Bună! Ce faci? De ce nu te aud bine?

Babelor,

Ieri pe la prânz, sună telefonul. O babă amică. Că ce proastă sunt, zice, că ea merge la o premieră de film și eu nu. Serios?, zic, îi închid, o sun pe o altă babă amică și aranjez de-o invitație la premiera filmului românesc Bună, ce faci?.
Ajung eu la Patria înfruntând vremea puțin plăcută, mă învârt puțin pe covorul roșu, scuip o flacără înspre fotografii de presă adunați acolo, bat umerele unor personalități, fumez o țigară, mestec o ciungă, intru. Ca de obicei, grosul lumii vine cu întârziere, pentru că sunt români, și pe la 20.30 un băiat se urcă pe scena din fața ecranului și ne zice două-trei vorbe. Urmează alt băiat, care pretinde a fi criticul de film Mihai Chirilov, ceea ce nu este exclus, pentru că purta niște pantaloni albaștri și se tot bâțâia de parcă l-ar fi trecut pișarea. Și Chirilov îi face filmului o prezentare din aia românească, zicând că a fost bine-primit la festivalul de la Palm Springs, și mai spune și o anecdotă. Săracul, nu remarcase că eu m-am plictisit să aud că un film pe care urmează să-l văd a fost bine-primit la festivalul X, Z sau M, din țara B, J sau K. Puțin îmi pasă. Asta nu spune nimic despre el. Cum bine zicea o prietenă: orice film câștigă odată și-odată un festival.
În fine, trec peste asta; aflasem inițial că lui Andrei Gorzo nu prea i-a plăcut filmul, ceea ce de obicei este bine, cel puțin în privința filmelor românești, pentru că lui Gorzo îi plac, din câte mi-am dat seama, în general filmele la care lumea fie adoarme în sală, fie iese din aceasta cu ultimele puteri ca să se ducă să se culce acasă.
Așadar, începe filmul. Bună, ce faci? este o comedie romantică, gen practicat în România la fel de des ca dresura de balene. Filmul începe cu o lovitură de teatru, adică primul cadru nu ține șapte minute, nu este fix și nu te face să vrei să omori pe loc pe toată lumea. Din păcate, începe aducându-mi aminte că nu numai că văd, dar și aud un film românesc, pentru că priza de sunet este cum altfel decât oribilă (din vorbele unuia dintre personaje, o fată care este angajata eroinei, nu am înțeles mai mult de 8%).
În rest, povestea ar fi cam următoarea: un cuplu la vreo 45 de ani duce o viață plictisită alături de copilul lor nesuferit, care merge pe 18 ani și vorbește singur într-un reportofon. Cuplul nu se mai fute – nu-i de mirare – dar fiecare dintre ei se întâlnește pe chat cu cineva de care se îndrăgostește. Inutil de precizat că se întâlnesc tot între ei, pentru că chatul este determinist. Povestea continuă, și dacă ignorăm faptul că premisa nu este nouă – dar nici nu ne amintim exact unde am mai văzut-o – filmul funcționează ok. Jocul actorilor, bunicel, imaginea, bună, muzica (pentru că acest film românesc are muzică originală!!!!!! Nu mă pot opri din mirare) se potrivește, adică nu observi că-i acolo, ceea ce este îmbucurător. Pentru un film de acest gen, merită 3,5 stele din 5. Nu ni se spune o mare poveste despre ce este Omul și cât de trist este el, dar nici nu-i nevoie; nici din Unora le plac blondele nu m-am ales cu învățăminte importante, dar măcar m-am amuzat. Și, un lucru care a devenit foarte, foarte important pentru mine, Bună, ce faci? nu m-a plictisit. Sigur, fotoliile din cinematograful Patria sunt făcute ca să stai pe ele 12 minute după care să te duci la spital cu coloana tasată, dar durerea ar fi fost aceeași și dacă aș fi văzut Good Fellas sau Jandarmul și Extratereștrii.
A, sfârșitul a fost întrucâtva neașteptat, adică mă așteptam la un sfârșit neașteptat, dar nu neapărat ăsta. Una peste alta, spre deosebire de ultimele trei capodopere din noul val pe care le-am văzut (Felicia, Marți după crăciun și Aurora), BCF a fost un film pe care l-am supraviețuit cu o uluitoare ușurință. Deși mai toți actorii erau destul de necunoscuți (sau poate tocmai de-aia, că nu am avut din nou de-a face cu manierismele lor pe care le știu pe dinafară).

