă este să găseşti siguranţă.

Mda, cam aşa. Şi ca să mă întorc la carieră: sfatul meu este să îţi deschizi o fabrică de clătite şi să mi le dai mie.

Te pup,

Rhetta

Poşta redacţiei 16

Babelor,

O fată (nu dau numele) ne cere părerea. S-o ajutăm:

„Dragă Rhetta,

Am şi eu o întrebare. În ultimele zile am stat şi m-am gândit la grămada de lucruri din care este compusă viaţa mea, şi cred că am reuşit să formulez o concluzie sau un enunţ: trăim fie ca să fim fericiţi, fie ca să îi facem pe alţii fericiţi.
Cum ţi se pare? Crezi că am dreptate? Dacă vrei, poţi să pui pe blog mailul ăsta, sunt curioasă ce o să zică ceilalţi.

Cu drag,

X”

Bine, numele era altul, dar am zis că nu-l dau, aşa că am scris X. Cum eu n-am mai dormit de două zile, nu mă grăbesc să răspund la întrebare, pentru că n-o înţeleg. Dacă voi ştiţi, ziceţi.

Vă pup, şi baftă lui X, dacă are nevoie.

Rhetta

PS: Petronia şi Alexandru sunt obligaţi să răspundă. Ştiu ei de ce (dacă răspunsurile sunt corecte, ştergem cu buretele ce a fost. Dar păstrăm poza cu tabla mâzgălită, pentru orice eventualitate).

Poşta redacţiei nuştiucât, dar cred că cinşpe

Babelor,

Altă scrisoare, de la un oarecare Răzvan. Plic albastru, parfumat, scris elegant, bărbătesc pe el.
Îl deschid, găsesc o foaie de hârtie de nu-ştiu-ce fel, oricum ceva scump. Şi următoarea poezie scrisă cu stiloul:

„Visez să dansez cu tine
Mâinile mele să zăbovească câteva clipe
Pe talia ta
Apoi să alunece pe şoldurile-ţi mătăsoase
Şi să te tragă înspre mine
Gura ta moale să se apropie de a mea
Închide ochii, iubito
Închide ochii şi ascultă muzica
În care ne contopim ca doi nori
Pe cerul palid de primăvară”

Atât. Ce mi-a plăcut e că e scurtă. Ce nu mi-a plăcut, dragă Răzvan, e că îţi lipseşte cu desăvârşire imaginaţia. În primul rând, şoldurile mele nu sunt mătăsoase. Am 94 de ani. Unde ai mai văzut tu babă cu şolduri mătăsoase? Şoldurile mele seamănă, la pipăit, cu o veche canapea de piele de crocodil. Care numai mătăsoasă nu este, te asigur. Cât despre gura mea, n-am de spus decât că nu este câtuşi de puţin moale, ci aspră şi uscată. Chestia cu „ne contopim ca doi nori” mi-a plăcut, imaginea e frumuşică, dar tot nu te salvează. De fapt, nimic nu te salvează.

Nu când îmi scrii numele cu un singur T.

Adio, Răzvan.

PS: Da, e poşta redacţiei cinşpe, am verificat.

Poşta redacţiei paişpe

Babelor,

Primesc iarăşi răvaş. Îl deschid, citesc următoarele:

„Sărut mâna, doamnă Marx.

