Reformă electorală ! Pentru scrutinul cu voturi contra !

Babelor,

Haidi, gata. Ia lăsaţi pasienţele, ferparele, nitroglicerinele, purgativele, andrelele, varicele, zaţul cafelei şi chiseaua cu dulceaţă, dezlipiţi-vă urechile de pe uşile vecinilor, pudraţi-vă niţel negii, puneţi-vă ochelarii pe nas, un deget de ojă pe firul de la ciorap şi fiţi atente, că treaba e peste măsură de serioasă, facem reformă electorală. Deci mă. De unde a pornit ? Uite de unde. Citeam zilele trecute un bilet scris de un binecunoscut cetăţean gânditor, de naţionalitate mare iubitor de-nţelepciune. Nu, mă, nu mi l-a vârât mie pe sub uşa de la baie, era un bilet scris pe un blog. Pe un blog al lui, care de fapt nu e al lui, e al unui jurnal, care jurnal e al unui trust, care trust e al unui alt cetăţean, care cetăţean e posesor de trust. De presă, nu de construcţii. Trustul. Aşa. Oricum, nu contează. Până aici e clar ?

Buuun. Eh. Domnul cu pricina aşternea în biletul lui câteva reflecţii pline de dezamăgire vis-à-vis de halul mult preascârbavnic în care se dau prin părţile noastre bătăliile zise politice. Constat sans appel : scuipaţi, huideo, zborşeli de zarzavagioaice isterice, bălăcăreli mocirlifere, secante ambientale la ţurloaie, asmuţeli sub centură, poale-n cap, guşaţi isteriformi, huo-ai-furat-etee-buei-parcă-tu-nu-furi, bref, impresia e că marea cotoială electorală seamănă mai degrabă a raclure de fond de bidet. Acum, că aşa se-ntâmplă dintotdeauna şi că ăsta nu e deloc un specific naţional, e altă saramură. Nu ne face mai breji, dar trebuie spus. Măcar aşa.

Însă ce e drept e că atunci când zbaterea disperată pentru oploşirea juisivă şi parvenită a derierului personal pe catifeaua unui fotoliu de ales al neamului presupune un covor de bombe murdare întru terciuirea contracandidatului duşmănit, când crezul politic (moamă, cum sună !) are aceeaşi putere de convingere ca şi aripile porcului, când îndemnul la vot e adesea un îndemn de a nu-l vota pe ălalat – l’autre –  sufragiul universal nu poate decât să devină, la rândul lui, un simplu cartonaş roşu. Sau vote-sanction, cum se alintă franţuzul. Altfel spus, setare by default, chestie care dă democraţiei funcţia unei perechi de cârje pe care se sprijină şontâcăind mersul trebilor amputate de ceea ce se cheamă common sense.

În biletul lui domnul de care vă spuneam conchidea către sfârşit că un asemenea vot, născut din instinct, scârbă, toane şi ură viscerală nu e democratic. Nu se pune, cum ar veni. Adică e zbârcă. Ţui. Eh, uite, vedeţi, cu asta nu sunt eu de acord, oricât mi-ar fi de greu. Pentru că se pune. Din păcate, se pune, fincă în fişa postului de alegător nu scrie nicăirea că ştampila trebuie aplicată cu bun simţ, inteligenţă, socoteală, clarviziune, cumpătare, discernământ, cuminţenie, luciditate, alcoolemie zero, delicateţe, fair play sau gingăşie. Sau tact. Sau mai ştiu eu ce. Curtoazie, chestii de genul ăsta.

Aşa că până una-alta, în faţa unei urne (nu cu cenuşă, mă), boschetarul care doarme-n şanţ cu Săniuţa-n buzunar şi Ph. D.-ul în biologie moleculară sunt egali. Un vot pe cap de şeptel, punct. De la asta pornim, că n-avem încotro.

Şu atunci uite ce facem. Dacă tot se duce norodul la urne ca să puie ştampila pe unii doar ca să nu iasă ăilalţi, atunci însemnează că răbojul oricărei seri de alegeri suferă cronic şi incompresibil de o lipsă imensă. Anume aia a voturilor contra. Ăştia care fac legi, când îşi supun câte una la vot, se lasă cu da, cu nu şi cu abţineri. P-ormă tot ei ne dau referendum-uri. Băi, ia zi, vreţi aia ? Tot aşa : da-nu. Şi-atunci naţia de ce să-i aleagă pe ei doar cu voturi pentru ? Cum să spuie individul lambda, confruntat cu dilema alegerii entre la peste et le choléra : băi, p-ăsta şi p-ăsta şi p-ăsta nu-i vreau, da’ nu-i vreau, e clar ?