În încheiere, doresc să adresez CNCului (organizația aia care dă banii statului pe filme) o mică sugestie: să nu mai accepte în concursurile sale decât filme mute, sau jucate de muți. Pentru că filmul cu sonor există din 1927, și românii nu sunt în stare, la 94 de ani după invenția sa, să îl facă inteligibil. Nu cred că mai are rost să acordăm cinematografiei noastre încă o șansă în privința asta. E degeaba, zadarnic și inutil.

Vă pup,

Rhetta

Agora

Babelor, bag materialul asta ca sa va sfatuiesc sa NU mergeti la Agora, al lui Alejandro Amenabar. Asta in ciuda recomandarilor lui Andrei Gorzo, care ne spune ca „E o schema dramaturgica inteligenta, fara mari ingrosari sau fortari”.

Nimic mai neadevarat. Personajele lui Amenabar sunt groase, in special Hypatia, celebra astronoama in jurul careia e construita povestea. Povestile ei de dragoste cu sclavii pe care ii invata teorema geocentrica a lui Ptolemeu sunt fuserite, constructia personajelor la fel, motiv pentru care filmul nu te prinde nici o secunda. Crestinii, chiar daca erau barbari, sunt caricaturizati grotesc, evreii la fel, toti la fel. Asta ca sa nu mai zic ca personajele se misca si vorbesc ca si cum am fi noi, contemporanii, ceea ce nu e bine deloc.

In fine. Sper ca motivul pentru care Gorzo nu a dat de pamant cu acest film, e Mar Adentro, un film cu adevarat bun facut de Amenabar. Lucru pe care pot sa-l inteleg.

Din pacate pentru acest regizor, iata ce declara cu numai cateva zile in urma in Le Figaro: „Ultima perioada de creatie nu mi-a lasat alta sansa decat sa ma aliniez curentului important de regizori care lucreaza cu Ioan Carmazan.”

Poliţist, laxativ

Bun. Hai ca iar o sa enervez multa lume cu postul asta. Dar pe de alta parte n-am de ales si nici nu ma intereseaza pe cine deranjez.

Deci ma duc la filmul numit mai sus, la muzeu’ taranului roman. Lume putina. Cam juma de sala plina, sa zic ca la 30 de oameni. Sar peste partea cu oamenii care se uita urat la mine pentru ca sunt prea batrana, m-am obisnuit demult.

Si-ncepe filmu’ sorelor, suroricilor si cine mai vreti voi. Care film, asa cum o spune si Gorzo in cronica lui si cum ati vazut si voi – care-ati vazut – e lent, chiar foarte lent. La inceput nu intelegi de ce, da’ zici – bun, asta e stilu’ omului, ne-am obisnuit cumva, merge, poate ca e ok. In clipa in care lentoarea lui devine insuportabila, iti dai seama insa ca de fapt despre altceva e vorba si anume ca ti se arata – cat mai aproape de realitate – munca unui politist. Care probabil ca e chiar asa – cu multi timpi morti, cu rabdari fripte si discutii cretine cu colegii.