Eu sunt ursul Valerius şi vă scriu din pădurea Craiului.
Ca şi în restul ţării, şi la noi a nins, şi totul este alb şi frumos. Dar de fapt eu ar trebui să dorm acum, nu să mă uit pe geamul bârlogului. Totuşi nu pot să dorm, pentru că azi-dimineaţă foarte devreme, un grup de turişti m-a trezit. Erau cinci băieţi şi patru fete, şi mergeau prin pădure cântând tot felul de cântece. Eu mai întâi am crezut că se cântă în vis şi am dormit mai departe, dar când mi-am dat seama că nu cunosc cântecele, şi deci n-am cum să le visez, m-am trezit.
Pentru că eram nervos, am ieşit afară şi am mormăit, şi turiştii au luat-o la fugă ţipând, dar mai apoi s-a făcut linişte şi m-am culcat din nou.
Din păcate n-am mai reuşit să adorm. În mintea mea vedeam tot felul de imagini, vedeam cum ţara e în criză şi eu dorm, cum oamenii muncii nu îşi mai primesc salariile şi mor de foame şi eu dorm, cum ţara e condusă de nişte nebuni şi eu dorm, cum e important cine prezintă o emisiune pe care nu am văzut-o niciodată şi eu dorm, cum se construieşte o autostradă care nu se construieşte şi eu dorm, cum lumea vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte şi totul e o cacofonie şi eu dorm.
Vedeam toate imaginile astea, dar nu dormeam. Şi e abia 13 Februarie, deci ar mai trebui să dorm încă două săptămâni, nu să stau în faţa peşterii cu cearcăne la ochi şi să-mi fac griji.
Aşa că vă rog să-mi trimiteţi nişte somnifere dacă aveţi. Adresa este:

Ursul Valerius
Pădurea Craiului
Judeţul Bihor
România

Vă mulţumesc anticipat. Dacă n-aveţi Dumneavoastră, poate întrebaţi prin vecini, sau vreo prietenă.

Numai bine,

Valerius”

Babelor, nu-i nevoie să vă agitaţi. I-am trimis două cutii. Sper să-i ajungă pentru început.

Rhetta

Poşta Redacţiei treişpe

Babelor,

Astă-seară patinam frumos în faţa blocului, făceam opturi şi treiuri, săream Salchovuri şi Axeluri, în fine, un întreg show, când de undeva s-a iţit un tinerel.
– Sărumâna, zice.
Civilizată, mă opresc din patinat şi-l întreb ce vrea.
– Ştiţi, eu sunt jurnalist, Vlad Rădulescu mă numesc, şi aş vrea să devin colaborator la blogul Dumneavoastră.
– De ce?, zic.
– Pentru că vă citesc cu plăcere şi consider că aş putea aduce un aport important…
Aici am început să tuşesc, pentru că de fiecare dată când cineva zice „aport important” încep să tuşesc. Nu ştiu de ce. O fi o boală.
– Nu vreau să vă reţin prea mult, zice el. Poftiţi aici primul material, un interviu cu David Bowie. Dacă vă place, vă mai dau şi altele. Despre plată vorbim altă dată.
Şi a plecat, înainte să-i pot spune că despre plată nu vom vorbi niciodată, şi nici despre nimic altceva, pentru că este un cretin. Ce e fascinant este că m-am prins că este un cretin înainte să citesc interviul. Ce bine mă pricep la oameni!
Dar vedeţi şi voi:

Interviu cu David Bowie: „Muzica românească m-a influenţat enorm!”

Fiind unul dintre cei mai cunoscuţi artişti de pe planetă, David Bowie nu mai are nevoie de prezentare, aşa că trecem peste ea. Vlad Rădulescu l-a întâlnit în superbul său apartament din centrul New Yorkului, a băut o cafea cu el şi i-a pus câteva întrebări.

Vlad Rădulescu: Domnule Bowie, aţi concertat în toate colţurile lumii, dar în România, unde o grămadă de oameni vă aşteaptă cu nerăbdare, încă n-aţi ajuns. De ce?

David Bowie: Din păcate, până acum planurile turneelor nu mi-au permis…

VR: Aveţi ceva cu ţara noastră?

DB: Nu!

VR: Nu vă place din vreo anumită cauză?

DB: Nu! Pur şi simplu…

VR: „Nu”, adică nu vă place?

DB: N-am nimic contra României, doar că din păcate n-am apucat încă să ajung. Sper însă ca în următorul turneu să fie inclus şi Bucureştiul…

VR: Nu Budapesta?

