Antiverbul săptămânii face carieră

Oamenilor,

Revin cu o nouă dovadă că suntem o familie de Cassandre. Noi profețim, nimeni nu ne crede, până se dovedește că avem dreptate și atunci ne crede toată lumea, dar ce folos? Nici una din noi nu e genul de babă „v-am zis io, ha!” Ia uitați-vă la bannerul din dreapta, conform căruia blogul ăsta e un monument cultural. Acum citiți mai departe.

Mâine, la Humanitas Cretzulescu, nimeni altul decât Andrei Pleșu va prelua ideea mea cu antiverbele și va povesti publicului care pe ascuns va molfăi papanași cu dulceață despre antiaforisme. Na. Acum nu o să mă apuc să-l acuz pe Pleșu de plagiat, pentru că atât timp cât cuvintele lui nu sunt aceleași cu ale mele, nu e prim-ministru care scuipă-n sus și se face că plouă. N-o să mă apuc nici să zic aia cu mințile care gândesc la fel, pentru că sunt o babă modestă.

 

Și pentru că tot am adus vorba, vecina Manolescu de la etajul șapte a învățat că înainte de ora 14 dimineața radioul și televizorul se ascultă cu căști. Nu știu de unde, sper că nu bănuiți că aș avea ceva de-a face cu revelația ei, că nu poți să te bagi peste revelația omului. Umblă vorba că descoperirea ar fi avut legătură cu niște C4 conținut de o salată, care a explodat formând literele unui mesaj foarte precis pe tavan, dar, din nou, nu se știe sigur pentru că nu poți să te bagi peste revelația omului. Și oricum așa incident e un lucru comun, nu se poate bănui nimic malițios pornind de la el și o scrisoare anonimă în cutia poștală.

 

Asta a fost paranteza la vorbă, de fapt, că am început să scriu și mi-am dat seama că se aude liniștea. Sigur că nu-i ora 14, ba chiar e mai degrabă ora 18, dar na, poate femeia vrea să fie prudentă, sau îngrozită, sau cum s-o zice. Nu știu, că nu poți să te bagi peste revelația omului.

Despre ce era vorba, că uit teribil de mult de când vecina Manolescu de la șapte mă trezește în fiecare dimineață cu noaptea-n cap la ora 10? Teribil. Să-mi amintesc să fac ceva în privința asta. Așa, era vorba despre antiverbe. Care azi se prezintă sub forma „lucrurile bune se întâmplă celor care așteaptă”. Complet fals, nițel idiot, leneș, pasiv și nepractic. Probabil a fost prima scuză inventată de omul preistoric, care n-avea chef de vânat, ci de uitat la televizor, adică de făcut piruete în peșteră, ca să vadă bizonii de pe pereți alergând. Decât să iasă în frig și umezeală ca să fugă după ceva dihanie comestibilă (riscând simultan și să devină dihania comestibilă a altei dihănii mai dihanie ca el), omul preistoric a decis să aștepte să pice un ren preistoric cu gâtul gata tăiat fix la intrarea peșterii lui preistorice. Vecinul lui, Homo Sapiens, a preferat să-și miște curul leneș și știm cu toții la ce a dus asta.

Așadar, oamenilor, morala antiverbului e: lucrurile rele se întâmplă celor care așteaptă. Cel mai des, moartea.

 

 

Antiverbul săptămânii

Oamenilor,

Am promis acum ceva timp că o să măcelăresc un antiverb de care m-am împiedicat în vizită la Şilavarăcald. Cum nu suport să rămân datoare (mai mult de o săptămână şi ceva), o să amintesc că vorba ce m-a făcut să efectuez un salt destul de dizgraţios, salvând cu preţul unor articulaţii reorganizate destul de bizar din punct de vedere anatomic o vază pe care gazda o lăsase inconştientă în cale, era asta: „Cine se scuză se acuză”.