Dar inainte sa mergem mai departe povestim filmul pe scurt pentru cei care nu l-au vazut (printre care probabil si sor-mea), ca sa intelegem la ce ne referim. Cristi (Dragos Bucur) fileaza un pusti care fumeaza hash. Din porunca sefului (nu stiu cine e, nu ma intereseaza sa caut in net), nu ca ar vrea el. Pentru ca dac-ar fi dupa el, l-ar lasa in pace. Vorba aia, a fost la Praga cu sotia lui si a vazut ca acolo lumea are liber la hash (??). Si totusi continua, aduna informatii, face rapoarte, se da pe dupa garduri, se intalneste cu informatorul, cu nevasta, lungeste cazul prea mult pentru ca inca nu vrea sa-l aresteze pe pusti, drept care in final ajunge in biroul capitanului Anghelache (Vlad Ivanov). Care Anghelache ii demonstreaza cu Dex-ul de fatza ca motivele pentru care Cristi nu-l salta pe pusti, adica legea morala si constiinta lui, nu au nici o legatura cu realitatea descrisa de Dex. Pe care Dex il tot schimba niste unii destepti la Academia Romana (vezi discutia de zilele trecute ref. la niciun, nicio de pe blogul nostru), dar asta e deja o subtema a filmului. De fapt o subtema si nu prea, din moment ce Cornel Porumboiu face analogie intre baba politieneasca care se piaptana cu pustii consumatori de hash – tara care arde de mari smecheri care fura de sting versus Academia romana freaca pula schimband adjective care nu intereseaza pe nimeni in timp ce politistii nu stiu definitia cuvantului politist.

Ai inteles, Rhetto, despre ce-i filmul asta sau nu prea? Te simt confuza. In fine. Mergem mai departe.

C.Porumboiu este in mod evident sub calitatea filmului precedent, din urmatoarele motive:

In ciuda motivatiei coerente de a da un ritm propriu activitatii politienesti, filmul este deosebit de plictisitor. Ai secvente lungi in care Cristi, nu-i asa, mananca. Singur. Mult. La bucatarie. Deschide frigiderul. Il inchide. Mai mananca. Se uita pe geam. Iar mananca. Iar deschide frigiderul. Tuseste. Rupe o bucata de paine. Iar se uita pe geam. Se uita in farfurie, apoi la usa. Nu vine nimeni. Mananca iar. Pentru ca nu-i asa, asta e cinema-ul romanesc actual si noi trebuie sa-l suportam. Nu mai discut secventele de filaj, pentru ca alea dureaza triplu cat secventa cu mancatul. Drept care, dupa fix o ora pe ceas (jur), primul spectator iese din sala.

Asta in timp ce, fiti atente, criticareasa de film Iulia Blaga ne explica in felul urmator: „Intr-unul dintre cele mai bune filme romanesti din toate timpurile, Corneliu Porumboiu pune in discutie limbajul cinematografic si insasi ideea de limbaj prin intermediul unei povesti cizelate ca un diamant in care societatea postcomunista transpare in cele mai mici nervúri.”

E hai nu zau. Ce-ai zice daca te rugam sa te uiti in Dex la „varza”? Adica da, doamna Iulia Blaga, despre tine e vorba, tu esti varza, muci, praf. Daca nu, vezi ca e un dictionar urban pe net.

Mai departe. Filmul merge in continuare, dar in sala se vorbeste, se rade – desi nu e de ras, se dau sms-uri. Nici nu poti sa-i acuzi pe oameni, cinema-ul intelectual din capul lui Porumboiu si al lui Gorzo e numai in capul lor. Incasarile si numarul de spectatori nu mint.

Dar revenind la ecran, dupa ceva timp incepi sa te intrebi unde e femeia din viata lui Cristi, ca au trecut deja 8 ore din film si ea nicaieri. Dar, na, asa e filmul romanesc, fara femei, trist, serios, grav, intelectual, superior lumii intregi. La un moment dat, insa, regizorului i se face mila de noi si atunci apare si ceea ce probabil ca se vrea secventa forte a filmului, in afara de cea de final. Adica: Cristi se intoarce acasa, nevasta asculta Mirabela Dauer de zguduie peretii. Si nu orice melodie, ci „Nu te parasesc iubire”, ale carei versuri ne dau de inteles – in timp ce el se duce in bucatarie si mananca din nou cateva ore intregi – ca intre ei doi care va sa zica nu mai merge treaba. Subtil, zice regizorul. Camera, desigur, numai pe Cristi. Si da-i si mananca si da-i si mananca si dup-aia du-te-n sufragerie langa nevasta ca sa aveti o discutie despre anafore (jur) vis-a-vis de versurile Mirabelei Dauer. Ca, nu-i asa, asta discuta cuplurile de romani, chestii serioase, grele, bagate asa subtil din condei ca sa mearga la tema lu’ filmu.

