Cui i-e frică de Sylvia Plath?

Oamenilor,

În acord perfect cu felul în care merg lucrurile în lume, în seara asta era să mor. Nici măcar eroic, sau de draci, sau pentru că pur și simplu uit să mă trezesc într-o zi din somn, după cum mi-am imaginat întotdeauna că o să se întâmple. Nu.

Ce-i drept, întotdeauna mi-am imaginat și o altă chestie, anume că bucătăria mea vrea să mă omoare. Nu că aș păți mai multe chestii acolo decât în alte camere din casă, sau decât oriunde altundeva. Nu, accidentele mele de babă amețită par să fie distribuite destul de uniform în spațiu și timp, cu unic numitor comun persoana mea ambulantă. Doar că bucătăria are așa, o atmosferă asasină. A vibe. Ceva în felul în care pică lumina pe gresie, ocolind câteva colțuri strategice din care lucesc obiecte bizare, ceva din hohotele malefice ale florii din geam (că a reușit să mai supraviețuiască o zi), ceva din pisicile vecinilor care-mi intră printre gratii și mi se urcă pe dulap, pe care procedează prompt la a se căca de frică atunci când dau cu ochii de mine, ceva din sclipirile amenințătoare ale borcanelor cu zacuscă.

În seara asta, lucram la un proiect de salvare a omenirii pe masa din zisa bucătărie, cu maximă atenție la mișcările plantei de pe pervaz, în care nu se poate avea încredere nici măcar cât zici „fotosinteză”. Brusc, mi-am dat seama că de ceva vreme deja mă luase o amețeală parcă mai dihai decât aia a mea obișnuită, care mă face să controlez permanent cu diferite părți anatomice duritatea obiectelor din jur și să mă duc sâmbăta asta la o petrecere cu o dungă roșie pe braț care arată ca și cum aș fi fost implantat acolo un cip într-o vizită extraterestră, nu ca și cum m-aș fi atins de o tavă absolut onestă și cuminte, însă și absolut fierbinte. De-astea se întâmplă tot timpul, după cum zic și după cum râde de mine toată lumea care mă cunoaște (unii numai o dată, ce-i drept). Amețeala asta era ceva bizar, pentru că simțeam că respir ok, ba chiar cu nasul surprinzător de desfundat, dar în același timp îmi fugise sângele din cap, cam ca undeva între două sticle de vodcă și leșin, cu peronul pe partea față.

Zic că poate mi-e foame și am uitat, halesc un piure de cartofi cu ceapă verde și brânză, zic că poate mi-e somn, halesc o cafea. Amețeala din capul meu (precizare importantă, pentru că diferitele părți ale corpului meu pot să amețească absolut independent și au fiecare tipul ei de amețeli. De exemplu, cea a antebrațului stâng, fix deasupra cotului, arată ca o dungă roșie de vreo cinci centimetri.) – tot acolo.

Măi să fie. Ok, o fi mahmureală. Mai bag un pahar de vin, să-l prindă din urmă pe ăl’ de-aseară și să-i bage mințile în capul lui, nu în capul meu.

Nimic.

Recapitulez ce pastile și chestii am luat azi, să nu fi cauzat vreun conflict regional. O aspirină, un Nurofen Forte și alte vreo trei analgezice, cianura zilnică, vreo șase chestii pe care le-am găsit prin poșetă și erau frumos colorate, nimic care să explice situația de față. Mă așez pe scaun, și-mi dau seama că eram deja așezată. Nasol. Ce dracu.

Moment în care năvălește în casă una dintre pisicile sălbăticite ale verișoarelor mele istorice, care au căpătat obiceiul de a mânca pe vecini (nu prin vecini, am zis bine), dar tot se mai întorc acasă din când în când, ca-n poveștile alea înduioșătoare cu animale părăsite sau cărora le-au murit stăpânii și care-i așteaptă în gară ani și decenii. E Puck și e zbârlită (zbârlit? Habar n-am din ce categorie face parte Puck, așa că să mergem pe mult mai sigura variantă recomandată de Oxford: Puck e ze zbârli).