Mă leagă o ură veche şi crâncenă de antiverbul ăsta, chiar mă mir că nu mi-a venit la rând mai devreme. (Bineînţeles, dacă memoria mea proverbială, antiverbială şi străverbială îmi face ca de obicei glume proaste şi tocmai am urlat împotriva acestei zicale acum vreo lună, se va găsi un binevoitor care să mă informeze de asta şi să-mi sugereze ceva soluţii. Numai homeopatice sau naturiste să nu fie, că mi-e lene să vă fugăresc cu toporul, ceea ce n-o să mă împiedice s-o fac, ci o să mă determine s-o fac mai furioasă.)

Aşa. De ce detest visceral, bonus cu greaţa de după o pungă întreagă de lapte praf (idee care părea bună lingură cu lingură, dar suma lor cumva nu a fost), antiverbul ăsta. Explicaţia e simplă şi scurtă, tocmai de asta am bătut câmpii de i-am învineţit până să ajung la ea: pentru că e cel mai nesimţit de răutăcios mod să te caci pe cineva care, poate, oferă scuze legitime. Cel mai cretin fel de a te căţăra într-o superioritate pe care  nici dracu’, pus la colţ cu cădelniţa, n-o poate explica.

Pentru că nu ai dreptul să expediezi ca un stăpân de sclavi pe cineva care-ţi cere scuze fiindcă motivele sale ţi se par ţie, de la înălţimea tronului tău de judecător al dreptăţii universale, pretexte. Şi cu atât mai puţin ai dreptul să te caci pe cineva care explică o situaţie ce, poate, dacă ai avea bunul simţ să asculţi treizeci de secunde, ai afla că nu a ţinut de el. Dacă suspectezi că ţi se serveşte un pretext, exprimă-te ca atare: „nu te cred”, „nu-mi sună plauzibil”, „şi după aia ţi-a mâncat şi câinele calculatorul, nu?” Da’ nu te apuca să ştii mai mult decât Dumnezeu (vorba vine). Ştii tu că nu s-a chiar întâmplat ce zice omul. Ai tu dreptul să condamni din start.

Pe scurt, uneori lucrurile se întâmplă. Alteori oamenii inventează într-adevăr. Da’ cine l-a făcut pe emiţătorul de „cine se scuză se acuză” perfecţiunea întrupată, deţinătorul adevărului suprem şi cititor în sufletele şi minţile oamenilor, îndreptăţit să condamne din oficiu oamenii ca minicinoşi jegoşi, a căror simplă ascultare îi murdăreşte urechile?

Exact. Nimeni. Dacă n-ai chef să asculţi pe cineva, zi asta, nu-l insulta. Motiv pentru care dacă emiteţi vreodată antiverbul ăsta în preajma mea, vă sfătuiesc sincer să fiţi baricadaţi într-o armură în momentul ăla. Şi nici aşa nu garantez nimic, aş putea să vărs complet accidental peste voi nişte benzină, după care să-mi zboare ţigara din gură, deşi nu fumez, fix pe voi. Şi bineînţeles că n-o să-mi credeţi scuzele, nu?

Antiverbul săptămânii

Oamenilor,

Mai ţineţi minte seria mea cu antiverbele? Bun. Azi avem un proto-antiverb. Cum adică? Adică aşa: circulă printre persoane de bine (unii cu intenţii pozitive şi creiere în cap, totuşi) o vorbă imbecilă, care nu-i tocmai un proverb dar ameninţă să devină, prin perpetuare şi transmitere  cu un zâmbet angelic, în pauza de meditat de la sensul ei profund pacifist. Aparent. Ea, zicala, spune aşa:

„Cât timp culoarea pielii va fi mai importantă decât cea a ochilor, vor exista războaie.” Sau aşa ceva, pentru că-i traducere şi adaptare: citatul trebuie căutat în engleză ca să aveţi vreo şansă să-l găsiţi în altă parte decât în pps-uri motivaţional-umanitare enervante. Dacă totuşi faceţi asta, veţi găsi mai întâi un fir care vă va duce la Bob Marley. Mergând puţin mai departe o să descoperiţi că nu-i o declaraţie a lui, ci o parte dintr-un cântec, anume „War” (lansat în 1976), dar nici de acolo nu-i, pentru că piesa respectivă folosea aproape literal fragmente dintr-un discurs al unui om pe care Marley îl venera, pe numele lui Haile Selassie I, împăratul Etiopiei. Discursul fusese rostit de cetăţeanul imperial în faţa Adunării Generale a ONU, în 1963, după cum de altfel puteţi afla şi de aici.

Bun. Acum că am aflat cine a lansat-o şi în ce context, înţelegem oarecum fundalul. Asta însă nu o face logică şi corectă, pentru că, spre deosebire de împăratul etiopian Haile Selassie I, eu nu numai că nu port barbă, dar am o încredere absolută în capacitatea umanităţii de a omorî pentru pretexte stupide. Haile Selassie I a lansat în internet, probabil fără să vrea (ceea ce nu-l face mai puţin vinovat), o prostie. Oamenii sunt în stare să omoare alţi oameni la fel de bine pentru că ăia au ochi albaştri, căprui sau verzi, ca şi pentru că au pielea neagră sau roşcată ori un teritoriu mai tentant. Sper să nu fie vreodată cazul să aflăm, că dacă se persecută ăia cu ochi căprui, dispare naibii populaţia planetei.

Ca de obicei

Oamenilor,

În ciuda aparenţelor care arată că în ultima vreme am fost călător profesionist cu trenurile patriei, asta a fost numai o parte din modalităţile prin care am făcut colecţie de draci.

Celelalte părţi: picior contra gravitaţie, ladă de bere agent intermediar, două unghii pa-pa. Somn după 26 de ore de înotat prin tul şi călcat oameni cu tocuri de prea mulţi cm, pickhammer la 50 de m de urechi, somn amânat pentru ceva rezonabil de justificate acte de sabotaj (eu îi zic „justiţie”, dar folosesc termenul pe care l-au urlat ăia ca să nu existe confuzii). Ieşit după pâine pentru porumbei (nu mănâncă otravă goală, sunt şmecheri), întâlnit vecină, nereuşit anihilare din motiv de martori, deci 10 minute de pălăvrăgeală insuportabilă. (Lipit gură vecină cu SuperGlue, succes.) Planificat în detaliu şi executat distrugere buruieni din scara blocului, apariţie junglă reloaded. Inventat liftul special pentru hârtie igienică direct din magazin, vecini idioţi l-au adoptat ca ghenă. Mutat ghenă în locul liftului pentru hârtie igienică, tâmpiţii au făcut-o burlan. Pus bombă în burlanul de drept, a început să plouă. Stai puţin, în Bucureşti n-a mai plouat de-un secol, verificat, văzut câine vecin cretin pişându-se de pe terasă pe bomba mea. Expediat câine în Burundi cu eticheta „conservă”, înlocuit bombă, aruncat burlan în aer. În sfârşit linişte. Soneria. Înjurături ireproductibile chiar şi aici. La uşă, altă ladă de bere. De data asta, înjurătură reproductibilă: „’zdania mamei dracilor ei de bere, care-a adus-o aici să se scalpeze singur că de jupuit restul corpului mă ocup io!” Decongelat frigider, găsit tricoul cu Metallica pe un pui care e posibil să fie veriga lipsă dintre dinozauri şi păsări. Ars cu aruncătorul de flăcări frigiderul, gaură în perete fix în apartamentul vecinului pervers. Pus acid clorhidric în sticla de Visine a vecinului pervers, s-a mutat la el să-l îngrijească nepoata lui, care nu se spală niciodată, dar spală în schimb banii unui clan mafiot şi pe deasupra cântă la trompetă zilnic, la 11 dimineaţa. Extrem, incredibil, imposibil de prost. Doar sunete lungi şi false. Eu la 11 dimineaţa mă culc, deci pus varză murată stricată în trompeta cloanţei. Savurat sunetele care se auzeau din baia lor (asta a fost bine) şi apoi plantat topor între urechile creaturii. Cam atât, dacă nu pun la socoteală că mi-a căzut o statuetă de bronz în cap când îmi recuperam ochelarii dezmembraţi de sub masa unde-i azvârlisem uitând că-i aveam agăţaţi de gulerul tricoului.

