Mi-am amintit ceva

Oamenilor,

Din memoria mea traumatizată şi plină de pete albe, negre şi de alte culori opace, reuşesc să extrag cumva informaţia că acum o săptămână, cu aproximaţie, stăteam pe o bancă din Green Hours cu un pahar de vin alb nu foarte bun în faţă. Un om pe nume Peca tocmai cânta fain. Cum stăteam eu aşa, un ţâuit  bizar de microfonie s-a auzit din cer şi din balconul casei lu’ Green Hours au zburat ameninţătoare patru funii, pe care au coborât şi mai ameninţători patru tipi supăraţi. Ca-n filmele alea cu comando, îmi suflă Rambo din dulap. Ne uitam şi nu ne venea să credem. Trei purtau nişte chitare şi unul câteva tobe în echilibru pe cap, chestie care m-a făcut să cred că probabil intenţionează să comită ceva sonor.

M-am uitat mai atent la ei şi, noroc că ni i-ai arătat tu Rhetta, i-am recunoscut. Erau ăia de vă enervează pe tine şi pe Veta, că io am dopuri pentru urechi. Aeroport, aşa. Acu’… Eu i-am mai auzit cică pe oamenii ăia cântând, cred, nu ştiu sigur pentru că asta se întâmplă când te loveşti în fiecare zi cu capul de ceva, ca mine.

Lumea din jur părea să fie la curent cu părerea verişoarelor mele despre trupa asta, pentru că au început să se audă şuşoteli speriate, sughiţuri, ba chiar ceva reclamaţii că nu putem să ne vedem de o seară liniştită fără să apară ăştia. Ei în schimb îşi vedeau liniştiţi de încurcat cabluri şi de acordat instrumente, iar după ce au golit recipientele cu băuturi ale unor cetăţeni s-au apucat de scos sunete. Da’ n-au cântat rău, vă zic serios. Adică na, piesa despre defect a sunat parcă un pic diferit, nu ştiu sigur, dar dacă da – nu în rău. Dac-o fi cântat-o ca de obicei, înseamnă că am schimbat-o eu în capul meu. Se mai amestecă chestii, recunosc. Aia cu Albastru care-mi place mie a plăcut tuturor, că a fost cerută ca bis. Hehe. Siameza ei, Bucureşti, parcă a sunat mai bine alte dăţi, dar na, bătea vântul deci poate s-au amestecat sunetele, nu ştiu. A, şi ştiţi că cântă şi ceva cu un tigru.  (Dacă nu ştiţi aflaţi acum: cântă şi ceva cu un tigru.) Ei, versurile din cântecul ăsta fac permutări. Eu cred că e un test de atenţie.

În ansamblu, după ce s-au liniştit din sperietura iniţială, oamenii şi-au văzut de băuturi şi căutat în telefoane, fără să zumzăie conversaţii ( !), au ascultat şi chiar au aplaudat la momentele potrivite. Să vezi şi să nu crezi. S-a terminat toată chestia fără să li se strice nimic, ceea ce e ciudat şi mă face să cred că ăia patru s-au apucat între timp şi de voodoo sau ceva, aveau dreptate Rhetta şi Veta când făceau suspicioase socoteala pisicilor şi porumbeilor din bloc. Mă rog, cu pisicile au avut dreptate, de porumbei ştiu eu câte ceva. Şi asta cică s-a întâmplat, văd în 24FUN, duminica trecută. Noroc c-am găsit dovada. Voila:

În care Musiualexandru sare-n ajutorul Rhettei Marx

Rhetto,

Răspund neobişnuit de târziu la cererea ta obişnuită pentru că am tot căutat. Din câte-mi amintesc, trebuia tu să scrii pe un gard viu cuvântul puţică. Sau poponeţ, nu mai ştiu. Şi n-aveai litere, parcă.

Ei, am găsit.

Ştii, ţi-am mai zis că am nişte zugravi de treabă, Adriano, Relu şi Ceavez. Băi, le ştiu ăştia pe toate, Rhetto, parol. Ai nevoie de-un holzşurub, de un cui de grenadă, de-o adresă, de-o şenilă de tanc, de-un iepuraş de pluş oranj cu urechi vermillon, de-un set de corzi de mandolină, de-o ţeavă de eşapament din inox (à propos, au şi de Lotus, dacă te interesează), te-ndrumă ei. Vorbesc ei cu oamenii ăia şi se aranjează.

Aşa că ieri, după ce am terminat ultima pungă de pufuleţi, zic hai să-l caut pe Ceavez cu un telefon, poate mă scoate el cu chestia asta. Băi, zic. N-ai, nu ştii pe cineva care să aşa şi pe dincolo, mă rog, îi zic ce şi cum. Aaaa, să face, şefu’, să poate ? Staţi aşea, că vă sun io peste zece minute. Mă sună şi-mi dă numărul de telefon al unuia, Sandu Boldişor, cică mare acţionar pe nu ştiu unde. Zice şefu’, sunaţi-l dân partea mea, mă ştie că io i-am făcut tencuiala la vreo câteva blocuri dân cartieru’ ăla pă care şi l-a cumpărat. Domne, zice, ăsta ierea agendăcirculaţie înainte dă revoluţie şi acuma ie acţionar undeva, nu mai ştiu. Cum şi-acumpărat iel cartier, aşea, când are timp liber face panouri, indicatoare d’alea rutiere pentru străzile dă la el d’acolo dân curtea la cartieru ăla. Că are şi multe maşini, vedeţi ? L-am sunat. Tipul foarte drăguţ, amabil – am vorbit vreo două ore despre expresionismul abstract (e şi mare fan de clătite, ce chestie) – mi-a spus că fontul ăla se cheamă Signer.

Uite, cât vorbeam cu el la telefon ţi-a şi-ncropit un panou.