– Băăăăă babă dementă, tu nu simți că miroase-a gaz aici???

– Huh?!

– Pute de mi-e frică să mă mișc, să nu-mi iasă vreo scânteie prin blană de la electricitatea statică, că aici murim cu tot cartierul!

Mă uit la cuptor, care rămăsese pornit de la ceva experimente pirotehnice de mai devreme. Cuptorul arde liniștit, afară bate vântul, colindul nicăieri.

– N-are de unde să miroasă a gaz, că uite, cuptorul arde cum trebe.

– Ești nebună, miroase de mă mir că mai respiri!

(Încep să mă mir și eu de același lucru.)

– Și mai ești și chioară. Dă-te să mă uit io.

Pauză dramatică.

Acum stau cu Puck în curte, lângă tomberoane. El cântă la o coloană de pește, eu cânt la dinți, care-mi clănțăne pe trei voci.

Trebuia să-mi dau seama că totuși era ceva ciudat când am scos experimentele pirotehnice din cuptor și erau abia căldicele, așa, cam ca un salut către cineva antipatic. Se pare că e nevoie să fie flacără pe tot arzătorul cuptorului ca să fie bine, ca să nu fie rău. Heh. Today I learned, vorba lu’ Reddit. Thanks, Obama.

Șoimi nocturni la-mpinge tava

Oamenilor,

Pentru că ceea ne așteptam cu toții să se întâmple s-a întâmplat, nimeni așteptându-se de altfel să se întâmple altceva, nu știu voi cum vă petreceți seara, da’ io o să pun niște Tom Waits (merge cu atmosfera generală și cu alcoolemia mea din momentul ăsta), o să halesc niște prune în diverse forme de conservare (care am impresia că o să devină utile cândva în următoarele zile), o să continui să construiesc de zor alcoolemia de mai sus și o să termin de citit „Bucureștiul fanariot” a lui Tudor Dinu, pe care nu o recomand celor care chiar vor ca istoria să fie citibilă, gen Constanța Vintilă-Ghițulescu sau chiar matusalemicul Djuvara, ca să nu mai zic de ăia de afară, care chiar scriu ca și cum ar vrea ca cărțile lor să se vândă și să fie citite de oameni. Nu. Tudor Dinu e sec, notele lui sunt strict de acoperire academică, iar inflația de „dar și”-uri ar face-o pe Rhetta să se sinucidă (ea a semnalat la un moment dat boala asta în aria de conjuncții copulative ale limbii române – chiar, o boală a conjuncțiilor copulative e o boală cu transmitere sexuală a gramaticii? Am timp să mă gândesc la asta în următorii patru ani.) Omul e un istoric aproape valid, dar un scriitor tern, în ciuda sarcasmelor surprinzătoare pe care și le permite uneori, absolut delicios și ne-deontologic. Nu recomand. Vă recomand să așteptați cartea pe care o s-o scriu io despre fanarioți.

Care prezintă avantajul că n-o să apară niciodată, dat fiind că nici n-a fost începută, drept care voi, așteptând-o, veți trăi la infinit. E că am grijă de voi?

Măcar io. Că restul generației mele se pare că a mai futut România-n cur pentru încă un ciclu parlamentar. No, sorry.

Din an în an tot înviem (io cu mine și cucuveaua Peracle)

Oamenilor,

S-ar putea zice că m-a lovit o manie religioasă, așea, cam de când mi-a făcut din greșeală waterboarding cu agheazmă cucuveaua Peracle (care încă mai trăiește, merci de întrebare). Din greșeală zice ea, eu zic că a plătit-o careva în șobolani, că au ieșit nămeți de prin toate cotloanele zilele astea, să ceară încă o felie de cașcaval care să-i ferească încă patru ani pe ei și pe ai lor de nehaleala cruntă care răsplătește în universurile normale la cap lipsa de talent în orice direcție. Adică alegeri, da.