Practic : să zicem că electorul, că alegătorul, adică cetăţeanul care posedă drept de vot, drept pe care vrea să şi-l exercite, se prezintă la secţia de votare. I se cere un act de identitate oarecare care poate să fie şi al lui, după care se verifică dacă e viu cu ajutorul câtorva întrebări de cultură generală cu răspunsuri multiple (tot la alegere şi alea) şi – le cas échéant – se stabileşte că poate vota. E, aici e şpilul. În loc să i se dea o ştampilă, ei bine, să i se dea două. Nu una. Două. Două ştampile. Una cu pentru şi ailaltă cu împotrivă. Sau, ca să fim aşea, pă trend, o ştampilă cu like şi una cu dislike. O să-mi ziceţi că aia cu like poate fi folosită şi ca dislike dacă o răsucim cu o sută optzeci de grade. Nu. Nu e bine, fiindcă se pot crea cazuri litigioase destul de supărătoare dacă în momentul aplicării ştampilei votantul nostru are, spre o pildă, un junghi, un cârcel la poanieu sau o criză de epilepsie ori de tetanie şi iese azimutul pe dos.

Deci două ştampile. Toţi ăştia, candidaţii Adunărei Elective, toţi pot primi în pătrăţica sau în cerculeţul lor de pe buletin câte o ştampilă. Una singură, indiferent care (sau pot să nu primească niciuna, nu e obligatoriu). Cu ocazia asta avem şi ceea ce se cheamă vot capacitar, şi vot plural şi pe deasupra intră automat în calcul şi voturile albe. Doar vot cenzitar n-avem, câtă vreme avem cotă unică de impozitare.

Aşa. Rezultatul fiecărui candidat îl exprimăm frumos sub formă de scor, rămâne însă să vedem dacă e ca la fotbal, adică dacă un şapte la cinci e mai prost decât un patru la unu.

Nu-i aşa că e absolut splendid ?

 

Pa, vă pup,

Fiţi cuminţi.

Anunțuri

A 377-a părere despre Nicușor Dan.

Babelor,

Pentru că ’Mnezeu e mort, lupta dintre bine și rău s-a mutat pe alt tărâm: pe cel al alegerilor locale din București. Unde Binele este reprezentat de Nicușor Dan (după părerea mea) și Răul de Sorin Oprescu. În ecuație apare, probabil pentru că are mustață, și Silviu Prigoană, dar dacă din ecuația respectivă scazi zero, Prigoană dispare ca prin minune.

Bun. Deci rămân ND și SO. Pe cel de-al doilea îl știm: este bucureștean, pentru că vorbește cu „pă” și „dă”, e doctor, are un discurs destul de ok și se laudă cu niște realizări mărețe, ignorând (dovadă că nu-i prost) să ne spună cât au costat. Bine, noi știm cât au costat, drept care dacă-l întrebăm de ce a făcut stadionul din Frankfurt la București, plătind dublu pentru el în condițiile în care forța de muncă este mai ieftină, ca și materialul, de altfel. SO ridică din umeri, zice „dă” și pleacă. Sau, de fapt, nu vine – pentru că a evitat (dovedind iarăși că nu-i prost) să i se pună întrebarea asta. în fine, nici noi nu suntem proști, și ne dăm seama că sub conducerea lui Oprescu niște buzunare s-au umplut și altele (adică ale noastre) s-au golit. Și decidem că SO e fie puțin hoț, fie puțin tolerant față de hoți. Drept care ne enervăm nemăsurat și ne propunem să votăm pe altcineva.

Din fericire, n-avem de ales între prea multă lume: Columbeanu e atât de mic încât se vede numai prin gaura cheii, Anghel Iordănescu ne terorizează de 26 de ani cu Cupa Campionilor, Prigoană dă cu pliciul în nevastă-sa, ceilalți candidați nu există decât pe hârtie. Deci ne îndreptăm privirile către Nicușor Dan.