DB: Budapesta?!?

VR: Da, mulţi cântăreţi confundă Bucureştiul cu Budapesta. În fine, deci doriţi să veniţi în România…

DB: Da.

VR: De ce?

DB: Păi, pentru că încă n-am fost acolo, şi am auzit că este o ţară foarte frumoasă şi că Bucureştiul este un oraş cu un farmec aparte…

VR: Da, aşa este. De la cine aţi auzit?

DB: Nu ştiu exact, lume, cunoscuţi…

VR: Cineva celebru? Mick Jagger?

DB: Nu mai ţin minte…

VR: În fine. Domnule Bowie, ce părere aveţi despre muzica românească?

DB: Muzica românească?

VR: Da, muzica românească. Nu aţi ascultat muzică românească?

DB: Din câte ştiu, nu…

VR: Iris? Holograf? Cargo?

DB: Nu, nu cred…

VR: Nici măcar manele?

DB: …

VR: Nici măcar întâmplător?

DB: Posibil, dar…

VR: Deci nu vă place?

DB: Regret, nu cred că am ascultat până acum în mod conştient muzică românească, şi deci nu ştiu dacă pot să mă pronunţ…

VR: Nici Enescu? George Enescu? Marele compozitor?

DB: Nu cred…

VR: Ciprian Porumbescu? Rapsodia Română?

DB: Hm, nu, nu îmi amintesc să fi…

VR: A! Dar Dragostea din tei? O-Zone? „Alo, salut, sunt eu, un haiduc”, „ma-ia-hi, ma-ia-hu”, „Vrei sa pleci, dar nu mă nu mă iei, ma-ia-hi, ma-ia-hu”?

DB: Da, da, cunosc piesa!

VR: Genială, nu?

DB: Pentru o piesă pop, da, are tot ce-i trebuie…

VR: Da, genială. Ăsta-i geniul românesc, domne, asta e… „ma-ia-hi, ma-ia-hu”… Bine, vă mulţumesc mult pentru interviul acordat, dar acum trebuie să plec, mă întâlnesc cu mătuşa unui prieten care are să-mi dea nişte medicamente pentru soră-sa, adică pentru mama prietenului meu, Doru îl cheamă, e student la litere, dar îl ştiu de mult, am fost colegi în generală. Oricum, mersi mult şi la revedere. Dacă veniţi în România, să mă căutaţi, ştiu un bar extraordinar pe Ferdinand… Vă pup, pa, la revedere!

Poşta Redacţiei doişpe

Babelor,

Primesc iarăşi o scrisoare. Zice aşa:

„Stimată Doamnă Rhetta Marx,

Mă numesc Anişoara Sterian, sunt din Galaţi şi am 24 de ani. Vă scriu cu rugămintea să mă ajutaţi într-o problemă foarte gravă pe care o am cu soţul meu Mihai, şi anume că el obişnuieşte să mă bată când vine acasă beat, adică aproape în fiecare joi. Joia el merge cu prietenii la un bar şi bea până târziu şi vine acasă pe la ora doisprezece noaptea foarte băut. Eu ştiu că el o să mă bată şi de obicei mă prefac că dorm, dar el intră în dormitor şi ţipă la mine fără nici un motiv, după care mă trage de păr şi mă dă jos din pat şi începe să îmi dea cu pumnul. Mai întâi îmi dă peste faţă, apoi când eu ţip că să mă lase începe să îmi dea pumni în burtă şi mă bate până rămân fără suflare. Eu ştiu că ar trebui să-l las şi de câteva ori am plecat la mama, dar el vine mereu după mine a doua zi şi plânge la uşă şi spune că îi pare rău şi că nu poate trăi fără mine şi că să mă întorc la el că mă iubeşte şi nu o să mă mai bată. Şi eu ştiu că chiar îi pare rău, şi problema este că şi eu îl iubesc foarte mult şi viaţa este mai frumoasă alături de el, pentru că este un bărbat bun şi muncitor în afară de atunci când mă bate. Şi nu mai ştiu ce să fac, pentru că nu pot să-l părăsesc, dar nici nu mai suport să fiu bătută în fiecare joi, şi de aceea vă rog pe Dumneavoastră să-mi daţi un sfat şi să-mi spuneţi ce să fac ca să ies din situaţia asta. Sper foarte mult că mă puteţi ajuta.