Fiind voi acum în posesia acestei informații despre circumstanța atenuantă sus-menționată, sper că o să puteți accepta cheia nițel neobișnuită în care va continua această postare către cei trei cititori ai ei, cucuveaua Peracle included (nu, încă nu e sigur să te întorci acasă, scumpo, toporul e încă în mâna stângă și am senzația că n-o să-l las prea curând).

Am înviat iar, prin urmare, chiar dacă nu tocmai asta e minunea la modă în perioada asta.  Sunt babă ramolită, mai încurc evenimentele creștine, mai ales că mă doare-n cur de ele. Tre să recunoașteți că asta face încurcarea lor mult mai ușoară.

Mbun.

Înviată cum mă aflu, am luat o hotărâre. M-am uitat pe geam.

Am văzut niște hoarde de oameni care se îndreptau într-o direcție și care constau, de fapt, din vreo cinci sute de cetățeni și cetățene cu mutre hotărâte. Am tras de mână unul dintre ei și, după ce s-a despiedicat, l-am întrebat încotro se cară cu atâta vervă. S-a uitat la mine ca la calendarul maya și mi-a zis că hai cu ei. Io nu și nu, că ultima dată când m-am luat după o haită de bezmetici am ajuns într-un cult, și prea amuzant n-a fost.

Așa că, normal, am decis să mă iau după ei, totuși. Să văd unde merg și ce vor să facă odată ajunși acolo. Acum, din nou, ultima dată când am văzut oameni atât de încruntați deplasându-se într-o direcție unică și cu simultan atât de puțin chef s-o facă și atât de multă enervare, unu’ Irod, ba chiar și cel Mare, tocmai avusese ideea (furată de fapt de la altul, un anume cumva cumva Quirinius) să numere niște cetățeni evrei de pe un petec de pământ care, pe vremea aia, putea lejer să fie confundat cu lumea-ntreagă și să rămână ca atare în povești.

Ideea care-i: ca orice babă care știe ce-au pățit alții, am și io o rugăminte. Dacă se întâmplă să produc un copil pe undeva printr-un coteț pe drum (wha, s-au întâmplat și mai dubioase. Ailaltă era virgină, da? Io sunt doar sexagenară. Cred.), vă rog io frumos să nu-l botezați într-un râu, să nu lăsați porumbei să zboare pe deasupra  lui (că i se cacă-n cap și pe urmă se crede ales) și, mai ales și finalmente, să nu-l răstigniți. S-a mai întâmplat și a ieșit prost, lumea încă n-a reușit să uite.

Deci ne vedem luni, când lumea în care vom exista va fi căpătat, cel mai probabil, o nouă nuanță căcănie.

Drept care vă urez succes.

Să votăm, deci!

PS: Nu ne mai întreabă nimeni cu ocazia asta ce părere avem de aburcat familia tradițional-cretină în Constituție? Că vreau să știu dacă să-mi iau markerul de desenat mui cu mine sau nu.

Îl iau, să fie.

Capra vecinului rămâne cea mai bună poziție

Oamenilor,

Văd că s-a trezit și Veta, ca de obicei, ca să pună paie pe focul dorinței pe care o încercăm cu toții și o vom mai încerca vreun an, așa, până ne obișnuim cu ce o să se întâmple la toamnă la alegerile parlamentare: aceea de a ne trage un glonț în cap, aliniați fiind cu cineva la alegerea noastră din actualul Parlament. Sau cu mai mulți, depinde de cât de competitivi suntem și de ce fel de gloanțe ne permitem.

Mbun. Aveam nevoie de asta. Sigur, am avea nevoie și de niște o provizie infinită de șosete, dacă tot suntem la capitolul „chestii care n-o să se întâmple niciodată”.

