Campionatul european de jonglat cu castane fierbinți la ceas de noaptea minții

Băi oamenilor,

Se mai distrează careva zilele astea urmărind cursa de 500 m dezavuare-Sorin-Lavric? Eu lucrez la un clasament complex, cu puncte pentru viteza de reacție, ton siderat, impresie artistică la tumbe logice, credibilitate și mocirlășenie totală, clasament care s-a transformat repede în drinking game, și rezultatele promit să se vadă la știri. (Nu, nu eu am intrat cu mașina în Arcul de Triumf, dar doar pentru simplul motiv că n-am permis).

Deocamdată, conduce Uniunea Scriitorilor. Nu pentru punctaj direct, ci pentru dezvăluirea colaterală că Uniunea Scriitorilor habar n-are ce publică membrii ei, și pe cine primește în sânu-i cam prea hămesit de sinecuri.

Da´ eu mi-am făcut popocornul pentru Liiceanu și grețosul, insuportabil de dezgustătorul, revoltător de lingăul blurb pentru cartea de eseuri a personajului. Așa-i când iei recenzia din teancul gata scris din amestecuri interșanjabile de clișee zornăitoare și pui doar numele pe ea. Uneori, se cam întoarce să te muște de cur.

Hai că ne-om distra cu ăștia în următorii patru ani de tare mi-e că o să-ncepem să vorbim poloneză la proteste.

Covidu’ meu e intelectual, sau despre standarde duble

Înainte să facă cineva mișto de mine că mi-am antropomorfizat Covidu’, vă anunț că e musai să antropomorfizezi / demonizezi ceva ca să-l poți urî eficient, și vă dau drept exemplu toate religiile inventate vreodată. Bașca și toate halucinațiile. Mă rog, o diagramă Venn cu suprapunere de 50%, ar spune cinicii și ar avea dreptate.

Dar nu despre asta-i vorba. E o parafrază la „my abortion is moral”, chestie despre care dacă nu știți că definește poziția morală a 90% din republicanii din SUA, considerați-vă fericiți. Și încă și mai fericiți că nu suntem în situația de a măsura la noi, că în buna tradiție a procentelor sovietice am rupe cântarul.

Acum, la subiect. Care este o mirare.

Eu n-am nimic cu cei care au ceva cu pelerinajul la Sf. Parascheva de anul ăsta. Dimpotrivă, sunt în tabăra celor mai vehemenți dintre ei, și mi se pare o concesie criminală faptul că li s-a dat voie să-l organizeze chiar și-așa. Știu, știu, nu se pune nimeni de tot cu Danielul, că chiar nu-ți permiți să faci asta în România anului 2020. Nu-i ca și cum am fi stat secular sau ceva, ptiu, blasfemie.

Doar mă mir, trecând zilnic pe lângă ASE acum, la începutul anului universitar: Covidu’ care se ia la moaște e mai de neam prost decât ăla care se ia la coadă cu sutele la intrarea în facultate, pentru înmatriculare, sau cum? E Covidu’ cu studii superioare mai politicos decât ăla cu cruci și aghiazmă? Toți au mască. La amigdale. La 1 metru unii de alții, grupați câte minim 2-3.

În condițiile în care aud despre copii de școală primară care refuză să-și dea masca jos chiar și în pauză ca să mănânce, afară, în curtea școlii, la 3 metri toți de toți și proaspăt spălați și dezinfectați pe mâini… Viitorul nu mi se pare mâine, ci poimâine. Rămâne întrebarea cum sărim direct la el, și reproșul față de Bad Dragon că se tot trage pe cur cu mașina aia a timpului de, iată, mai bine de 10 ani.

Pește, pesto și parfum. Sau Covidu’ la așternut la ceas de seară.

Pe scurt, e nașpa și când nu e rău.

29 de zile între primul pozitiv și în sfârșit negativ. 29 de zile în casă, chestie care în orice alte circumstanțe m-ar fi bucurat cu spume de șampanie. Doar că scoicile merg cu șampanie, meduzele nu prea.