Cu stimă,

Anişoara Sterian”

Într-adevăr, problema doamnei Sterian este gravă. Gravă, dar remediabilă. Pentru că, babelor, bărbaţii sunt, ca şi femeile, nimic mai mult decât nişte animale. Şi cum se procedează cu un animal care se comportă greşit? Este condiţionat. La fel trebuie procedat şi cu domnul Sterian.

Aşadar, dragă Anişoara, ascultă aici: faci rost de un băiat cu mai mulţi muşchi decât soţul tău şi îl ascunzi într-o joi în şifonierul din dormitor. Când Mihai vine beat acasă şi ridică mâna să te bată, băiatul cu muşchi iese din dulap şi-l pocneşte pe Mihai în moalele capului. După care îl trânteşte pe jos şi-i dă câteva şuturi în burtă. Apoi pleacă fără să zică nici un cuvânt. Repeţi schema timp de trei săptămâni, sau mai mult, dacă este nevoie, până Mihai învaţă că de fiecare dată când ridică mâna la tine, ia bătaie. După care îi va intra în reflex să nu te mai bată. O rezolvare simplă, curată, ştiinţifică. Poate fi aplicată şi de alţii, nu vreau s-o patentez. Drept mulţumire, trimite-mi vreo şaişpe clătite.

Te pup,

Rhetta

Poşta redacţiei unşpe

Babelor,

Mă duc la cutie să văd dacă am primit deja felicitările de Crăciun. Găsesc patru: una de la Maggie Thatcher (scrie: „babo, ai grijă de tine. Mai ţii minte războiul din Malvine? Ehei…”), alta de la Ministrul Turismului din Barbados („iubită doamnă Marx, vă mulţumim pentru reclama pe care ne-aţi făcut-o, şi în urma căreia am avut deja opt turişti români care au cerut aici azil politic. Vă pup foarte călduros şi vă mai aşteptăm pe la noi. Al Dumneavoastră…”), a treia de la dealerul Chevrolet („stimată clientă, vă urăm un Crăciun fericit. În Aprilie apare noul Suburban, ceva mai mare, ceva mai negru, ceva mai puternic decât cel vechi. Să vă trecem pe listă?”), şi pe a patra nu mai apuc s-o deschid, că a venit liftul. Urc, intru în apartament, le pun pe celelalte trei pe masă, îmi fac o cafea, îmi aprind o ţigară, deschid al patrulea plic. Un plic roşu cu trei steluţe verzi într-un colţ. La expeditor, un nume cunoscut: Paris Hilton. Spre mirarea mea, înăuntru este o scrisoare. Citesc:

„Dragă doamnă Marx,

Vă deranjez într-o problemă delicată pentru că am auzit că sunteţi cea mai inteligentă persoană din România. Mi-a zis ginecoloaga mea, doamna Cornelia Cernat, care a plecat din Arad acum 24 de ani şi are un cabinet în Beverly Hills. Dar ce cabinet!!! În fine, eram la ea, stăteam pe scaun cu picioarele desfăcute şi i-am zis că aş vrea să merg în România la anul, să adopt nişte căţei, că am văzut că sunt unii adorabili pe-acolo. Şi am întrebat-o dacă ar mai fi ceva de văzut, cum sunt bărbaţii, cum sunt femeile, dacă ştie vreun restaurant bun, i-am mai zis că ştiu că Bucureştiul este un oraş superb, din câte am înţeles din cărţile lui Mircea Eliade, şi că aş vrea să-l văd, mai ales zona Buzeşti-Griviţa-Matache. Şi ea mi-a zis să vorbesc cu Dumneavoastră, că vă pricepeţi atât la Bucureşti cât şi la bărbaţi, femei şi câini. Şi vroiam să vă întreb dacă aţi fi dispusă să fiţi ghidul meu cât stau în Bucureşti. Bineînţeles că vă voi plăti regeşte. Vin în ianuarie sau februarie.