Dar ce m-a enervat cel mai tare? (Alice Cooper – It’s the little things). Antiverbul săptămânii, anume „a avea ac de cojocul cuiva”, care-i mai mult o zicală decât un proverb, de acord. Dar pe care tradiţia o foloseşte complet aiurea, mai precis fix invers decât spune logica. Voi când luaţi un ac în mână nu reparaţi chestii cu el? Le pedepsiţi? Adică io dacă mă enervează cineva şi vreau să mă răzbun pe om, mă apuc să-l caut de găuri şi să-l cârpesc? Da, mă rog, chestia asta poate funcţiona dacă mă decid să-i cos vreo gaură corporală esenţială pentru supravieţuire sau dacă-l cârpesc la modul figurat. Mă îndoiesc însă că despre asta e vorba, deci continuu să cred că a folosi un ac pentru un antipatic îmbrăcat cu un cojoc nu e cea mai eficientă idee. Asta e o zicală pentru cojocari inofensivi, care se simt răzbunaţi cosând tivuri prea evidente pe hainele oamenilor. A avea topor de cojocul cuiva, asta mai merge. Mă duc să verific.

Antiverbul săptămânii

Antiverb ciudat de data asta, oamenilor. L-am auzit zilele trecute şi a trebuit să-l fugăresc prin internet ca să fiu sigură că chiar există, credeam că l-am visat – dacă Veutzu poate compune melodii în somn, io de ce să nu compun antiverbe?

L-am confirmat, există. Dar asta nu-l face mai puţin ciudat. Ia priviţi descrierea unei asistente medicale cu apucături ciudate: „În ochi cu gura te unge şi-n dos cu ac te împunge.”

Ok, din câte-mi dau seama ăsta ar vrea să fie un proverb despre trădare. Dar reuşeşte să fie un antiverb despre… Păi să vedem. A doua parte este despre o injecţie, e clar (pentru cei care vor să aplice antiverbul, informaţia că împunsătura trebuie plasată în cvadrantul exterior superior al fesei ar putea fi utilă. Şi înfigeţi acul fără milă, mila nu face decât să chinuie victima mai mult pentru că ori va trebui să mai împungeţi o dată, ori rupeţi acul ori dracu ştie. Deci darts, da?)

Cu prima parte e însă mai greu, pentru că să te lingă cineva în ochi nu e deloc o practică obişnuită indiferent de fetişul pe care-l ai. De altfel e şi insuportabil, cu excepţia situaţiei în care omul respectiv e modificat genetic şi secretă Visine în loc de salivă. Trecând la posibilitatea ca “în ochi” să fie o expresie pentru “pe faţă”, adică direct – ca în “piei din ochii mei!”, chestie care înseamnă un sfat ca cineva să dispară şi nu o rugăminte pentru un gunoi intrat în ochi – zic că nu se mai potriveşte finalul părţii întâi, în sensul că chestiile de “uns cu gura” se aplicau parcă în caz de linguşire într-o altă zonă a corpului, cam pe unde vine acul din antiverbul ăsta.