Prima dată când facem acest lucru, îl trecem cu vederea, pentru că stă într-un colț și tace politicos. Îl batem pe umăr. Tresare și ne dă biografia la citit. Vedem că e matematician, că a înființat o școală superioară de (logic) matematică, că are o asociație prin care dă bilunar în judecată Primăria Bucureștiului pentru că a dărâmat sau a vrut să dărâme niște case. Bravo lui, zicem, strecurându-ne pe sub un teanc de postări ale prietenilor de pe Facebook, în care aceștia promit să îi ridice statuie, mausoleu și biserică lui ND. Dar iată că printre aceste postări binevoitoare încep să se strecoare și altele, mai puțin drăguțe. Unele conțin și linkuri, pe care le urmărim degrabă. Astfel ajungem pe Voxpublica, unde Alexandre Spahiu ia la bani mărunți programul lui ND, într-un articol intitulat „Întrebări adresate susținătorilor candidatului Nicușor Dan”.

Spahiu ne zice așa: „Mă întreb dacă nu cumva « lumea bună » a capitalei, încercînd să evite capuşele, nu a fost lovită de o epidemie de «orbul găinilor». Sau poate la concertul de susţinere al candidatului ND, pe lînga t-shirturi şi flyere, s-au distribuit şi ochelari de cal.”
Nu știu cine este A. Spahiu, pe Voxpublica nu mai apare decât o singură postare a lui, pe altă temă. Știu însă că ce face el mai fac și alții: întorc pe toate părțile programul lui ND până găsesc o bubă (are mai multe – de exemplu, nu înțeleg de ce nu a propus ca și taxiurile să poată folosi banda dedicată autobuzelor), doar că un lucru mă miră: n-am văzut până acum în rândurile criticilor lui ND o analiză la fel de amplă a programelor celorlalți candidați. De ce? De ce ștergi pe jos cu ND (parțial pe nedrept), dar nu și cu Oprescu, deși și el are un program? Ca să fii Gică Contra? Dar cum poți să fii Gică când te cheamă Alexandre?

Tot pe Voxpublica scrie un băiat pe nume Iulian Leca, care zice că nu crede că un singur om poate să ne salveze. „Daca nu am invatat in 23 de ani ca nu avem cu cine, ca astia nu pot, nu stiu sau nu vor, atunci sa renuntam macar a mai astepta ca ei sa aduca schimbarea. Sa le-o bagam noi pe gat si sa-i presam pana ii schimbam noi pe ei, indiferent cine vor fi ei”, spune el.

Logica e batabilă. În 23 de ani n-am avut cu cine să votăm, deci nici acum n-avem cu cine? În aceeași idee, Chelsea Londra ar fi putut remarca anul trecut că în 60 de ani, n-a câștigat niciodată Liga Campionilor, deci ce rost mai avea să participe? Dar uite că a avut. În fine, să zicem că domnul Leca s-a trezit că are de dat un număr oarecare de semne celor de la Voxpublica, și l-a dat. Altă valoare nu are textul său. Scuze, Iulian Leca, dar resemnarea e pentru fraieri.

Rămânem pe Voxpublica, pentru că acolo scrie unul din cei doi intelectuali de stânga ai României, Costi Rogozanu (pe care, mă întreb, cât de repede o să îl găsim în fruntea ICRului sau a vreunei organizații asemănătoare? Nu îl acuz de pupincurism, cred că este de stânga pe bune, și tocmai de-aia Ponta ar trebui să facă ceva cu el).
Lui Rogozanu nu îi (prea) place de ND pentru că reprezintă clasa de mijloc. Pentru că ND vrea un oraș turistic, și Rogozanu nu vede de ce ar fi nevoie de așa ceva (poate că nici măcar nu greșește). Pentru că ND vrea normalitate, civilizație, investiții, dar nu face nimic pentru săraci (aici, Rogozanu arată că nu a citit programul omului pe care îl atacă). Și atunci, ce e de făcut? Dacă nu normalitate, civilizație, investiții, atunci ne-am dori cumva opusul lor? Eu una, nu.

Pentru că pe Voxpublica ni se pare că plouă, traversăm strada și intrăm în bistroul CriticAtac. La o masă o găsim pe Iulia Popovici, despre care credeam că se ocupă cu critica de teatru, dar aflăm că de cinci minute a început să o pasioneze politica (în mod amuzant, IP ne spune „citind felurite texte despre motivele pentru care ar trebui să-l votez pe Nicușor Dan, printre valențele de „administrator“ (dar orașul nu e o scară de bloc)[…]” – în aceeași logică, nici politica nu e scena TNBului, chiar dacă seamănă uneori).