Io din alt motiv m-am convins să deschid laptopul azi. Că aveam treabă la el. Și, dacă tot am făcut-o, am zis să vă și întreb o chestie:

Pe voi vă încălzește așa, nițel, dovada că și o societate mai educată politic și economic decât asta românească a noastră, pe care am obosit s-o urâm, dar care ne tot oferă noi motive care ne motivează dincolo de ce credeam că putem, cam ca la o cursă Iron Man sau ceva, e la fel de tâmpită ca și media noastră? Că mediile sunt la fel de cretine peste tot și pun botul la aceleași căcaturi previzibile?

Că mine cam da, sinceră să fiu. E perfect. Apocalipsa tocmai a venit un pas mai aproape, și miroase a sârmă ghimpată.

Ura!

Io, să fiu Parlamentul Angliei, mâine aș printa Magna Charta în toate ziarele din UK, cu titlul „Am mai știut o dată ce-i mai bine pentru voi și a mers, deci muie!”

Ce nu înțeleg românii (normali) despre statul român și ce îi face, prin urmare, să nu aibă nicio șansă la schimbare

Discutam mai acu câteva luni cu un cetățean, culmea, fost scriitor pe blogul ăsta. Omul că schimbare, că partide noi, că alea-alea.

M-am crucit. Mi-am dat seama că nu înțelege. Și foarte puțină lume înțelege de fapt de ce nu iese treaba. De ce nu se poate, de exemplu, că ăia mișto și ok, care ascultă muzică bună și le citești în ochi că sunt oameni buni, să primească o șansă de a ieși în față, de a face regulile, de a savura căpșuni etc.

Ca să înțelegem exact de ce însă, trebuie să ne întoarcem un pic în timp. Unde am și rămas, de altfel, dar acum doar pentru o scurtă vizită. Să le luăm pe rând:

1. 45 de ani (+-, whatever) de comunism. Opa, o să zici tu, care citești aici, asta e aceeași placă. O fi, tâmpitule/tâmpito, dar de-acolo pleacă totul. Dar asta nu e tot, trebuie să înțelegi și de ce pleacă de-acolo totul și nu doar să enunțăm – tu sau eu – o atare platitudine. Deci, de ce pleacă de-acolo totul? Păi e simplu: pentru că atunci s-a instituit sistemul securist (a se citi de strângere de informații) care a ajuns, practic, să administreze țara. Până nu îți intră bine asta în cap, dar bine-bine de tot, degeaba faci tot ce faci. Degeaba candidezi. Degeaba o arzi progresist. Degeaba orice. Fără securitate nu mișcă nimic (important) în țara asta și dacă nu mă crezi poți la fel de bine să mănânci un senviș cu căcat. Asta ca să nu-ți spun să te-mpuști.

2. Pe cale de consecință, România de astăzi este un stat foarte asemănător Egiptului. Dar foarte-foarte asemănător, minus deschiderea inerentă datorată poziției geografice. Nu râde, imbecilule/imbecilo, că știu despre ce vorbesc din cauza vârstei. Asta este România: o dictatură militară (a se citi a structurilor de forță) care nu este la vedere, spre deosebire de Egipt. Opa. Nasol.

3. În momentul când ai această dimensiune (reală) a lucrurilor, un lucru devine evident. Ia să vedem, care e, știi? Să punem osul. Da, boule, dar nu-i suficient. Să fim buni. Da, vaco, dar nu și naivi. Să mâncăm mult căcat. Ăă, asta nu știu, poate tu. Să ieșim în stradă. Ă-ă. Dacă nu sunt foarte mulți oameni, e absolut degeaba. Să. Să. Să să să.

Să pula. Să singurul fel posibil este să penetrezi structurile de forță. Doar că – și aicea ține-te bine de scaun, răpăit de tobe, tagadagadagdaaa… ce să vezi.

N-ai cum. E simplu.