Un Crăciun fericit şi un an nou plin de bucurii,

Paris Hilton”

Răspund:

Dragă Paris,

Te aştept cu drag. Am urmărit aventurile tale cu multă plăcere, şi abia aştept să-ţi arăt frumuseţile patriei mele. Sau măcar locurile cele mai interesante, că frumos nu-i mai nimic pe la noi, după cum poate ştii deja. Deci vei vedea următoarele lucruri:

– Castelul lui Dracula (sau un alt castel despre care îţi voi spune că este al lui Dracula. Nici o grijă, toate arată la fel);
– Casa Poporului, ca să ne râdem;
– Fantoma Comunismului (dacă vii la începutul lui Ianuarie, s-ar putea să fie încă beată după revelion. Cu atât mai bine!);
– Castelul Peleş (acolo sunt duşi străinii, nu ştiu de ce);
– Delta Dunării (pelicani, babiţe, lebede, păsări în general);
– Sarmale, vinete, alte preparate culinare specifice;
– Câini vagabonzi (îi recunoşti după bocceluţa pe care o au prinsă în coadă);
– Penisul lui Mihai Dănceanu (o să vezi de ce);
– şi, last but not least, pe Elena Băsescu, viitoarea cea mai bună prietenă a ta, care abia aşteaptă să te cunoască.

Zi-mi când vii, să fac ceva de mâncare şi să-ţi pregătesc patul. Dacă Veta nu se-ntoarce până atunci, dormi în camera ei. Dacă se întoarce nu-i nimic, canapeaua din living se poate transforma în pat.

Te pup şi îţi urez un Crăciun fericit,

Rhetta

Poşta Redacţiei zece

Babelor,

Primesc un mail. Îl citesc, îl pun pe blog:

„Rhetto,

Salut din nou. Eu sunt Doina, mi-ai publicat odată o poezie pe blogul tău şi ai zis că nu ţi-a plăcut prea tare. Vezi dacă asta-ţi place mai mult. Dacă vrei, poţi s-o publici şi pe ea.

Doina”

Aşa e, într-adevăr am mai primit o poezie de la Doina, o găsiţi aici.

Şi aici e asta nouă:

„Oglindeam priviri
Eram prea obosită
Şi ziceam
Bine, uitaţi-vă la mine,
Gândiţi-vă gândurile
Otrăvitoare,
Băieţi!
Picioare, ţâţe, cur,
Alegeţi ce vreţi
Jucaţi-vă cu ele
Nu-mi pasă. Nu-mi pasă.
Doar vă rog
Să nu le priviţi prea tare
Totuşi doare.”

Mda, ce să zic. Doina, în primul rând, noi nu avem o revistă literară, noi avem un blog. De fapt, nu publicăm poezii. Nu ne mai trimite!
Iar în al doilea rând, ţi-am mai zis odată că nu mă pricep. Dacă înţeleg bine, te plângi de privirile bărbaţilor; ei bine, nu-ţi fă griji, vor trece mai devreme sau mai târziu, şi atunci o să tânjeşti după ele, o să te rogi să se uite cineva la tine, dar degeaba.
Mai bine de-atât nu ştiu ce să-ţi spun. Văd că are nişte rime, ceea ce e bine. Ar putea fi mai multe. Uite, aici e un dicţionar de rime, poate te ajută. Dacă vrei comentarii mai inteligente decât ăsta, fă-ţi cont pe poezie.ro şi pune-ţi acolo poeziile. N-o să primeşti comentarii mai inteligente, ce-i drept, dar o să primeşti comentarii mai complexe, din care n-o să înţelegi absolut nimic. Dacă eşti proastă, s-ar putea să ţi se pară totuşi inteligente. Vezi şi tu.