Dacă mai înţelege careva de ce mi se pare ciudat antiverbul ăsta, să mă susţină cu alte exemple de proverbe şi zicale şi alte forme de înţelepciune despre trădare, care să aibă puţin mai mult sens. Eu încep cu „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” sau cu o banalitate ca „frate la câştig, străin la pagubă”. E nememorabilă, dar măcar nu sună ca ceva spus după trei jointuri şi şase pahare de vodcă. Aia cu lupul în piele de oaie mi se pare o alternativă mult mai bună, iar cea cu prietenul care la nevoie de cunoaşte deloc recomandabilă de testat, dar decentă în teorie.

Am dat însă de un proverb care mi-a plăcut: „Dă-i un cal celui care spune adevărul pentru după ce-l spune”. Sau ceva similar. Mi s-a părut bun, drept pentru care de-acum o să port un cal pliant în geantă.

Antiverbe

Oamenilor,

Încep azi un serial care o să dureze până m-oi plictisi eu de el, voi de el sau voi de mine, ori eu de voi ori toţi de toată lumea. Deci probabil destul de puţin. Dar mi se pare necesar să dăm cu nicovala-n cap unor proverbe. De ce? Păi pentru că ele reprezintă, cică, înţelepciunea unei culturi (fie ea naţională sau globală). Eh, eu zic că unele dintre ele reprezintă pur şi simplu nişte prostii inutile sau chiar de-a dreptul periculoase ca mentalitate, motiv pentru care le denumesc „antiverbe”.

Antiverbul săptămânii este unul pe care l-am auzit duminică în tren, ocazie cu care mi-am amintit cât de mult îl urăsc:

„Un şut în fund, un pas înainte.”

Dacă-l analizăm, am putea fi tentaţi să credem că reprezintă un îndemn la gândire pozitivă (altă idioţenie care de multe ori e un mod de a fugi de realitate) şi la mobilizarea forţelor după o chestie nasoală, adică la adunatul de pe jos. Dar să ne gândim: cum ajunge un om în situaţia de a ridica de pe jos? Când altul îl loveşte, sau când se loveşte singur din cauză că e neatent ori prost. Sau când lovitura vine de undeva obiectiv şi necontrolabil, chestia aia de obicei cunoscută ca „viaţă”. Ce face un om situaţia asta? Se gândeşte ce să facă mai departe. Ce are nevoie un om în situaţia asta? Ori să fie lăsat în pacea lui ori să fie ajutat, dacă se poate. Ce are cel mai puţin nevoie un om situaţia asta? De un deştept care să-i toarne aşa înţelepciune în cap, ca şi cum când nu poţi întinde o mână cuiva la pământ e mişto să te mai şi pişi pe el. Tu ştii ce trebuie făcut şi cum. Trebuie putere, trebuie gândire pozitivă, trebuie luptă cu condiţiile potrivnice. Ceea ce trebuie de fapt e să fii pocnit când debitezi asta. Iar când îţi spui asta singur, e doar un mod de a expedia din imediat revolta, durerea şi furia care urmează unei lovituri. Uneori asta e necesar ca să poţi merge mai departe. Dar de ce să te amăgeşti că o situaţie rea e spre bine (altă prostie, „tot răul e spre bine” – nu, tot răul e spre rău şi de multe ori spre din ce în ce mai rău dacă nu poţi să iei măsuri ca să opreşti asta). „Keep walking. Johnny Walker.” mi se pare mult mai realist.

Să recapitulăm: un şut în fund nu e, indiferent de la cine şi cu ce intenţii vine, un pas înainte doar pentru că sari din cauza loviturii. Când primesc un şut în fund, nu stau să analizez posibilele viitoare ramificaţii pozitive în marea economie a Universului. Mai întâi mă întorc să văd cine m-a lovit şi iese bătaie. Apoi, damage control şi mersul mai departe. Tot ce te poate învăţa el e să nu stai cu spatele la unele situaţii sau unii oameni.

Atât despre şuturi şi direcţii de deplasare. Singurul context în care mi se pare că un şut în fund chiar ar putea duce la înaintare e fotbalul. Dar asta e altă poveste.