29 de zile cu 3 telefoane de la DSP: unul, dacă știu că sunt pozitivă. Da, merci, știam. Testul pe care mi l-am făcut din banii de plătit întreținerea mi-a spus asta cu vreo 24 de ore înainte să mă sunați voi, să mă informați cu delicatețea cu care face piruete un tanc sovietic într-un răzor de viorele.  Mulțumim, la revedere. Stați oleacă bre, să vă spun cu cine sunt izolată, de când, să vă întreb până când, să vă întreb când sun la 112 dacă e groasă, să vă zic că am termometru și oximetru și lumânare. Nu cu noi, noi suntem de la departamentul de rezultate. Bun. Departament de înjurături aveți?

Al doilea, peste o săptămână. Cum mă simt. Ca toți dracii, merci. Că nu-i așa că stau în casă de-atunci? Ba da, ba chiar se fac două săptămâni. Contacte. Păi bine, madam, asta e întrebare de pus la o săptămână de la rezultat? Faceți-mi legătura la departamentul de înjurături, vă rog. (L-au sunat pe unul singur, când mai avea de stat în casă 3 zile din cele 14 pe care le-a câștigat pentru că lucrăm împreună.)

Că să vin la spital la evaluare, cu ambulanța. Flash forward cu mine peste 10 ani, mumificată pe o bancă din colțul sălii de așteptare a cine știe cărui spital bucureștean. Și, cumva, în ciuda mumificării, încă citindu-mi-se pe chip satisfacția de a fi avut dreptate să urăsc spitalele, exact atât de profund irațional și semi-rațional pe alocuri cum o fac. Mnu, merci. Dacă mă întrebați săptămâna trecută, nu vă puteam refuza. Nu, serios nu puteam.

A doua zi dimineața, la ora 7:32, telefon de la Ambulanță. Că au primit cerere să vină după mine. Doamnă, nu știu de unde, dar dacă nu era parafată „Sf. Petru” io nu merg nicăieri, și lăsați-mă să dorm. Nu sunați, ies eu dacă e nevoie. Am și oximetru! (I-am auzit impresionarea prin telefon la faza asta. Sau poate a râgâit. Greu de spus.)

Trec 14 zile. Regulamentar, pot să ies din casă și să mă fâlfâi pe unde și cu cine vreau eu. Așa că ies din casă până la Sanador și mai fac un test. Nu singură, nuuuuu, că am târât și un nevinovat cu mine în toată povestea asta, și are și ăsta conștiință, că ne-a stricat aceeași educație. (Mna, de fapt am târât doi. Unul a suferit de Covid și el, celălalt a suferit de Covidu’ meu.) El negativ, io pozitivă. Futu-i. Dimineață la 6 văzusem răsăritul pe malul Argeșului cu speranța că miroase a libertate. Mirosea a interludiu. Bine.

Dilema cea mai mare a perioadei nu a fost când și dacă sunăm ambulanța, ci de câte ori sunăm DSP-ul să întrebăm ce draci facem cu încă un pozitiv. Io încă două săptămâni nu mai pot. Deja era alt anotimp când am ieșit din casă. Trec stoluri de păsări pe lângă mine, hibernează urși în camera cu acvariul, se formează stalactite. Răspunsul ni-l dăm pe cale empirică, ca orice babă care se respectă: de 12 ori a câte 5 minute 21 secunde. Atât sună până se închide de la ei. Ok, poate că totuși nu exagera lumea cu cât de greu se dă de ei. Peracle se uită la mine triumfător, a câștigat un pariu dureros la faza asta. O să-mi lipsească haina aia de blană.