Dacă nu ți-ai început viața în felul ăsta, de când alții se apucau de pian, sau de mandolină, sau de dracu știe ce se apucă oamenii când sunt mici, pur și simplu n-ai cum. Iar dacă totuși te-ai apucat de asta atunci, pur și simplu nu poți gândi gândurile pe care le scriu eu aici, sau dacă o faci, îți dai seama că sunt gândurile celorlalți. Din tabăra adversă.

E foarte simplu. Și foarte nasol în același timp, dar cam așa stau lucrurile.

Hai pa, ne vedem la viitoarele alegeri! Mult succes, omule!! Și emoticonu de rigoare: :))))

Back to black în cerul gurii sau ceva

Oamenilor,

M-am întors. Io și cucuveaua Peracle și cam atât, probabil, dar am noroc că mugetul cucuvelei, sau cum dracu s-o fi zicând la ce face ea, are ecou pe aici. Ceea ce o să ne ajute să ne simțim mai multe, ca să avem cu cine ne certa.

În răstimpul ăsta, totul s-a dus dracului cu și mai mult spor decât înainte. Cumva, știam eu că prezența noastră vigilentă aici era singurul lucru care mai ținea, cât de cât, lumea în țâțâni, dar na. Mi-a fost lene.

De fapt, am suferit de o epidemie de lene care a durat câteva luni bune, după cum probabil se vede din praful care s-a așternut pe aici, și în care nici măcar n-ați catadicsit să desenați niște puli de bun-simț. Nț. A fost o epidemie stranie, în sensul că în loc să se molipsească de la mine la alții, s-a molipsit de la mine tot la mine, ceea ce a și făcut să dureze atât. V-aș fi scris despre lenea asta și ce anume presupune ea, pentru că sper că aveți inspirația de a presupune că lenea mea seamănă destul de puțin cu lenea obișnuită, însă – ghiciți.

Bocește toată lumea, inclusiv cucuveaua Peracle, că a ieșit Firea primar în București, că PSD și-a înfipt din nou tentaculele prin chestii și că PNL s-a clătinat ca un zombie beat și el în horă. Eu zic că e foarte bine. E excelent, mai mult decât atât, e de-a dreptul ideal. Să fie! Să-mpingă țara asta în căcat atât de adânc, încât nici măcar scuza că au încercat s-o salveze, ca-n bancul ala, să nu mai poată fi crezută de nimeni. Dezastrul o să fie atât de grăbit să ne muște de cur, încât s-ar putea să-i mai prindă în viață chiar și pe ăia care cred sincer că PSD, PNL sau PLM sunt entități politice reale. Abia aștept.

Să iasă Trump în SUA, să iasă extremele de dreapta în Franța, Germania, Olanda, ba chiar și-n țările nordice. Să se ducă dracului UK, Olanda și după ele tot UE. Să vină Erdogan și Putin să ne transforme în foie gras pe toți cu perestroika.

La dracu, să reușească până și Kim Jong-Un să lanseze o rachetă, de care să-l lege pe nefericitul care va câștiga concursul de însurat cu sor-sa. Să explodeze tot, oamenilor, eu abia aștept.

Pentru că ceea ce uită lumea prea ușor e că, dintotdeauna, lucrurile s-au dus dracului. Dintotdeauna a fost sfârșitul civilizației mâine. Dacă reușiți să puneți mâna pe vreo Mama Omida, luați legătura cu niște cetățeni antici, medievali și maldesiecliști. O să vă spună ei cum e cu convingerea că mai rău nu s-a putut niciodată și nici nu se poate vreodată.

Eu o să-mi văd de treabă. Treabă care, în momentul de față, include o capsulă a timpului. Din care o să ies din când în când, de-a lungul următoarelor câteva mii de ani, ca să râd de cei care se agită și să vorbesc despre lucrurile care contează.

Drept care data viitoare vorbim despre iaurt. Nu vă uitați prosoapele.

Recenzia de film suprarealist de prost, de Petronia Marcs (cred ca II)

Oameniloooooor,

Oamenilor.