Într-un text cam prea lung față de numărul de idei pe care îl conține, IP presupune că „cei care-l votează [o fac] nu în calitate de cetățeni ai unui oraș, ci de membri ai unui grup privilegiat vizionar, „de bun-simț“” – afirmație care se află undeva între „bănuială” și „aberație”. Nu mă simt vizionară pentru că îl votez pe Nicușor Dan, iar termenul „bun-simț” a fost deja atât de terfelit de toate partidele că nu mai înseamnă pentru mine decât șapte litere despărțite de o liniuță.
În fine, IP își încheie bălmăjeala concluzionând că „Nicușor Dan se transformă deja, fără să fie nevoie să cîștige la Primărie, în propria icoană desenată de susținătorii lui exclusiviști, pentru care doar definiția lor despre „cinste“ contează”. Și mă întreb: a cui definiție ar trebui să conteze? Cea a lui Sorin Oprescu? Cea a lui Prigoană? A lui Băse, a lui Vasile Ernu, a lui Nick Cave? Bineînțeles că oamenii care vor un primar cinstit îl aleg pe cel care pare cinstit după „propria definiție”. Cât despre susținători, de ce ar fi exclusiviști? Pentru că țin cu Nicușor Dan? E absurd!

Tot pe CriticAtac își dezlănțuie atacul critic un tânăr (după poză) numit Florin Poenaru. Articolul lui se numește „Nicușor Dan la primărie? Nu mulțumesc”.

împotriva așteptărilor trezite de titlu, Poenaru nu ne spune de ce nu mulțumește. Ne spune, însă, că „campania lui Nicușor Dan nu a reușit doar să mobilizeze rasismul intim al clasei de mijloc locale (prin diabolizarea cerșetorilor, a vânzătorilor săraci de pe stradă care strică aspectul orașului, a parcagiilor, etc.)” și că „prostimea nu a avut loc nici măcar în promisiunile de campanie ale candidatului Nicușor Dan”. Ca și Rogozanu, Poenaru nu pare să își fi dat osteneala să citească înainte să vorbească; campania lui ND include diverse proiecte în zonele sărace ale orașului – de la terenuri de sport la centre culturale la locuințe sociale. Lui Poenaru îi ajunge însă să constate că ND este de dreapta, că este rasist, că în lupta de clasă se află de partea clasei rele (adică de mijloc), și vine și cu o propunere (propusă mai întâi de Ciprian Șulea, după cum ne spune autorul) pe care probabil că o consideră inteligentă, dar nu este: să votăm alb. Pentru că Jose Saramago a scris într-o carte cum cade un guvern pentru că 83% din voturi sunt albe. Mișto argumentație, doar că literatura și realitatea sunt două lucruri distincte și deosebite. Mă rog, ideea e că un vot alb ar „produce o mini-revoluție, măcar la nivel de conștiință”. Hm. Adică n-ar produce nimic palpabil, nu? Pentru că primar e ăla care întrunește cele mai multe voturi din totalul de voturi date, indiferent dacă participarea la vot este de 94, 61 sau 17%. Vorba aia: whatever.

În încheiere, vin cu o mică predicție: dacă Nicușor Dan va lua 5%, voi fi dezamăgită. Dacă va lua 10% sau puțin peste, mi-ar împlini așteptările. Dacă sare de 16%, voi fi plăcut surprinsă, iar dacă ia peste 30% și câștigă, voi fi bucuroasă. Nu mi se pare imposibil să câștige. Nu mai imposibil decât ca Chelsea să treacă de Barcelona și Bayern, cel puțin.

Și tot în încheiere, deși nu îmi plac sfârșiturile duble cu care își strică de obicei filmele Steven Spielberg (mă refer la A.I. și Saving Private Ryan), mai spun că m-am săturat de defetismul, pre-dezamăgirea și imposibilismul pe care le afișează o mare parte din bucureșteni. Și m-am săturat și să citesc peste tot părerile unora și altora, care iau la puricat programul lui ND, găsesc un singur lucru cu care nu sunt de acord (câini, dărâmări, delta Văcărești) și decid că este de ajuns ca să nu îl aleagă. Plm, dacă nu sunteți dispuși să susțineți decât o persoană care are exact aceleași idei ca și voi, strângeți 35.000 de semnături și candidați naibii la Primărie!