Peste încă o săptămână, în sfârșit negativ. O chirie întreagă de teste mai târziu, un buchet de flori, zeci de apeluri video, patru plimbări târzii pe strada pustie (ca să nu se sperie pisicile cartierului de masca și mănușile mele), câțiva km de mesaje, o plută întreagă de sticle de Cola Zero, zece pizze, 3 burgeri, un hectar de ciocolată și gogoși, eforturile de ținut viața normală din partea a 6 oameni și de ținut baba hrănită și medicată din partea a încă vreo 6 – mai târziu, în sfârșit gata. Înapoi la urlat la oameni să poarte dracului masca bine și să stea naibii la 2 metri de mine, așa cum mi-am dorit să fac, de fapt, dintotdeauna. Cu mult înainte să am și motive. Surse de încredere insistă că asta urlam și-n cărucior, babă proaspăt apărută pe lume fiind.

Ah, titlul? Ordinea în care au dispărut mirosurile. După 8 zile de nici o diferență între pastele cu pesto și o furculiță plină cu râme sărate, am început să mă pot apăra din nou de farsele culinare ale lui Peracle. Încet, să nu mi se urce la cap ce babă plină de gust sunt, așa cum mi s-a urcat singurul pahar mic de bere pe care l-am băut în toată luna asta afurisită.

Primim întrebări la poșta redacției.

Zgomotul și furia, ediția Covid-19

Oamenilor,

Ok. În termeni deloc hiperbolici, treaba e groasă și maronie, și are toate șansele să capete și nuanțe sângerii din ce în ce mai puternice. Atmosfera momentului e ca momentele alea prețioase din copilărie dintre îmbrâncirea unei vaze și pulverizarea ei pe podea, în care înțelegi ceea ce mai târziu vei consuma râuri de cerneală și saci întregi de aer discutând ca fiind „experiența subiectivă a timpului” prin tot felul de seminare de filosofie, fie ele în mediu academic, fie în mediu bahic-informal. Momentul dintre plici și poc, dacă vreți.

E nasol, și suntem cu toții conștienți că va deveni mai nasol. Cu toții care nu suntem suficient de imbecili încât să mințim la spital sau să sărim geamul din carantină, să zburăm doldora de virus sau să ne lăudăm curajul de a ne vedea de viață cu o candoare pe care doar cretinismul nederanjat de realitate vreme de decenii o poate oferi.

Nasol și teamă perfect justificată. Poate chiar și puțină paranoia.

Și multă, multă neputință. Care trebuie să se ducă undeva, toți știm asta, până și cucuveaua Peracle care face ture de aprovizionare pentru vecinii din cartier. (Nu săriți, e educată. Nu cară mai mult de 2 conserve de un fel / săptămână / cap de locuitor. Hârtie igienică nu mai cară deloc, și nici paste, și cumva am senzația bizară că există un motiv comun pentru ambele.)

Pentru că nu suntem toți cucuveaua Peracle, care m-a anunțat cu un zâmbet insidios că s-a apucat deja să sufere de vina supraviețuitorului (așa e ea, prevăzătoare) nu prea avem mare lucru de făcut în afară de stat cuminți și suferit de infodemie.

Ceea ce multă lume știe să vâneze în legătură cu infodemia, fake news, e greu de contracarat, dar nu imposibil. Oricine are simț critic, abilitate de documentare, disponibilitate de a face efortul constant de fact checking și de a repeta de 100 de ori pe zi „stai să vedem ce alte informații mai apar în legătură cu chestia asta” poate să o facă. Da, toți cei 5 din 100 de oameni.

Nu asta-i problema mea ca babă claustrată asaltată cu mesaje informative din toate părțile. Asta îmi ia câteva minute de documentare, sau cele câteva secunde care îmi trebuie să scriu „bă, nu te reproduce!”, în funcție de cât de ridicol e falsul.