Rhetta și Veta v-au obișnuit rău. Cu multe chestii serioase și importante, dintre care probabil cele mai cele erau vorbele despre filmele care contează. Dar acum, dovadă irefutabilă a ghinionului care vă urmărește, ați încăput pe mâna mea. Pentru că vedeți voi, deși muzici mișto aș putea și io să povestesc (chiar dacă din dulapuri probabil nițel diferite), cu filmele și cu mine soarta voastră fu teribilă. Pentru că Veta și Rhetta v-au obișnuit cu discuții despre filme bune sau duse cu pluta pe Cazanele Dunării – în orice caz, cu filme care, în bine sau în rău, fac istorie cinematografică.

Io – pula.

Să facem un pas în urmă.

Deși la unele seriale găsesc răbdarea să mă uit, în general la filme îmi lipsește, spre dracii proprii – vă rog să mă credeți –  răbdarea fizică de a mă uita. Nu pot să stau locului câteva ore și să mă uit la un singur ecran, pentru că sunt atât de puține chestii care reușesc să mă țină doar într-un ecran, fără să dau în telefon sau alte alea. Poate am ADHD. Poate am doar un creier nepăsător la nuanțe (deși nu). Ambele variante sunt plauzibile. Poate am citit deja toate plot twist-urile.

Am stat cuminte la Fight Club pentru că l-am văzut cu cineva drag și m-a ținut oarecum în priză. Dintre multe experimente eșuate înainte și după acel moment, unul singur a ținut pe bune, și ăla a fost Deadpool. Pentru că zidul al 16-lea.

Firește că nu despre Deadpool e vorba, totuși. Where’s the fun in that?

Aici. Era seara de 22 martie și era o sticlă aproape plină de vin. Deschisesem popcorntime-ul, pentru că sunt every bit of a dirty pirate we all are.  În HD, pentru că sunt un hoț selectiv, ca orice babă care se respectă. Derulam prin listă în căutarea a ceva care să merite aproape sticla de vin pe care o aveam sub braț. Atunci l-am găsit.

Pentru că m-a făcut să râd în hohote, spre mirarea și aproape 112-rea puținilor călători care se aflau în stația de metrou Victoriei la ora aia, încă de acum o lună. Sau două. Cine numără? Nu babele, cu siguranță. Pentru babe, lunile se confundă într-o mâzgă de ”alaltăieri”.

M-a făcut să-mi amintesc că am citit cartea prima dată la 12 ani sau ceva (da, acu 50 de ani, whatever), și mi-a fost frică. A fost prima chestie care m-a speriat. Prima dată când mi-am dat seama că, în locul și timpul în care m-am născut, n-o să pot să fiu niciodată feministă, pentru că o să fiu prea ocupată să fiu recunoscătoare. Pentru locul și timpul astea, așa cum sunt sau cum urmau să fie. Probabil prima carte în care nu mi-am dorit să mă identific cu niciunul dintre personaje, pentru că lumea lor era oribilă. Mândrie și prejudecată.

Bașca zombies, pentru că totul în ziua de azi trebuie să aibă zombies. Se pare că femeilor din ziua de azi domnul Collins nu li se mai pare suficient de terifiant. E nevoie de zombies.

Asta în condițiile în care Jane Austen e de studiat la orice universitate de feminism din lumea asta. Dar nu, lumea în care s-a mișcat ea cu atât efort nu e suficientă. E nevoie de zombies ca să ne sperie pe noi, femeile din ziua azi care nici măcar nu-și pot imagina greutăți reale în viață.

Să revenim.

Mândrie și prejudecată și zombies. Repet, am făcut o criză de ceva amestecat de hohote și lacrimi când am văzut afișul. Am crezut că e o glumă photoshopată ca multe altele din jur.

Dar era pe bune. Așa că în seara asta, cu câteva sticle de vin la bord și încă una în mâna stângă, am dat seria de click-uri necesare pentru a vedea povestea augmentată cu zombies, singura variantă în care se pare că Hollywood-ul crede că o mai putem înghiți în ziua de azi, asta în condițiile în care le-am văzut pe toate celelalte și unele n-au fost neapărat rele.

