Este 4,3,2 un film sionist?

Babelor,

Eugen Ionescu scria (in Note si Contranote, daca nu ma insel, aparuta la Humanitas) cum ca daca ar vrea, ar putea interpreta orice opera literara prin prisma oricarui sistem de gandire; asadar, de exemplu, ar putea argumenta pe rand ca Hamlet este o piesa marxista, capitalista, budista, catolica, anarhista, dadaista, etc.
Nu mai tin minte de la ce idee plecase Ionescu; sa fi fost vorba despre Rinocerii si refuzul lui de a o vedea (numai) ca pe un atac impotriva nazismului/totalitarismului? Sa fi vorbit, oare, despre Brecht, pe care il detesta, sau mai curand despre criticii brechtieni de care se simtea inconjurat? Am uitat, bineinteles.
Cert este ca mi-am amintit de spusele lui Ionescu vazand un filmulet pe youtube. Un filmulet in care critici de film iranieni ne explica (sau mai curand explica poporului iranian) ca Harry Potter este un film sionist:

Acum, care-i treaba: eu nu prea cred in asa ceva. Din diverse motive, printre care as putea poate numara si numele meu de familie, s-ar putea spune ca reflexele antisemite ale unora trezesc la randul lor reflexe antiantisemite in mine, reflexe care pot culmina in acte violente, dar cugetate, pentru ca sunt de parere ca am datoria sa combat prostia cu toate mijloacele pe care le am la dispozitie.

In fine. Sa trecem peste asta. Vazand filmul de mai sus, mi-am amintit de alt film, pe care nu o sa ma obosesc sa il caut, in care aceiasi sau alti critici de film iranieni explica cum ca Mickey Mouse este un soarece sionist, facut cu scopul de a pune stapanire pe lume. A, acelasi lucru este valabil si pentru Tom si Jerry. Vedeti aici:

Trecand peste cateva mici greseli, cum ar fi faptul ca Tom si Jerry nu sunt facuti de Disney, ci de Hanna si Barbera, si ca Disney era un antisemit destul de inveterat, totul pare destul de straniu, dar si pe undeva comic. Da, comic; un comic absurd, gen Monty Python, un umor desigur involuntar, dar te face sa razi. Pe mine m-a facut.

Propun asadar sa combinam teoria lui Ionescu cu paranoia iranienilor si sa dovedim aici, pe acest blog, ca 4,3,2 este un film sionist, sau un film de propaganda evreiasca, cum vreti voi. Trebuie sa fie posibil. Neaparat.

Iar daca cineva se intreaba ce scop are jocul asta, ei bine, n-are nici un scop.

Rhetta

(multumirile de rigoare Petrei pentru corectura)

4,3,2,1,0,-1,-2,-3,-4,-5…

Babelor,

Cu riscul (pe care mi-l asum) de a îmi pune lumea în cap, povestesc următoarele:

Tocmai am văzut un film numit 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de Cristian Mungiu. Filmul a luat Palme D’or la Cannes în 2007. Mare film, cică.

Prima dată am încercat să mă uit la el acum câteva luni, dar l-am oprit după vreo 20 de minute, pentru că mă plictisea. Astăzi mi-am zis „hai să-i mai dau o şansă, că e urât afară şi n-am ce să fac”.

Şi l-am pus. Ba chiar m-am uitat până la sfârşit, deşi am stat cu ochii pe ceas tot timpul.

A fost cam aşa:

Prima scenă: Anul 1987. Două fete într-o cameră de cămin. Una dintre fete îi tot cere celeilalte câte ceva: săpun, pastile, ţigări, etc. Deducem că fata A, Găbiţa (Laura Vasiliu), este dependentă de fata B, Otilia (Anamaria Marinca). Doar că regizorul ne spune asta cu insistenţă, că poate suntem boi sau vaci şi nu pricepem. Ceea ce într-un film american s-ar fi zis într-o propoziţie şi un schimb de priviri, durează la noi vreo cinci minute. Dar ok, suntem un popor latin, poate că suntem mai înceţi, nu? Buuun. Se termină scena cu Otilia ieşind din cameră şi intrând în sala de duşuri din cămin. Unde, minune mare, este apă caldă. Minune foarte mare, pentru că este iarna lui 1987, dar fetele au totuşi apă caldă, cumva, de undeva. Eu n-am avut în 87, dar poate că acolo la cămin este o centrală mai bună, că cumva fetele au şi căldură. Iarăşi, eu în 87 n-aveam nici aşa ceva, stăteam cu două pulovăre pe mine. Dar trecem peste asta. Au loc nişte schimburi de replici, Otilia iese din cămin, se duce undeva, se duce apoi altundeva, în cele din urmă se întâlneşte cu prietenul ei la universitate, bănuiesc. Adică într-o clădire care este o universitate (de chimie, aflăm mai târziu). Urmează alt schimb de replici…

A, de ce zic schimb de replici şi nu dialog, mă întrebaţi? Simplu: pentru că ce se întâmplă nu este un dialog, ci un schimb de replici. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la film şi veţi înţelege. Unii actori nu procesează informaţia pe care o primesc, adică replica rostită de partenerul de joc. Ăla zice, de exemplu, ceva de genul „X mi-a propus să facem schimb de tabere, adică ea să meargă la Pârâul Rece şi noi în locul ei la Costineşti”. „Când?” întreabă Otilia. Partenerul ei de joc nu se gândeşte. Are replica învăţată, deci o spune ca din pistol: „Păi în loc de treişpe-optişpe o să mergem pe douăşunu-douăşase”. Acum este rândul Otiliei să vorbească fără să gândească, adică fără să proceseze informaţia: „Asta înseamnă că eu trebuie să stau o săptămână la ai mei, şi nu am nici un chef”.