Am uitat ca intre timp au trecut momentele 1:05 respectiv 1:30 din film. Nu, stati linistiti, asta nu inseamna ca acolo filmul devine bun, ci ca acolo au plecat spectatorul 2 respectiv 3 din sala. Am timp sa notez lucrurile astea exact, ca doar e mai interesant.

Nu stiu cu ce, dar mergem mai departe. Intre timp Cristi taraganeaza cazul (hohoo si cum ne mai arata Porumboiu asta), colegii din sectie sunt scarbosi dar totusi il ajuta, el isi citeste rapoartele. Lucru pe care, jur, soro, domnul Porumboiu il arata in felul urmator: filmeaza raportul la gros-plan in exact atat timp cat iti ia sa citesti o foaie de hartie. Adica mult. Genial, trebuie sa recunosti.

Timp in care Gorzo spune asa: „Nu e vorba doar despre o plăcere de a tachina spectatorul. Umorul acesta însoţeşte un efort serios de a-l educa pe spectator în acceptarea faptelor (sau a non-faptelor) înseşi în locul prescurtărilor cu care lucrează limbajul cinematografic convenţional.”

Nici o problema, probabil ca asa e cum spune don Gorzo, doar el stie mai bine cum e cu astea. Problema e alta: intre timp s-a facut 1:37 de cand a incept filmul si spectatorul nr. 4 paraseste sala. Si domnu’ premier Boc taie fondurile pentru cinematografie (probabil stiti) in vreme ce marii intelectuali o bunghesc cu neo-românismu (permiteti-mi, va rog, licenta asta) cinematografic minimal facator de labi triste pe bani publici.

Ce merge ceas, pentru ca exista si asa ceva, e jocul actorilor. Dragos Bucur e foarte misto. Si iarasi, felul in care pune in discutie Porumboiu mania oamenilor de a nu se ocupa decat de lucrurile neimportante, vezi schimbatul de cuvinte la Dex si arestatul de pusti care fumeaza hash, e foarte ok si sustinut pe parcursul filmului.

Dar daca asta este filmul politist romanesc, sorelor, am cacat steaua. Daca asa vede un roman un film politist, atat de plictisitor si de lipsit de farmec, am pus-o. Iar greseala lui principala, pe care ma tem ca n-o vor intelege niciodata criticii romani de film, este urmatoarea: este un film care nu se adreseaza publicului, ci lui Cornel Porumboiu.

Mai rau, remarc cu tristete ca scoala de film iesita de pe mainile lui Zizi Bostan (inca decan al UNATC-ului la varsta de 842 de ani) face filme ca si generatia dansei. Neinteresante. Doar ca  Zizi, la vremea ei, inca mai baga spectatori in sala. Mult, mult mai multi decat va aduce filmul asta.

Dupa aceasta vizionare, prezic urmatorul lucru: acesta este primul semn clar ca noul val de regizori s-a blocat in niste formule din alte timpuri si, daca nu va gasi un suflu inovator, se va opri aici. Juriile de specialitate din vest le vor mai da atentie probabil un an dupa care ii vor uita. Asta, insa, in timp ce marii regizori romani de film, renumiti peste hotare dar nu si-acasa, vor face filme ca in anii 50. Dar prim-ministrii Romaniei le vor taia in continuare fondurile, si pe buna dreptate. Ei se uita la cifre, nu au orgasme intelectuale a la Gorzo si Iulia Blaga.