Povestea originală, pentru ăia dintre voi care au avut chestii mai bune de făcut în ultimele două sute de ani, e asta: familie cu cinci fete (practic cinci pietre de moară legate de gât în Anglia georgiană) + doi burlaci bogați + un impostor fără scrupule + un văr ridicol și pedant + o mătușă snoabă și agresivă = poveste de dragoste la patru mâini, cu finaluri fericite și întorsături mai subtile și mai bine înrădăcinate în epocă decât pare. Probabil ajută și că autoarea a trăit oarecum în epocă, și faptul că a fost o tipă cu al cărei portret feministele din ziua de azi ar trebui să doarmă sub pernă, dacă n-ar fi prea ocupate să urască Universul pentru că le spune că sunt nițel cam obeze.

Adăugați la asta niște Walking Dead, premisă scandaloasă a cărei explicare se încearcă printr-o boală misterioasă venită odată cu condimentele din Indiile Orientale, și aveți o idee de început. Deci să mergem mai departe.

Ne deranjează în primul rând și permanent pe parcurs vocea lu’ Darcy. Io nu știu cum o fi vocea naturală a lui Sam Riley, dar în filmul ăsta te face să te întinzi prin ecran și să-i oferi omului un Tantum sau un Proposept, de luat cu un pahar de testosteron. Răăăău. Cum pula poate o voce să fie simultan și prea înaltă, și prea subțire, și prea răgușită? Does not compute. Deja nu pot să-l iau în serios pe Darcy. Or, în Mândrie și prejudecată – cu zombies sau fără – , dacă nu poți să-l iei în serios pe Darcy, urmează minute grele.

Până la scena cu balul, e aproape neglijabilă introducerea firului narativ cu zombies într-o țesătură destul de fidelă cărții. Darcy îi zboară capul d-nei Featherstone la bal, după faimoasa scenă în care Elizabeth îl aude considerând-o „tolerabilă”. Lizzy îi dă cu „tolerabila” peste bot cât doamna Featherstone încă n-a terminat de căzut, minus capul. Ok, scriitorii s-ar putea să aibă ceva umor. Nu ne sinucidem încă.

Păstrăm chestia cu diferența socială și în intriga alogenă, cu luptătorii anti-zombies: antrenamentul în China vs. Japonia. Ok. Săracii chinezi și japonezi n-au decât să se descurce cu asta cum pot. Noi trecem peste.

Multe scurtături, evident. Când ai de luptat cu zombies, n-ai timp de tot ce se întâmplă în cartea lu Austen. Wickham e zombie undercover, ne prindem de asta din scena din biserica Sf. Lazăr. Nasol. Era mai mișto dacă era simpatizant secret, nu ditamai Antichristu. Mai în acord cu caracterul personajului. Lacheu, nu lider. Păcat.

Revenim. Probabil prima interacțiune sacrificată aiurea, balul de la Netherfield, unde ăia doi principali au în carte prima interacțiune pozitivă semnificativă, mai precis un dans (ce altceva pula calului poți să faci în Anglia pe la 1800?). În film Lizzy și Darcy se leagă via o hăcuială de zombies. Aia îi spune că Bingley s-a lovit la cap și că el e un prieten de căcat pentru că s-a gândit să-l hăcuiască – fără să știe, evident, că Darcy a fost pus în trecut în situația de a-și căsăpi tatăl din aceleași motive de zombăială. Căcat. Mbooon. Ok. Trecem peste, deși sacrificăm niște dialog important în povestea care va urma. Cui îi pasă de povestea care va urma, oricum? Avem zombies, de ce mai avem nevoie! Unii dintre ei sunt chiar orfani dintr-un orfelinat. Ce mai pretindeți ca să vă pese de poveste, băi?

Coerență? Tough shit.