Şi stau să mă întreb: ea are capul calendar? Nu trebuie mai întâi să se gândească, să îşi amintească ce, cum, când? Ştie toate datele astea pe dinafară? Cum? De ce?

A, ca să nu mai spun că actorii vorbesc prea repede, mult prea repede, cum nu vorbeşte nimeni vreodată. Nu mereu, dar des, prea des.

Mergem mai departe. Cum-necum, povestea este următoarea: Găbiţa trebuie să facă un avort, la negru, bineînţeles, şi Otilia se ocupă de detalii. Ajunge (Otilia) undeva unde se întâlneşte cu domnul Bebe, jucat mişto de Vlad Ivanov. Scenă: Otilia şi domnul Bebe în maşină. Ceva dialog, ne dăm seama că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Ok. Scena din maşină serveşte, aşadar, la definirea caracterului „Domnul Bebe”. Establishing the character, în engleză. Ok, teoretic am bifat asta, dar în următoarea scenă domnul Bebe o ceartă pe maică-sa, o babă cam de vârsta mea. A doua definire a caracterului, identică cu prima. Urmează o a treia definire a caracterului, într-o cameră de hotel, în care aflăm, iată, pentru a treia oară, că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Mersi mult, domnule Mungiu, dar înţelesesem din prima. În fine, tragere de timp.

Urmează câteva scene bune, pe care le duce Vlad Ivanov, şi în care nici fetele nu joacă prost. Doar că tot farmecul dispare când domnul Bebe anunţă că nu îi face avortul Găbiţei decât dacă amândouă fetele se fut cu el. Nasol, mda, sigur. Scârba se transformă în nehotărâre, apoi Găbiţa zice da, şi în cele din urmă şi Otilia acceptă.

Ei, şi pe mine filmul m-a pierdut definitiv aici. De ce acceptă Otilia? Nu mi se explică, şi în cazul ăsta am nevoie de o explicaţie. Disperarea Găbiţei nu îmi ajunge. Nu înţeleg poate şi din cauză că sistemul meu valoric nu îmi permite să înţeleg. Nu pot. Nici în ruptul capului. Şi ea de ce poate? De ce se sacrifică pentru prietena ei? De ce aşa? Problema este, repet, poate numai a mea personală, poate că cineva este în stare să îmi explice acordul Otiliei la viol. Aştept provincia, ca să zic aşa.

Filmul continuă cumva, ele se fut cu ăla, ceea ce nu vedem, ăla pleacă, ele se ceartă puţin, Otilia pleacă şi ea, fiind invitată la serbarea zilei de naştere a mamei prietenului ei. Acolo, petrecere – o scenă care funcţionează o vreme, toţi vorbind în jurul Otiliei, ea nefăcând nimic, uitându-se la ceilalţi, zâmbind uneori un zâmbet vag – ok, am înţeles, este vorba despre singurătatea ei în mijlocul acelei societăţi; dar scena este din păcate mult prea lungă, treci de momentul în care te simţi jenată de prezenţa Otiliei printre ceilalţi şi începi să te plictiseşti. Iarăşi tragere de timp, aş spune.

După care Otilia se ceartă cu prietenul ei – şi din nou actorii nu par să se asculte unul pe altul ci doar să îşi turuie replicile. Poate că s-au gândit prea mult la timing, nu ştiu, dialogul în sine este bine scris şi plauzibil, dar m-a lăsat întrucâtva rece.

… Şi în cele din urmă Otilia pleacă, se întoarce la hotel, Găbiţa a avortat, obiectul este în baie, pe jos, Otilia îl bagă într-o geantă şi merge cu el la un bloc, undeva departe, îl aruncă într-o ghenă, se întoarce, Găbiţa o aşteaptă în restaurantul hotelului, Otilia îi cere să nu mai vorbească niciodată despre ziua care tocmai s-a terminat, fetele beau o apă minerală şi cam asta-i tot.

Ar trebui să trag o concluzie, nu? Păi atunci s-o trag.

Merge. Filmul merge. Te lasă cu o senzaţie neplăcută, ceea ce şi-a şi propus, de altfel. Pe planul ăsta merge.

Dar performanţa actorilor (îl exclud pe Ivanov) fluctuează. Uneori sunt buni, alteori sunt proşti. Scenele cu Marinca şi prietenul ei (Alexandru Potocean) sunt clar sub restul, şi vina pare să fie a lui Potocean. Fetele vorbesc prea repede şi ascultă prea puţin. Rar îşi punctuează jocul cu câte o pauză, şi când o fac, timingul este slab, mai ales la Laura Vasiliu.

Cam atât.

Aştept alte păreri.

Pupăciuni,

Rhetta