Sper sa ma insel. Dar, cum bine zice vorba romaneasca, speri mata, coana Veta, dar speri degeaba.

Pescuit Sportiv

Tineam de ceva timp in mine postul asta, mai precis de cateva zile in care am decis sa lipsesc din bloc. In timpul asta am fost convinsa, recunosc, ca imi va trece – nu furia – ci dezamagirea fata de obiectul acestor randuri. Mai exact filmul Pescuit Sportiv, lung-metrajul de debut al regizorului Adrian Sitaru, cu Adrian Titieni, Ioana Flora si Maria Dinulescu, scris, produs si montat de acelasi Adrian Sitaru, filmat (halucinant) de Adrian Silisteanu si inspirat de o idee a lui (atentie) Radu Jude. Pentru cei care nu stiu, Radu Jude este autorul scurt-metrajului „Lampa cu caciula”, care a primit premiul juriului la renumitul festival de film Sundance. Prefer sa nu comentez asupra acestui ultim detaliu.

Domnule Sitaru, as vrea sa incep direct, desi nu stiu cum. Poate ar fi bine sa spun ca dumneata esti autorul unui scurt-metraj de geniu, dupa parerea mea, si anume „Valuri”. Da, nu e nici o gluma, acest scurt-metraj mi s-a parut genial si il recomand oricarui iubitor de filme de oriunde. Asta a fost de altfel motivul care m-a scos din casa vineri seara si mi-a purtat pasii (nu numai mie) spre cinematograful X, unde filmul dumitale, Pescuit Sportiv, incepea sa fie proiectat. Domnul Sitaru, spuneam eu in stanga si in dreapta, este viitorul cinematografiei romanesti. Ce Porumboiu, ce Mungiu, ce Cristi Puiu… Ati vazut Valuri? Pai daca acolo a fost atat de bun, stati sa vedem aici!

Nimic mai gresit. Filmul incepe abrupt, azvarlindu-ti in ochi cu de-a sila o tehnica de filmare nejustificata dramaturgic. Pentru cei care nu aveti cum sa vedeti filmul, asta inseamna ca 95% din acest lung-metraj este filmat din unghiurile subiective ale personajelor principale, cuplul format din Titieni – Flora. El, un profesor care tocmai si-a dat demisia de la scoala unde preda si in acelasi timp amantul ei, care refuza sa-i spuna iubitului oficial ca are o relatie extraconjugala. Revenind la tehnica de filmare, nu numai ca nu e justificata de nimic (ceea ce, cu greu, putem intelege), dar devine in foarte scurt timp extrem de obositoare.

Bun, zici tu ca spectator, poate ca asta e noul drum stilistic al domnului Sitaru, sa-i dam o sansa. Dar ce te faci cu dialogurile (plictisitoare, infinit de lungi). Ce te faci apoi cu introducerea personajului Mariei Dinulescu (o curva care se taraste pe jos, nu se stie de ce, la marginea unor boscheti de la marginea Bucurestiului), neverosimila, pentru ca este greu de crezut ca soferul (Ioana Flora) n-ar fi vazut-o in timp ce conducea, sa recunoastem, cu o viteza destul de redusa. Din acest moment, lucrurile devin si mai halucinante, si mai lipsite de noima. Maria Dinulescu joaca prost (si mie si cred ca si Rhettei ne-ai placut in California Dreaming), cu o foarte slaba intelegere a personajului. Nu asa se joaca o curva, fato! N-o sa ma apuc eu acum sa-ti spun cum sa-ti faci meseria, ca nu stiu cum, dar cu siguranta nu esti credibila in acest film.