Sărim repede prin oroarea episodului cu domnul Collins direct la vizita la Rosings, care e momentul în care ăia doi principali își schimbă vizibil părerea unii față de alții. În comparație cu cartea, în care Lizzy are o voce și niște coaie, în film avem numai niște săbii și niște alte chestii tăioase, așa că suntem forțați să credem că Darcy, marele vânător de zombies cu muște (tre să vedeți, n-are sens să explic), începe să se tăvălească spre Lizzy doar din cauză că pula. Realmente că pula.

Ajunși aici, trebuie să recunosc două lucruri: 2. Scena cu cererea în căsătorie e mult mai comică în film decât în carte, și probabil exprimă nițel mai onest sentimentele personajelor în momentul ăla decât scena din carte. Și – 1. Lady Catherine de Burgh din film este incomparabil mai badass și mai simpatică decât aia din carte, și merită că au împrumutat-o un pic pe Lena Headey din Game of Thrones, deși ne lasă fără un dușman de urât (bănuiesc că au crezut că-și permit asta, dat fiind că avem de urât dușmanul colectiv și amorf numit zombies. Nu. Nuuuuuu. Lady Catherine era realmente singurul dușman din poveste. What the fuck.) Tipa pare să se amuze atât de tare de căcatul pe care îl are de jucat, încât ne trage și pe noi, spectatorii, după ea. Fain. Înainte spre prăpastie.

Care prăpastie e în șanțul regal care înconjoară Londra și o apără de zombies, pentru că poate ați uitat de zombies. Credeați că urmează vizita la Pemberley și toată dinamica discretă de acolo, care schimbă tot ce urmează. Permiteți-mi să introduc un simbol universal acceptat care să-mi exprime sentimentele față de naivitatea voastră: =))

Poate nu vedeți într-o variantă HD filmul și vă e greu să deslușiți ce anume înoată în șanțul ăla. Vă zic io: tot restul poveștii, toate interacțiunile subtile ale personajelor, toată logica poveștii, toată coerența narativă.

De la vizita lu Lady Catherine la Longbourn, totul o ia razna și intrăm într-o poveste cu zombies care are cam la fel de mult sens ca Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop călărind invers prin povestea lui Aleodor împărat. Ba sunt salvabili ăia, pentru că halesc doar creier de porc (nevermind), ba sunt armata Antichristului (în treacăt fie zis, cred că rareori a văzut cinematografia cei patru cavaleri ai Apocalipsei mai năpăstuiți decât aici), e greu să-ți dai seama de ce anume îi e așa datoare Lizzy lui Darcy și care-i mobilul personajului. Iar finalul e o varză explicabilă doar de faptul că se termina dracu filmul.

Cum ziceam la început. Nu știu la ce pula lu Bucefal se așteptau oamenii să obțină violând cu niște zombies povestea scrisă de Jane Austen, dar părerea mea (de uriașă amatoare de fiascouri comice) e că puteau găsi una mai puțin ermetică cu care să încerce. De acord că eroina de aici se pretează rolului de luptătoare asasină, pentru că la urma-urmei felul în care se încăpățânează Lizzy Bennet să trăiască în societatea aia din carte nu e prea diferit de lupta împotriva unei lumi întregi pline de zombies. Dar măcar trebuia să-l facă un film de vreo patru ore ca să aibă timp să asambleze monstrul lui Frankestein din bucățile astea.

Și tre să recunosc că o scenă cu un zombie alergând-o pe Georgiana Darcy prin camera de desen de la Pemberley ar fi fost mai priceless decât poate sugera reclama la MasterCard. Păcat.

Na. Poate vă trăgea ceva înapoi de la văzut adaptarea asta a operei nemuritoare a lui Jane Austen și nu știați ce. V-am scutit de două ore de pufnit vin pe nas. Cu plăcere. Deși tre să recunosc că adaptarea asta trunchiată m-a făcut aproape curioasă să citesc cartea. Pentru că există, evident, o carte.