Nu, problema mea ca babă claustrată nu sunt nici zecile de mesaje de „teach me, master!” pe care le primesc zilnic, și care nu au rostul de a-mi aminti cu răutate nenecesară că nu mi-am terminat doctoratul, așa cum încă credeam până pe la șasea victimă, ci pe cel de a mă implora să dau lecții de introvertire fericită. Ce draci să vă zic? Fiți ca mine în toate cele și o să fie bine. (Mai puțin dacă am reușit să capăt virusul de pe undeva, pentru că până și eu am nevoie de mâncare, și nu-mi rup din banii de vin ca să fac stocuri cu care să hrănesc dupa aia Africa. În cazul ăla, nu mai fiți ca mine, că iaca nu are nici un rost.) Altfel, nu pot să vă învăț în câteva zile decenii întregi de mizantropie violentă și fundamentală. Ar trebui, vorba clișeelor hollywood-iene, să vă dezmembrez și să vă asamblez la loc, ceea ce n-am nici un chef să fac. Plus că sigur mi-ar rămâne șuruburi după montaj și cucuveaua Peracle are și ea o limită la mâncat șuruburi. (15)

Care este, atunci, problema mea de babă claustrată, dat fiind că nu-mi bat capul cu idioți și cu extrovertiți?

Ceva mai insidios decât fake news, dar la care sunt mai sensibilă pentru că tinde să afecteze oameni a căror inteligență o respect: furia. Oameni la care țin și pe care îi respect par să se concentreze pe alimentat constant o furie care poate duce într-un singur loc: la urlat nediferențiat, încontinuu, la tot Universul.

Înțeleg că e exorcizare de neputință. Înțeleg și că e în mod onest cauzată de realități inacceptabil de cretine, de corupte, de șmenare, de neglijente, de incapabile, de exasperante. Izolați cu toții în case, în fața calculatoarelor fie că ne vedem de treburi sau de Netflix, vin peste noi zeci de știri care te fac să vrei să urli de pe o stâncă la Lună, urmate de alte zeci de comentarii și postări care fix asta fac. Ne băgăm în spirale de indignare și furie cu bucuria de a fi găsit ceva care să ne facă să ne simțim mai puțin neputincioși. Fie că ne dăm seama sau nu, information overload ne înghite într-un urlet de furie generalizată și ne scuipă pe partea aialtă, s-o luăm de la capăt.

Știm cu toții genul ăsta de oameni. Îi avem în jur, și nu sunt idioți. De idioți se scapă repede. De oamenii inteligenți furioși tot timpul nu vrei să scapi, pentru că-ți sunt prieteni, rude, colegi, oameni cu care ai putea discuta o carte, un film sau un concert. Și aceiași oameni îți tot trimit informații care, sigur, luate separat sunt la fel de indignante toate:

Că fugă din carantină. Aaargh!

Că nu sunt teste (și apoi că sunt teste, dar unele sunt contra cost. Și apoi că vin din Coreea de Sud, dar sigur nu o să ajungă unde trebuie, pentru că trăim în România.) Aaaaaarhghhg!

Că la Suceava pute ceva. Aaarhhrg!

Că nu se mai fac raportări în timp real. Aaaaaahrgh!

Că nu se mai dau detalii. Aaaarhg!

Că DSP nu face cât trebuie. Aaaaarhg!

Că n-avem ventilatoare. Aaaaarhg! (Mândruță, ești idiot.)

Că n-avem, că nu facem, că când facem furăm sau facem prost, că ni se ascund chestii, că ni se spun chestii, că se închid chestii, că nu se închid chestii, că făină și drojdie și hârtie igienică, că vaccinuri, că uite ce informații vin sub acoperire din sistem, că vine peste noi tăvălugul și noi stăm cuminți în calea lui și oricum nu avem nici o șansă pentru că sistemul medical și corupția și politicienii și medicii și populația analfabetă funcțional saaaaaarhghghhghejgheaaah!

Ne dizolvăm într-un urlet de furie absolut justificată care nu ajută la nimic. Mă uit la oameni, și văd că din mulți o să rămână în curând doar un „Aaaarhgghghgh!” urlat spre Univers și o grămăjoară de cele mai bune intenții.