Te pup, vorbim.

Îndemn la distrugere pe ocolite.

Babelor,

Poate vă amintiți, deși după figurile mirate păreți și mai senile decât mine, că nu demult căutam ac de cojocul unei formații numite Aeroport. Povestea era că băieții ăia patru locuiau deasupra mea și făceau tărăboi, și că eu nu puteam să le inund apartamentul din motive care țineau de legile fizicii, pe care din păcate mă văd deocamdată nevoită să le respect.
Dar iată că am ticluit un plan. Un plan bun, un plan foarte bun, un plan cum numai eu puteam inventa. Și anume:

Aici este un sondaj. Ideea e că să votăm cu trupa pe care am vrea s-o vedem la B’estfest. Și eu îmi zic așa: hai să-i votăm pe Aeroport ăștia. La B’estfest, vor apărea veseli și urâți cu spume pe scenă, aruncând bezele în stânga și-n dreapta și convinși că nu li se poate întâmpla nimic rău. Ei, și tocmai când cretinul de vocalist va zdrăngăni primul acord de la Simona Ionescu (Do minor, câh!), o rachetă de croazieră Tomahawk își va lua zborul de pe USS Mount Whitney. Racheta respectivă va survola Mediterana, va trece în grabă peste Grecia, va șuiera deasupra Bulgariei și va sfârși pe scena mare de la B’estfest, spulberându-i pe dobitocii de la Aeroport, făcând din ei un pumn de cenușă numai bun să îl presari pe coliva formației.

Hai, babelor, ajutați-mă. O să râdem cu toatele!

Vă pup,

Rhetta

Finding Simona Ionescu

Oamenilor,

Şi de data asta ceva cu Aeroport, la al căror concert în seara asta a fost claustrofobic de plin. Chestie care m-a făcut să mă refugiez într-un colţ arestând singurul scaun liber din zonă, cu Piticugras între claustrofobia mea şi restul furnicarului din peştera cunoscută alternativ ca Lăptăria lui Enache. Mândru de faptul că vestita cameră video HD chiar părea să funcţioneze, Piticu mi-a pus o piedică semimortală cu trepiedul, pe care l-am târât un metru după mine până să-mi dau seama că zăngănea ceva în urmă şi tinichele de coadă n-am. Nu-i nimic, dacă filmarea a ieşit bine se iartă tentativa de asasinat.

Dar nu despre asta era vorba, ci despre cum au cântat oamenii ăia. Din ce în ce mai bine, mi-au plăcut variantele noi la „Viermele român”, „Viaţa” şi „Tigru”, da’ deşi „Albastru” mi-a plăcut mult „Bucureşti” mi-a dat sentimentul că ninge, ceea ce e mai greu de pus în cuvinte şi mai uşor în ţopăială şi un rânjet întins de la o ureche la alta. Deci cel mai. Aşa.

O veselă tradiţie pare să se contureze în defecţiunile apărute când îi e concertului lumea mai dragă – fără bancuri, pentru public chiar e amuzant. O să fac o presupunere hazardată că pentru trupă nu prea, dar na. Există multe feluri în care ne putem testa calmul, umorul şi reacţiile în condiţii de stress: unii fac pe babysitter-ii, alţii conduc prin Bucureşti, e şi asta cu „hopa s-a stricat” o metodă.

Era însă să mi se oprească inima la un moment dat, după concert: de râs. În mijlocul Lăptăriei lui Enache răsărise un cur. Adică na, erau mai multe pe acolo, cam câte persoane, dar unul se evidenţia prin faptul că era pe jumate gol pe o banchetă, hlizindu-se piţiponcesc dintr-o pereche de panataloni evident prea strâmţi şi cu talia prea joasă. Lăsând la o parte întrebarea logică de ce-o mai fi nevoie să sugrumi cu o curea o anatomie şi aşa revărsândă, să nu ne mai învârtim în jurul cozii pe care nu o avem: o asemenea privelişte, flancată de două bucăţi de şolduri asortate, e bleah. Deci indiciu pentru poporul feminin român: când încheierea unei perechi de pantaloni se poate face numai în poziţie culcată, apucaţi-vă de căutat fusta despre care aveaţi impresia că vă e mare. Cel mai probabil nu vă e.

Nu elefantul din cameră, ci un Aeroport întreg în Elephant

Oamenilor,

Na că mi s-au zguduit creierii în aşa hal de la triplu Axel-ul aterizat orizontal pe-o laterală încât am uitat să vă povestesc o chestie ciudată care mi s-a întâmplat azi. M-am trezit cu o melodie în cap. Bizareria e că n-am reuşit să scap de ea oricât mi-am preocupat minţile cu altceva. Ce melodie? Asta-i şi mai dubios, pentru că toată ziua am mormăit-o: „un elefant… se legăna… pe o pânză de păiaaaanjen… şi fin’că ea… nu se rupea… a mai chemat un elefant.” Dăh, ştiţi şi voi.
Nu că n-aş mormăi şi de obicei chestii de genul ăsta, dar prea-mi zornăia printre sinapse deci am hotărât să caut ceva pe net care să aibă legătură cu elefanţi şi cu perioada asta. Să vedeţi ce-am găsit, chiar în oraşul nostru. Elefantul chiar există. Şi într-un hei-rup rupător de pânze de păiajeni a făcut ceva la care mă mir serios că elefantul din cântec nu s-a gândit: a chemat un Aeroport întreg să decoleze din atât de rezistenta pânză (ce catapultă mai bună decât un material mai tare ca kevlar-ul?). Mâine seară, la 22. Dacă nu mai cad mâine prin cine ştie ce canal, cred că mă duc să văd ce-o să iasă. Până mâine am timp să-mi rup toate oasele de 28 de ori.