Rhetta

Poşta Redacţiei nouă

Babelor,

DulceDeea ne întreabă:

„Voi sunteţi de-adevăratelea sau de-a ficţiunelea? Chiar dacă sunteţi adevărate sunteţi de scriitura savuroasă a unui roman cu umor şi inteligenţă sclipitoare.

Şi… chiar dacă sunteţi ficţiune (v-aţi luat, ţi-ai luat adică acest chip de duet care reinventează bătrâneţea ca pe o joacă şi face din ea când hazul şi răsfăţul de copil, când, hihihihi, hihihihiiiiiiiiii… un teritoriu al seducţiei senzuale prin ironie, non-conformism, complicitate fină), chiar dacă este un personaj de cuplu, sunteţi adevărate. Autentice.

Am aruncat şi ieri privirea pe la voi prin conac şi pe moşie. Dacă eram bărbat mă îndrăgosteam de voi. Da, da! Ati auzit bine. De voi. Şi chiar nu ar fi contat vârsta voastră. Pentru că aveţi darul acela (ca personaje? ca oameni reali? numai voi şi Dumnezeu ştiţi, hihihihi, hihihihihiiiiiiiiiiii…) aveţi darul să faceţi mintea să freamete. Îi daţi senzaţii voluptuoase. Sunteţi leşinătoare, ce mai!”

Eu răspund:

DulceDeea, mersi pentru complimente. Îţi dai seama că ne bucurăm ca nişte zgripţuroaice bătrâne ce suntem, chiar am încins o horă, Hora Bucuriei, eu şi Veta. Ea stă pe fotoliu, eu pe canapea, şi ne prefacem că ne învârtim. Uiiiiii!!!!! Vâjjjjjjj!!!!!

Te asigur că poţi să te îndrăgosteşti de noi şi fiind femeie, nu avem prejudecăţi din astea. Cu cât mai multă lume e îndrăgostită de noi, indiferent de sex (al lumii, nu al nostru), cu atât mai bine! Mai ales că o să am nevoie de semnături când o să candidez pentru postul de regină a României.

Iar referitor la întrebarea ta introductivă, gândeşte-te şi tu: piticul milionar cu nume de femeie care s-a însurat cu o fată care i-ar putea fi nepoată şi care îi suge, scuzaţi de expresie dar aşa se zice, pula prin gaura cheii e adevărat?
Este!
Dar oierul care are o echipă de fotbal, trăieşte într-o casă aurită pe dinăuntru şi a ajuns în parlamentul European e adevărat?
Este!
Şi stai puţin, că mai am: fata de preşedinte care nu poate să leagă două cuvinte şi e leit Paris Hilton şi a ajuns şi ea în parlamentul European e adevărată?
Îţi răspund tot eu: este!
Şi tot n-am terminat: prim-ministrul cu faţă de porc, şapte case şi-o mătuşă legendară este adevărat?
Este!
Cum tot adevărat este şi poetul cu faţă şi mai de porc decât prim-ministrul de mai sus, şi cu caracter corespunzător, care l-a iubit din inimă pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu (fost secretar general al Partidului Comunist Român), şi care actualmente este membru al senatului României şi preşedinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă şi Mijloace de Informare în Masă!

Ei, DulceDeea, şi dacă toţi aceşti oameni sunt adevăraţi, există şi vor exista în continuare, fără ca cineva să se îndoiască asta, fără ca cuiva să i se pară incredibil, atunci poţi să te miri că două babe bine-intenţionate şi-au deschis un blog pe care se miră de lumea care le înconjoară?

Nu poţi!

Te pup!

Rhetta!