Din nou, toate lucrurile astea sunt perfect adevărate. Fiecare dintre ele. Toate laolaltă deodată, însă, egal Information Fatigue. (Partea de syndrome încă se dezbate.) Cert e că, de la un punct încolo, să urli despre toate și la toate devine egal cu apatia, bonus anxietate și burnout. Niciodată n-am avut încredere în oamenii permanent, da’ permanent furioși. Și, oricât de tentant e ca exorcizare și ca paleativ pentru neputință, nu mi se pare deloc mai eficient, în schema mare a lucrurilor, decât să explodeze Vezuviul sub noi în timp ce ne uităm la videoclipuri amuzante cu pisici.

Moment în care vă las și mă duc să frec niște clanțe cu spirt. Ceea ce aș vrea eu tare mult să fie o metaforă obscenă.

#persist

Pentru că tot am vreo 3 miliarde de lucruri de făcut și e musai să procrastinez și pentru că a deschis Petronia borcanul (da, mă, Pandora avea un borcan, nu o cutie), zic că a venit momentul să revin și eu în spațiul marxist și să dau cu opinia de doi sesterți.

Treaba e așa: mă sui eu într-o dimineață pe motocicletă, cam singura plăcere timp de o lună, dacă plăcere e să te înghesui în traficul bucureștean dimineața pe la 7 când își citește bezmeticul corporatist la semafor ultimele mesaje de pe Tinder uitând să mai plece când se face verde, și mă duceam să mă umplu de praf și vaselină pe sub turbinele mele. Nu ies bine în trafic că văd în oglindă pe unul care face nervos slalom printre mașinile care nu se duceau nicăieri într-o coadă de vreo 2 kilometri. Trece la limita înțelegerii amiabile pe lângă una care se machia din mers în oglinda parasolarului, apoi îl forțează pe altul să pună o frână bruscă de era să-i sară telefonul din mână și ajunge, pentru că mă oprisem prevăzător, în fața mea. Și, ce să vezi? La volan un tip la 35-40 de ani, barbă îngrijită, tricou și blugi smart-casual. Iar pe curul mașinii ditamai abțibildul cu #rezist. Și rămâne acolo, încremenit în trafic, cam cât am ascultat eu Song For The Dead și The Sky is Fallin’. 

Acum, prima intenție a fost să las motorul pe cric, să-i dezlipesc abțibildul și să mă duc la geam să-i zic că nu-l merită, că tot nu mă duceam nicăieri între timp. Da’ muzica era mișto în căști și am tras repede concluzia că mai degrabă stau la mine în cap și meditez la situație.

Chestia e că nu am avut niciodată încredere în adunări mari de oameni, oricât de nobilă e cauza care-i adună. Și nu pentru că cauza, ci pentru că oameni. Dacă îi iei la întâmplare pe 5 dintr-o mulțime d-asta și-i pui într-o ședință de bloc în care se hotărăște dacă să se schimbe butoanele la lift, o să se păruiască în 5 minute mai ceva ca pensionarii de la Obregia în ziua în care s-ar hotărî tot personalul să facă grevă. Oamenii ăștia par un grup unitar doar pentru că pot să „muie altcineva” pentru un timp determinat. Altfel, sunt la fel de diferiți între ei ca oricare alți oameni luați aleator de pe stradă. A proiecta ceva coerență și a avea așteptări pe termen lung de la ei ca grup este și obositor, și contraproductiv.

Așa că atunci când s-a făcut de Six Shooter am trecut pe lângă tembel și l-am lăsat cu visurile lui rezist-revoluționare și cu supărarea lui că Românica se duce de râpă pentru că sunt prea mulți proști și nesimțiți.

Ce vreau să zic, dacă vreau să zic ceva, e că nu contează dacă IQul Vioricăi sare la 324 peste noapte și deschide ședințele Biroului Central PSD cu pasaje din Paradise Lost, nici dacă Iohannis părăsește brusc categoria mobilelor atâta timp cât nu se duce fiecare din noi la serviciu să-și facă, dracului, cum trebuie treaba acolo și nu încetăm să mai invadăm spațiul personal al celuilalt intrând cu mașina la limită în fața lui, vorbind prea mult sau luând decizii în locul altuia (cum ar fi atunci când stai cu ochii în telefon la semafor și decizi în locul altuia că e ok să întârzie acolo unde se duce).