Și o a treia încheiere: un alt număr de idioți susțin că ND a fost aruncat în cursă de Udrea ca să mănânce voturile lui Oprescu. Ceea ce nu este numai absurd, ci de-a dreptul tâmpit: ND va fi votat o grămadă de PDLiști dezamăgiți, iar dacă se plasează înaintea lui Prigoană, ceea ce mi se pare mai curând probabil decât posibil, Udrea ar cam trebui să își strângă gențile și pantofii de pe biroul ei de la PDL București, după ce a tras cu dinții să îl impună pe mustăcios. Ceea ce sper că se va întâmpla, de altfel.

Vă pup,

Rhetta

Irak.

Babelor,

Uneori e mai bine să zici ceva prea târziu decât niciodată. În cazul de faţă, felicit poporul irakian pentru alegerile de duminică (participarea la vot a fost de 62.4%) şi îi urez baftă în continuare.

A, şi mulţumirile de rigoare domnilor Bush şi Blair. Şi soldaţilor români care au participat în campania militară.

Vedeţi că se poate?

http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/columnists/david_aaronovitch/article7054555.ece

http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/iraq/article7054600.ece

Vorbeam de isterie, nu?

Babelor,

De bine ce ziceam că suntem un popor isteric.
Dau drumul la facebook azi dimineaţă.
Totul negru. Toate babele cu care sunt prietenă purtând doliu, jelind, rupându-şi părul din cap, zgâriind capacul închis al sicriului:
„Unde te-ai duuuuuuuuuuus, cui ne laaaaaaşi, ofofofofofvaivaivai, Crin, Crinuţu meu, ce-ai făcuuuuut, auauauauauauauuuu…”
Mă apropii, o întreb pe una dintre babe ce s-a întâmplat.
– Cum, nu ştii? zice.
– Nu, că mâncam salam, răspund.
– A pierdut Crin, zice baba agitând o bucată din propriul scalp. O să trebuiască să emigrăm în Congo! Că aici vine apocalipsa şi o să murim cu toţii!
N-apuc să-i răspund, pentru că o ia la fugă văicărindu-se.
Mă apropii de altă babă, şi ea îndurerată.
– Totul e pierdut, şopteşte. Totul e pierdut, în afară de onoare.
– Adică ce-i pierdut?, întreb.
– Totul, răspunde ea.
– Ce exact?, întreb din nou, pentru că vreau un răspuns clar şi precis.
– TOTUL!!!! urlă ea la mine. TOTUL! TOTUL E PIERDUT!!!
– Nu ştiu, zic eu, de exemplu pisicile mele nu sunt pierdute, nu? Nici muzicile pe care le am pe hard. Nici cărţile din bibliotecă. Nici măcar soră-mea nu s-a pierdut…
– Încetează!!! urlă baba. Eşti o agentă secretă! Totul e pierdut! Ne-au furat! Aaaaaa!!!
Nebună, se aruncă pe jos şi începe să ronţăie un fir de iarbă. Plec nedumerită de pe facebook şi dau o tură pe blogroll.
Acolo, spre mirarea mea, lumea pare mai liniştită. Careva se plânge că era o coadă lungă, şi că a aşteptat nu-ştiu-cât. Ok, şi eu m-aş plânge. În rest, multă tăcere. Dintr-o cameră se aude cineva bodogănind. Deschid uşa şi mă uit: e piticugras, dar el boscorodeşte mereu, ba că i s-a terminat berea, ba că i-a căzut netul, ba că a pierdut Crin… E totuşi relativ calm, probabil că nu s-a pus încă pe băut. Mai fac doi paşi, aud nişte răcnete îngrozitoare. A, e Ştefan. Strigă bolduit: „Nu este democraţie! Am fost înşelaţi!”, trage isteric de nişte gratii, încearcă să mă muşte. E mişto, ca într-un film cu zombie.
– Easy, omule, easy, îi zic, regretând că n-am nimic de fumat la mine, ceva care să-l aducă într-o stare mai relaxată.
Dar degeaba, bietul de el continuă să zbiere.
– Ştefan, uite, misiunea OSCE a declarat că alegerile au fost în general ok, spun.
– Nu despre asta este vorba, mârâie Ştefan, ci despre ţara asta în general, despre tot ce se întâmplă aici şi tot ce s-a întâmplat şi se va întâmpla vreodată!
– Ok, zic, înţeleg, dar nu fi isteric…
Prea târziu. A reuşit să îndoaie o gratie, întinde mâna către mine. Fac un pas în spate. Ce să-i zic? Cum să-l liniştesc? Habar n-am. Aşa că mai fac un pas în spate, mişc puţin mâna, apăs un buton, şi fereastra către Ştefan se închide.
Şi rămân puţin pe gânduri, după care scriu aici, nu neapărat pentru Ştefan, pentru că el e supărat în general, ci mai curând pentru babele care poartă doliu pentru Crin: fetelor, democraţia nu înseamnă că câştigă ăla pe care l-aţi ales voi, ci ăla care a primit cele mai multe voturi.
Şi acum respiraţi de şase ori adânc şi de trei ori superficial şi gândiţi-vă că n-a venit sfârşitul lumii şi că nu-i dracul chiar atât de negru.
Pentru că oricum e roşu.