Dupa tot acest inceput de film care refuza sa inceapa, din pacate totul continua in aceeasi nota extrem de boring. Maria Dinulescu este luata in masina de cuplul Flora – Titieni si cooptata in vederea destinatiei finale – un picnic. Actiune, de altfel, la fel de neverosimila ca tot restul. Odata ce trei ajung la picnic, unii critici de film ar putea spune ca acolo se intampla ceva, si anume faptul ca Maria Dinulescu se insinueaza incet-incet in viata de cuplu (imperfecta) a celorlalti doi. Daca ma intrebati pe mine, insa, va spun eu ce se intampla – nimic. Sau, altfel spus, lucrul la care se pricepe cel mai bine cinema-ul romanesc – dialogul searbad, cumplit de plictisitor, care nu duce nicaieri. Discutia de dragul discutiei.

Ei bine, in acest moment, in capul Vetei Marx, cinefila inraita si spectatoare (din convingere) a lung-metrajului de debut al lui Adrian Sitaru, se naste o hotarare uluitoare, uriasa, de neoprit: aceea de a se ridica sa iasa din sala. Lucru care bineinteles ca se si intampla. Atentie, domnule Sitaru, opinia mea in privinta filmului dumitale a fost impartasita si de celelalte persoane cu care ma aflam la proiectie, una dintre ele implicata de altfel direct intr-unul din marile succese ale cinematografiei romanesti din anii trecuti. Nu am sa-i dau numele, desigur, vroiam doar sa te asigur si sa ma asigur in acelasi timp ca nu am innebunit definitiv si fara scapare.

Concluzia, domnule, este ca Pescuit sportiv reprezinta un film care, din pacate, are un efect malign asupra iubitorilor sau chiar creatorilor de cinema din aceasta tara: acela de a-i face ca, scarbiti de derizoriul a ceea ce ai inchipuit, sa nu vrea sa mai faca film in viata lor. Un efect nociv, daca e sa ma intrebi pe mine. Ceea ce este si mai straniu, totusi, este ca filmul dumitale a avut un efect suplimentar asupra mea si, printr-o coincidenta uluitoare, si asupra unei alte persoane care a vizionat Pescuit Sportiv. Ei bine, ni s-a facut amandurora atat de rau la stomac ca putin a lipsit sa nu varsam. Da, exact, nu e nici o gluma, macaroanele pe care le mancasem la pranz (fac niste paste excelente) mi-au venit fix in gat, probabil sub impresia gri-ului debordant care se revarsa din ecran sub forma de scenariu, regie, setting si joc actoricesc.

Asta, bineinteles, in timp ce marele critic de film Stefan Dobroiu (cine? cum? unde?) elogiaza filmul Pescuit Sportiv pe site-ul http://www.cinemagia.ro. Pacat, pentru ca pur si simplu nu e cazul. Pescuit Sportiv e un film slab, domnule Dobroiu, oricum ai suci-o, oricum ai invarti-o. Sau poate tocmai inaltele distinctii pe care le-a primit acest Pescuit Sportiv (Estoril – Special Jury prize; Thessaloniki – Silver Alexander, best actress; Toronto, Venice Days – official competition) ti-au indreptat condeiul intr-o directie sau alta. Iarasi pacat, pentru ca tocmai condeiul ar trebui sa ramana obiectiv, chiar si la o partida de pescuit nereusita. Condeiul, domnule Dobroiu, e tot ce avem. Poate n-ar strica sa-l intrebam impreuna pe domnul Andrei Gorzo ce crede despre acest film?

Si cam atat, din pacate. Cam mult, totusi, pentru cat merita filmul. E adevarat totusi ca oricine greseste domnule Sitaru, si tocmai de accea din partea mea, iata, vei mai primi o sansa. Bineinteles, cu aceeasi inima deschisa si lipsita de prejudecati cu care am intrat si la Pescuit Sportiv. Scurt-metrajul Valuri a fost – in opinia mea – pur si simplu mult prea bun ca sa fie doar un accident.

Pana una-alta, intre doua idei pentru viitorul lung-metraj si o masterizare de sunet la Pescuit Sportiv, poate te opresti si pe la noi sa ne scrii doua randuri despre cum a fost posibil asa ceva. Multumim anticipat.