Altfel spus, atâta timp cât #persist, degeaba #rezist.

Motive de ieșit vara din casă când abia ai înviat din morți

Oamenilor,

Poate ați reținut din prima mea postare articulată din E.P.M (Era Petronia Marcs, explic când avem timp) că m-am trezit la viață puțin mai devreme decât anticipam. Și poate vă întrebați, totuși, ce anticipam, de ce și când. Foarte bine. Dar asta este o sumă de alte povești cărora nu le-a venit timpul încă. Ca dispariția corupției sau a sexismului, dacă vreți.

Următoarea întrebare coerentă ar fi ce anume m-a trezit.

Păi la asta pot să răspund. Unu, că nu dormeam. Doi, m-a trezit comentariul lui Mi Argo. Urăsc să-mi datorez trezirea de troll de basm cuiva despre care am amintirea că ne ciondăneam amical și făceam ping-pong cu răutăcisme pe-aici acum trei ani, dar asta e situația. Amazonul arde, poftim, dacă vreți ceva la fel de greșit în ansamblul Universului. (Mi Argo, trimit o sticlă de vin vechi de 3 ani pentru iertare, da’ înmulțește și tu cheful de trezire al oricărei babe cu dimineți în valoare de 3 ani și o să înțelegi.)

Dar nu-i exclusiv vina lui Mi Argo (bine, bine, două sticle!). O perturbare în Forță (faimoasa constantă a lui Nosferatu: forța atracției criptei crește proporțional cu coeficientul de greață sartriană) exista deja. Poate vă întrebați, ca și mine, care anume din evenimentele din ultimii trei ani a provocat-o. Candidate sunt multe, dar pentru că n-am timp să ghiciți (în absența mea, s-au mutat în bloc niște hipsteri fals-prietenoși și pseudo-realizați, ceea ce știu că sunteți de acord că impune măsuri pseudo-cinegetice imediate), vă spun.

După cum cred că vă amintiți din E.P.P.M (Era Pre-Petronia Marcs), unul dintre foarte puținele lucruri care mă scot pe mine vara din casă nu doar fără planuri de asasinare, dar chiar și cu plăcere și bucurie (înjurăturile sunt redirecționate către Soare, vreme și alte chestii pe care are tot atât rost să le înjuri ca și pe politicieni) este BIAS. Care înseamnă o zi din an în care pe aeroportul Băneasa fac tumbe în aer aero-chestii variate, de la planoare la Typhoons și Suhoaie. Și pălării de babe, și copii prea gălăgioși, și oameni fără nici un fel de simț al distribuției propriei persoane în spațiu. Io nu vă zic că e azi, că pe urmă poate chiar mă ascultați și aglomerați aiurea pista aia (visul meu de babă e un BIAS doar pentru mine).

Zic altceva: că potrivirea dintre BIAS și prezentatorii lui, pe de o parte, și BIAS și muzicanții care încheie manifestarea, pe de altă parte, este de mulți ani obiect de studiu al cursurilor de literatură și practică suprarealistă și absurdă din întreg Universul. Serios. Țineți minte când a trecut un asteroid cam aproape de Pământ, de-a sughițat Elon Musk în somn și s-a burzuluit la Univers? Ăia erau tripillienii, veneau și ei la curs. Lor nu le-a ieșit niciodată nivelul ăsta de paradox dadaist. Dadaismul însuși, de altfel o beție de-un weekend a perseglugilor în teambuilding, e nimic pe lângă.

Eh, chiar și reușitele anilor trecuți (Iris?!) sunt nimic pe lângă ce li se pregătește anul ăsta amatorilor de aeronave impertinente cu gravitația. După MIG-uri, F16-uri, Baltic Bees, Hawks of Romania și Yurgis fucking Kairys, urechile o să ne fie zdrențuite de… Io nu pot să vă spun. Vă las să vedeți singuri.