Politicum

Babelor,

În Ţara Ştrumfilor vor avea loc peste 21 de zile alegerile prezidenţiale. Ca de obicei, ştrumfii discută aprig despre candidaţi, despre programele acestora, despre feţele lor, despre câţi nasturi are fiecare la cămaşă şi alte fleacuri. Am hotărât să spun şi eu două vorbe. Iată-le:

Avem circa trei candidaţi: primul este actualul preşedinte, Donald Duck. Al doilea este preferatul blogosferei, Mickey Mouse. Al treilea este, desigur, Goofy. Toţi trei sunt foarte comici, fiecare în felul lui. De asemenea, toţi trei ne oferă un fel de plan pentru viitor. Să vedem care:

Începem cu Mickey Mouse. Mickey şi-a propus să construiască Ştrumfonia bunului simţ. Are chiar un manifest pe tema asta. Manifestul are zece puncte, că dacă nici Dumnezeu n-a avut mai multe, de ce să exagereze tocmai blândul Mickey? Citindu-i manifestul, am aflat că ne va merge mai bine dacă vom avea mai mult bun-simţ. Mă bucur, pentru că o să fie haios. Din păcate, planul de acţiune a lui Mickey este unul moral, nu unul politic. Deci nu valorează nici măcar pixelii pe care a fost scris. De ce? Pentru că cu morala nu plăteşti nici angajaţii statului, nici datoriile la FMI, nici pensia mea. Deci n-o să-l votez pe Mickey.

Continuăm cu Donald. Donald nu are un plan, ci o viziune. Din viziunea asta aflăm ce ar trebui făcut. Asta e bine. Nu aflăm însă din ce bani se va face ce va trebui făcut. Asta e rău. Donald ne spune că nu este mulţumit de ce a realizat în primul mandat. După care ne spune că „Ca şi acum 5 ani, sunt cu bună credinţă la fel de încrezător că obiectivele pe care le propun vor fi realizate”. Prevăd că peste 5 ani ne va spune din nou că nu este mulţumit. Prevăd că va avea dreptate. Deci nu îl voi alege nici pe Donald.

Ultimul candidat este Goofy. Goofy nu are nici un manifest, nici o viziune. Are în schimb un proiect, numit „O singură Ştrumfonie„. Deşi coerent, proiectul lui Goofy pare să conste în cea mai mare parte din înfiinţarea a zeci de agenţii care să monitorizeze nişte bani care nu există. Deci, nu mersi, Goofy.

Comparând vorbele celor trei candidaţi, descopăr un numitor comun: nici unul din ei nu vede în finanţarea cercetării ştiinţifice un obiectiv principal. Ceea ce nu îmi place. În rest, toţi trei numesc corect problemele Ştrumfoniei, însă nimeni nu vine cu o soluţie posibilă sau finanţabilă (ba chiar Mickey stă mult mai prost decât ceilalţi doi la capitolul ăsta).

Şi atunci ce propun? A, păi nu propun nimic! Mergeţi la vot, alegeţi pe cine vreţi, după care dacă câştigă plângeţi-vă că nu face nimic, iar dacă pierde nu uitaţi să amintiţi tuturor vreme de cinci ani că voi nu l-aţi ales pe ăla care vă conduce înspre nicăieri.

Sau, altfel zis, business will be as usual.

Nişte alegere.

Babelor, din vânzoleala de pe stradă şi lătratul intermitent al câinelui din curtea de vizavi deduc că se apropie alegerile. Propun aşadar o alegere de încălzire la noi pe blog: