Antiverbul săptămânii face carieră

Oamenilor,

Revin cu o nouă dovadă că suntem o familie de Cassandre. Noi profețim, nimeni nu ne crede, până se dovedește că avem dreptate și atunci ne crede toată lumea, dar ce folos? Nici una din noi nu e genul de babă „v-am zis io, ha!” Ia uitați-vă la bannerul din dreapta, conform căruia blogul ăsta e un monument cultural. Acum citiți mai departe.

Mâine, la Humanitas Cretzulescu, nimeni altul decât Andrei Pleșu va prelua ideea mea cu antiverbele și va povesti publicului care pe ascuns va molfăi papanași cu dulceață despre antiaforisme. Na. Acum nu o să mă apuc să-l acuz pe Pleșu de plagiat, pentru că atât timp cât cuvintele lui nu sunt aceleași cu ale mele, nu e prim-ministru care scuipă-n sus și se face că plouă. N-o să mă apuc nici să zic aia cu mințile care gândesc la fel, pentru că sunt o babă modestă.

 

Și pentru că tot am adus vorba, vecina Manolescu de la etajul șapte a învățat că înainte de ora 14 dimineața radioul și televizorul se ascultă cu căști. Nu știu de unde, sper că nu bănuiți că aș avea ceva de-a face cu revelația ei, că nu poți să te bagi peste revelația omului. Umblă vorba că descoperirea ar fi avut legătură cu niște C4 conținut de o salată, care a explodat formând literele unui mesaj foarte precis pe tavan, dar, din nou, nu se știe sigur pentru că nu poți să te bagi peste revelația omului. Și oricum așa incident e un lucru comun, nu se poate bănui nimic malițios pornind de la el și o scrisoare anonimă în cutia poștală.

 

Asta a fost paranteza la vorbă, de fapt, că am început să scriu și mi-am dat seama că se aude liniștea. Sigur că nu-i ora 14, ba chiar e mai degrabă ora 18, dar na, poate femeia vrea să fie prudentă, sau îngrozită, sau cum s-o zice. Nu știu, că nu poți să te bagi peste revelația omului.

Despre ce era vorba, că uit teribil de mult de când vecina Manolescu de la șapte mă trezește în fiecare dimineață cu noaptea-n cap la ora 10? Teribil. Să-mi amintesc să fac ceva în privința asta. Așa, era vorba despre antiverbe. Care azi se prezintă sub forma „lucrurile bune se întâmplă celor care așteaptă”. Complet fals, nițel idiot, leneș, pasiv și nepractic. Probabil a fost prima scuză inventată de omul preistoric, care n-avea chef de vânat, ci de uitat la televizor, adică de făcut piruete în peșteră, ca să vadă bizonii de pe pereți alergând. Decât să iasă în frig și umezeală ca să fugă după ceva dihanie comestibilă (riscând simultan și să devină dihania comestibilă a altei dihănii mai dihanie ca el), omul preistoric a decis să aștepte să pice un ren preistoric cu gâtul gata tăiat fix la intrarea peșterii lui preistorice. Vecinul lui, Homo Sapiens, a preferat să-și miște curul leneș și știm cu toții la ce a dus asta.

Așadar, oamenilor, morala antiverbului e: lucrurile rele se întâmplă celor care așteaptă. Cel mai des, moartea.

 

 

Reclame

Incă de pe-atunci vulpea era scriitorul

Baboaicelor, sunt in fata celei mai grele misiuni din momentul in care s-a deschis acest blog.

Asta pentru ca am terminat de citit, dupa un efort suprauman, cartea Hertei Muller – Inca de pe-atunci vulpea era vanatorul. De altfel singura carte a acestei autoare pe care am citit-o.

Trebuie sa zic aici ca mi-a luat un timp fabulos de lung s-o termin. Cam o luna si jumatate, ceea ce pentru o carte – orice carte – probabil ca e enorm. Si cu toate astea m-am indarjit. Am zis ca nu se poate sa ma doboare pe mine tocmai Muller, mai ales ca scrie pe ea – premiul Nobel 2009, sau cam asa ceva.

In fine. Nauca fiind dupa ce-am terminat lectura, m-am dus pe la altii sa vad ce-au zis. Cineva Liviu Druga zice ca e greu de citit. De-acord. Plesu comenteaza abil, neinsistand asupra cartii in sine. Iar de-acord. Si cu toate astea, dupa ceva timp de cotrobait pe net, observi ca nimeni n-a spus nimic concret despre carte. Sau nu foarte. Chestii vagi, cum ar fi ca e “o alegorie cu stil despre supravieţuirea într-o lume a perversiunilor, în care până şi vulpea era vânător”.

Si te-ntrebi de unde aceasta ambiguitate, de unde atata invartit in jurul cozii. Coada de vulpe, bineinteles.

Pai e simplu. Stilistic, cartea in sine e voit ambigua, ceea ce eu am perceput ca fiind un merit. Merit pentru ca Muller exploreaza posibilitatile limbii (judecand dupa traducere) dincolo de cea mai mare parte a ofertei actuale. Adica la modul cel mai serios, te loveste cu un mod de-a scrie care nici nu stiai ca exista, alunecos, de nestapanit, foarte vizual si foarte misto. Expresionist, zice cineva. Fie. Poate chiar surrealist pe alocuri? Posibil. Nefiind decat o critica amatoare, las activitatile de sertar si alte calificative contabile la latitudinea celor care se pricep.

Povestea e destul de simpla, ceea ce e bine. Un grup de tineri care ba incearca ba nu incearca sa fuga din tara, in vreme ce unii din aceiasi tineri lucreaza la o fabrica de sarma unde se intampla tot felul de aventuri mirobolante. Apar securisti de pe gatul carora iti vorbesc alunitele, tramvaie fantomatice, mosi si babe carora viata le-a stat demult, portari de uzina si femei de serviciu care te initiaza in atmosfera rocambolesca a locului, pisici pe retina carora se intiparesc actele sexuale consumate in graba vietii altminteri monotone a fabricii, o vulpe sectionata metodic fara ca piesele componente sa aiba vreo sansa la reasamblare etc etc etc. Totul suprapus peste un leitmotiv cu rol de parghie dramaturgica, si anume onduleul de pe fruntea dictatorului, care apare in diverse situatii si ipostaze menite sa-ti reaminteasca amenintarea permanenta. Si, usor-usor, aceasta devalmasie in care tinerii ba incearca ba nu incearca sa fuga, te prinde, tu obisnuindu-te cu stilul dezlanat de scriere iar autoarea servindu-ti in continuare bucati din ce in ce mai nebune de aglomerari textuale care pot fi privite pana la urma si ca un colaj de proze scurte.

Problema pentru mine a aparut in momentul in care m-am intrebat daca aceasta poveste n-ar fi putut spune acelasi lucru si intr-un numar mult mai mic de pagini. 30, de exemplu. Sau 50, sau p-acolo. Si daca nu cumva dimensiunea textului nu e o expresie a bolii numita grafomanie. Si daca, cel mai nasol dintre toate aspectele, aceasta carte nu e de fapt decat o continua ascundere dupa degete care la un moment dat, nici tu nu stiii exact cand, devine scris de dragul scrisului si forma care ascunde nimic.

Aici o poza cu Tom si Gieri, ca nu stiam ce sa mai pun. Scuze.

Altceva nu stiu ce sa mai zic pe subiect. Astept parerile voastre, ca io una sunt confuza rau de tot.