Este că nu-s singura care practică necromanția sadică?

PS: À propos, băi BIAS, faptul că programul nu e pe prima pagină a site-ului și trebuie să sapi după el prin cine știe prin ce străfunduri ale debaralei de mături a internetului nu e ok. Hai că se poate mai bine.
Nu, nu toată lumea are Facebook. În continuare.

The Walking Marx

Haaaaaaah! Că bine mai e la aer! Da, chiar și la aer de București. Respirați voi păianjeni și scărpinați-vă nasul când vă gâdilă miriapozii, și apoi să vă aud plângându-vă de calitatea aerului bucureștean.

Asta-mi aduce aminte că am revenit cu un plan.

Madam Fireo (am crezut că-i o glumă proastă când am aflat, una dintre multele, dar ok, țin la glumă), pentru că știu că textul ăsta o să ajungă cumva la tine, asta-i cheia să pui capăt miorlăielilor bucureștenilor că vor să locuiască în orașul ăsta și alte absurdități: închide-i singuri 3 ani în câte o criptă. Sunt sigură că rezolvi cumva cu spațiul, dacă n-ai înființat o companie municipală pentru cimitire probabil doar n-ai găsit omul potrivit care s-o conducă. Ia un băiat de la Prima Casă, redenumești programul Ultima Casă, pac! Și tot așa: se plâng de drumuri, aruncă-i în Dâmbovița. Se plâng de viniete? Dă-le voie în oraș doar cu ricșa. Fiecare să-și care vecinul, alternativ, zile pare – zile impare (dacă nu știi modelul, întreabă pe-acolo prin PSD, dacă mai vorbește careva cu tine – sigur își amintește vreunul că a fost mângâiat pe cap pentru propunerea asta acum ceva timp). Fără mofturi de sciatică, de picioare rupte, de poliomielită (a, asta n-a revenit încă? Scuzați, am ieșit puțin cam devreme din criptă. Observ că Olivia Steer se mișcă mai încet decât estimaseră Frankie și Benjy.) Asta ar trebui să rezolve și problema traficului, măcar o perioadă.

Hm. Ceva se simte greșit aici, și nu cred că e doar faptul că mi-am lustruit gresia din baie cu Peracle. (Nerecomandabil, lasă o grămadă de pene în urmă, dar aspectul practic a fost irelevant, a existat un scop mai important al acestui exercițiu.) Totuși, ce?

Ah!

 
Oamenilor, (nu mai știu nici să vorbesc)

Dat fiind că nici de ieșit din cripta în care m-a închis acum trei ani cucuveaua Peracle, complet din greșeală și poate doar un pic intenționat, nu pot ieși fără public, nu rămâne altceva de făcut în afară de observat: iacătă-mă-s. Experimentul meu de omorâre definitivă a blogului și de damnatio memoriae a verișoarelor mele Rhetta și Veta (inclusiv cu rașchetat ochii portretelor împrăștiate prin cele mai improbabile colțuri de casă, ba de câteva ori cred că le-am rașchetat ochii reali chiar lor înșile), cel mai lung exercițiu de răbdare pe care l-am făcut vreodată, a eșuat lamentabil. Câțiva dintre voi încă bântuie pe aici. Și de câte ori mi-am mușcat limba, degetele și alte părți ale corpului la care ajung (unele dintre ele s-ar putea să fi fost fără legătură cu frustrarea), când aveam chef să bârfesc nasoale pe aici! Mbine, atunci.

Să-i dăm drumul, zic.

Let the bitching and moaning begin again! Că dacă nici acum și-ntotdeauna n-avem de ce, atunci cine?

… a înviat!

Buf. Bufbuf. Buffmmmmpf.

Bufpocpocpocrochrrrrrrr.
….
Sssscrrrrrțipilițipilițipulîzbufaaaaah.

Hrmpf!

Duminica astălaltă deja facem curu’ rotund

Oamenilor,

Mă înduioșează aproape până la lacrimi grija Guvernului pentru sănătatea generală a populației, vizibilă în perseverența cu care încurajează mișcarea în forma ei cea mai accesibilă babelor, anume mersul pe jos în ritm vioi.

Nu, mă scuzați, mă usturau ochii de la frig, că am insistat să deschid un geam, ca să văd ce ne așteaptă mâine. În afară de această explicație alternativă pentru ochii înlăcrimați de babă chioară, că tot sunt la modă faptele alternative, zic că rămâne cum am stabilit.

Probabil o să fim mult, mult mai puțini decât acum o săptămână. Deși, dacă zvonistica se confirmă, fix acum ar trebui să fim mai hotărâți, că s-au prins și ei că se-ngroașă treaba și că ne-am prins și noi că sunt fix atât de mârșavi cum am zis de la-nceput că sunt. (Sper că fraza asta are sens, am vreo 10 ore de somn adunate în toată săptămâna și o sticlă de vin tocmai a trecut prin ele ca spărgătorul de gheață prin rămășițele anemice de banchiză antarctică.) Ce ziceam?

A. Ziceam că, dacă e să se opintească miercuri și să comită jegul ăsta suprem, apăi fix mâine ar fi momentul să le amintim că avem o problemă cu jegul, deși suntem în continuare țara cu cel mai mic consum de produse de igienă personală din Europa. Lasă, să conducem noi în continuare la latrine-n fundu’ curții, că e important să ne apărăm identitatea națională în lumea rea, opresivă și globalizatoare cu forța de azi.

Cumva, repet, am senzația că o să fim maxim jumate. Dar, pentru că jonglarea cu nicovale în echilibru pe sârmă deasupa a trei vulcani activi a fost singurul meu sport de săptămâna asta, io o să fiu acolo iar.

My boots are made for walking. Sper că n-o să fiu chiar singură.

Despre politicieni și alți demoni

Oamenilor,

Mi se pare mie, sau ăștia chiar sincronizează cele mai revoltătoare căcaturi din vârful listei lor cu lucruri de făcut pentru dus țara asta înapoi pe pulă cu cele mai friguroase zile din perioada asta, pentru că știm cu toții cât de comod e protestatarul modern din lumea civilizată în general, și cel român în special?

În săptămâna cu gerurile alea bătătoare de recorduri la consum de gaze (credeam că doar pentru anumite tipuri de socializare nu există, în ce mă privește, suficient alcool pe lumea asta. Se pare că nu doar, ci și pentru revenirea din șocul ultimei facturi la gaz) l-au trezit pe Ciorbea din patrioticul somn cel de moarte și l-au pus în geam, să pară viu și să se facă util.

Acum, când tocmai a nins iar și din noaptea asta iar ne-ngheață scuipatul în noi, au dat-o pe asta cu modificarea Codului Penal.

Emiterea acestei observații cu voce tare a fost însoțită, din partea cucuvelei Peracle, de o intervenție discretă cu portavocea, cum că s-ar putea să fi existat și considerente reale de timp necesar pentru pus în mișcare trenurile astea cu, repet, căcat. (Acesta nu este un blog de opinie corect politică, menit să destupe minți și să trezească lumea cu privire la sensul vieții. Acesta este un blog de babe furioase. Am senzația că trebuie să repet periodic chestia asta, drept care o s-o fac. Baba’s gotta do what baba’s gotta do, ya’ know?)

Nu înțelegeți din asta că mă mir. Mnu. Sau că cred că ăștia au un HAARP mic în dulap, cu care controlează vremea cum le convine. Iar nu. Să lăsăm astea pentru naivi, respectiv pentru nebunii de altă factură decât noi.

Dar tot nu pot să scap de sentimentul că ceva pute aici.

Bine, s-ar putea să fie situația cu totul. Drept care deseară, la Universitate, o să am chiar două motive să-mi trag fularul pe nas.